„Dacă nu ne implicăm, vom rămâne străini în propria țară!”

Iulian Capsali, candidatul familiei românești

Iulian Capsali este, în mod oficial, candidatul familiei românești la alegerile europarlamentare de pe 25 mai. L-am contactat pentru a ne împărtăși impresiile și gândurile lăsate de campania de strângere a semnăturilor, dar și pentru a afla mai multe despre candidatura sa la Parlamentul European.

– Felicitări pentru reuşita adunării celor 100.000 de semnături necesare participării la alegeri! A fost greu?

– Mulţumesc! Pare imposibil să strângi într-un timp atât de scurt o sută de mii de semnături, însă noi am strâns chiar mai multe! Spun „noi”, fiindcă, dacă mă aflu acum pe buletinele de vot, este rezultatul efortului miilor de voluntari din toată țara. Implicarea lor a fost extraordinară, și mă obligă și responsabilizează această mobilizare, aș putea spune fără precedent în politica noastră în ultimii ani.

Implicarea lor a fost una de jos în sus, în numele unei cauze autentice, nu în funcție de nevoile electorale ale partidelor. De regulă, motivația celor din teritoriu este de tip clientelar: în schimbul angajamentului lor, li se face o oarecare favoare, poate o răsplată financiară sau materială. În cazul candidaturii mele, lucrurile au fost foarte simple: fără bani, dar cu dragoste frățească; fără o mare organizare, dar cu o mână de oameni uniți în mod autentic în jurul unor valori comune; fără garanția că vom răzbi, dar cu binecuvântarea duhovnicilor noștri.

A fost un fenomen de genul bulgărelui de zăpadă: de la acest mic nucleu activ s-a ajuns la un cerc considerabil de voluntari care s-au implicat în strângerea semnăturilor. E cea mai frumoasă definiție a civismului ortodox, acela al comunității tradiționale. Ce e și mai frumos este că nu vorbim de o „cauză” ideologică, ci de o nevoie absolut legitimă de-a te simți implicat, prezent și reprezentat în ce se decide cu privire la țara, comunitatea, familia ta.

Asta e, de fapt, Biserica vie: o Biserică activă la firul ierbii, o solidaritate reală între oameni de toate vârstele și putirințele. Mă-nclin în fața lor și le mulțumesc!

„Suntem și noi aici!”

– Cum a fost întâmpinată candidatura dumneavoastră în spațiul public?

– Aș putea să scriu un roman pe tema asta! (râde) Nu mă așteptam la atâta controversă. Aș vrea să spun mai multe lucruri aici: pe de-o parte, reacția unor intelectuali care n-au ezitat să mă asocieze extremismului. Nu pot să cred că acești oameni nu știu să citească și nu înțeleg, conceptual, ideile pe care le-am promovat public până acum, astfel încât să nu fie în stare să distingă între o perspectivă conservatoare, tradiționalistă, și una ideologic-extremistă.

Eu reprezint o parte a societății care „nu trebuie să ridice capul”, ci să stea, probabil, ca și până acum, la „colțul rușinii”. Noi, ăștia mai conservatori, mai patrioți, care credem în firescul vieții și în rânduiala Proniei, noi, ăștia care vrem să recâștigăm sentimentul de apartenență al românului și respectul lui de sine, ținem la țara noastră și o vrem demnă, întreagă și conștientă de sine și de potențialul său, nu ar trebui să existăm la nivel public și politic.

Tot ce pot să spun este că au exercitat un tip de fascism inversat, în care extremiștii sunt, de fapt, ei. Dincolo de reacția lor, noi, însă, nu trebuie să ne intimidăm și nici să dăm înapoi; pentru că eu nu mă opun libertății individuale a oamenilor, ci ideologiei LGBT ca normă socială obligatorie, impusă totalitar. Toți oamenii pot face ce vor în particular, nimeni nu-i opreşte și nici nu-i discriminează. Dar nu-şi pot impune ideologia în sistemul de educaţie a copiilor majorităţii. Nu pot forţa întreaga societate să le adopte standardele printr-o dictatură a confuziei morale. Ce-ar fi dacă am forța și noi întreaga populație a Europei să devină creștină? Oare cu ce fel de activism și reacții ne-am confrunta? Și cum rămâne cu politicienii care se folosesc de sărbătorile ortodoxe ca să-şi mai mângâie electoratul cu câte o urare şi să-l delecteze cu icoane bizantine sau cu prezența la marile hramuri, în pelerinaje la sfintele moaște? Ei nu mai au „fantasme religioase”, în viziunea publicului?

Cu alte cuvinte, acceptăm invocarea calendarului ortodox ca instrument de marketing politic, dar nu acceptăm un discurs care chiar îşi asumă în mod răspicat participarea la rânduiala ortodoxă. Prin urmare, ceea ce arătăm noi este doar faptul că „suntem și noi aici”, că nu trebuie să fim excluși din viaţa Cetăţii, că nu se mai pot lua decizii peste capul nostru cu privire la familie, educație, cu privire la modul în care trăim.

Agenda mea nu este una negativă (chiar dacă seculariștii nu rețin din mesajul meu decât niște etichete cu sensul răsturnat, cum ar fi „anti-gay” și „anti-avort”), ci una pozitivă, de afirmare a unui crez și de reprezentare a unei părți consistente, statistic majoritare, a societății noastre românești.

– Să înțeleg că propuneți o politică alternativă?

– Da, cuvântul e bine găsit. O politică alternativă. Pur și simplu încercăm să facem o altfel de politică, din două puncte de vedere: odată, pentru ca valorile noastre tradiționale să-și găsească o reprezentare în spaţiul public confiscat de secularism, apoi, ca principiu, ideea aceasta că vine, de această dată, în politică un suflu nou, de jos în sus, al oamenilor care până acum se simțeau, pe bună dreptate, cu totul excluși din treburile publice. Cum spuneam, trebuie să semnalăm că suntem și noi aici, că nu se pot lua decizii capitale care ne afectează în modul cel mai direct viața de familie, viața socială, economică, trecând la modul cel mai antidemocratic peste capul nostru. De fapt, cred că termenul cel mai potrivit este acela de politică participativă – oamenii trebuie incluși în procesul decizional. Nu mai trebuie să fie decise lucrurile după agenda ruptă de societate a partidelor – o agendă, de altfel, paralelă cu interesele românilor.

„Ne confruntăm cu o serie de agresiuni la adresa familiei, tradiției și Bisericii…”

– Dar ce ne puteţi spune despre agenda dumneavoastră?

– Am mai discutat aceste lucruri în paginile revistei voastre… Aș adăuga, în plus față de cele deja exprimate, că agenda mea reprezintă interesele familiei românești și are în vedere educația, solidaritatea socială și grija față de cei ce ne vor urma. Familia românească este întemeiată pe dragoste, credință și respect reciproc. Asta înseamnă o promovare a culturii familiale și a politicilor de susținere a acesteia, de protecție față de agresiunile ideologice, înseamnă o implicare în politicile educaționale elaborate de stat și pe baza recomandărilor europene.

De pildă, susțin o definiție juridică a căsătoriei ca fiind între bărbat și femeie, promovez politici de susținere materială a familiei, a femeii și afirmării ei plenare pe plan profesional și maternal, promovez o cultură națională a adopției pentru eradicarea flagelului avortului, soluții de susținere materială a femeilor sau tinerelor care sunt presate să facă avort de către anturaj sau mediul social…

– Bine, dar acestea nu sunt mai degrabă chestiuni ce țin de politica națională?

– În parte, da. Există, însă, atâtea rezoluții ale Parlamentului European în privința educației și a familiei, încât, practic, nu văd cum vor putea fi elaborate politici naționale în acest domeniu ignorându-se ce se întâmplă la nivel european. De aceea lupta trebuie dusă pe ambele planuri: european și național. A fi europarlamentar nu înseamnă a fi cantonat doar în problematicile discutate acolo – și, dacă voi ajunge la Bruxelles, nu înseamnă că mă voi rupe de ce este aici. Dimpotrivă! România nu e o insulă suspendată în neant, e o națiune a Europei. Am de gând să lucrez la consolidarea acestei participări a noastre, a creștinilor, în procesul politic, să constitui un precedent de mobilizare și implicare în acest sens. Nu vreau să fiu doar o voce (deși e foarte important și acest lucru!), ci candidatura mea să se constituie într-un mod efectiv de structurare și acțiune colectivă a celor din Biserică.

Trebuie să fim atenți, căci, dacă nu ne implicăm, vom rămâne străini în propria țară și cetățeni de rang inferior în Europa. Până atunci însă, sunt câțiva pași care trebuie parcurși. Primul este câștigarea alegerilor europarlamentare. Votul care ne stă în față consider că este foarte important, că are o miză, poate, chiar crucială. Și asta din mai multe motive. În primul rând pentru că noi, cei din Biserică, ne confruntăm cu o serie de agresiuni la adresa familiei, tradiției și Bisericii care vin, în mare parte, din spațiul occidental. Printre cele mai provocatoare și, totodată, mai concertate, se numără cele care vin direct din Parlamentul European. Se elaborează acolo rapoarte cum sunt cele despre care am mai vorbit, Lunacek și Estrela, al căror principiu este impunerea ideologiei homosexualiste și pro-avort peste întreaga Europă (și, prin urmare, și la noi în țară), în schimbul restrângerii drastice a drepturilor noastre, ale cetățenilor europeni. Acum, haideți să vedem cum stau lucrurile în acest moment în Parlamentul European: vin pe bandă rulantă astfel de rezoluții foarte periculoase și agresive – și reprezentanții României, ai unei țări ortodoxe, cum votează? Istoria recentă ne-a arătat că toți votează „pentru” sau se abțin (ceea ce este cam același lucru!).

De aceea, consider că este absolut necesar ca Europa să vadă că, de fapt, România nu poate fi silită să accepte ideologia LGBT, că are o părere proprie și o demnitate la care ține. Să se vadă în Parlamentul European România reală, nu o Românie falsă, care își dă acordul în favoarea unor asemenea planuri gigantice de „reeducare” a firescului din om, de programare a minților copiilor de la vârste fragede.

Așadar, trebuie să fim prezenți acolo, Europa trebuie să vadă că avem și noi dreptul de a ne păstra așa cum suntem, că nu mai acceptăm o nouă dictatură, după ce abia am scăpat din cea comunistă. Vocea noastră, a celor din Biserică, trebuie să se facă auzită.

„Noi, creștinii, trebuie să avem această sensibilitate față de cei aflați în nevoie”

– Adică veți milita ca Parlamentul European să nu aibă competențe mai extinse?

– Parlamentul European nu este și nu trebuie să fie o instituție supra-statală. Competențele lui sunt, de fapt, limitate și supuse votului bazat pe gradul de reprezentativitate a fiecărei națiuni membre. Deci, nu pot milita împotriva a ceva ce nu există.

Eu mă duc să reprezint România cu o agendă care va fi din ce în ce mai susținută și mai prezentă în rândurile europarlamentarilor, în vremurile care vor veni. În Europa sunt 566 de milioane de creştini, care reprezintă 75% din întreaga populaţie europeană – în mod evident, o majoritate covârşitoare. Agresiunea continuă şi programatică la adresa lor nu este decât un atentat la adresa democraţiei europene, adică tocmai la principiul fundamental pe care s-au format instituţiile europene şi o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În plus, prezentul ne spune că Europa s-a cam împărțit în două – există o Europă vestică desacralizată (sau „dez-sfințită”, dacă vreți!) și una estic-centrală în care avem de-a face cu un fenomen vizibil: acela al întoarcerii la niște rădăcini tradiționale care nu sunt altceva decât valorile creștine, ale unei vieți cu principii sănătoase, cu etică și morală. Din acest punct de vedere, prezenţa mea și a altor europarlamentari care apără principiile unei vieţi conduse după principii creştine este nu numai recomandabilă, ci și obligatorie.

– Aminteaţi mai devreme de solidaritate și grija față de urmași. Puteţi detalia?

– Da. Mai ales noi, creștinii, trebuie să avem și să promovăm această sensibilitate socială față de săraci, excluși, orfani sau, pur și simplu, față de cei aflați în nevoie…  Mi se pare un lucru cu atât mai important cu cât cei care, la noi, își asumă, chipurile, o identitate „de dreapta” (neoconservatorii sau neoliberalii) promovează ideea unui capitalism sălbatic și a unei „selecții naturale” a oamenilor: „Ce atâta cheltuială cu bolnavii și săracii? Să moară, mai bine…” Sau: „Cine e eficient și productiv, forță de muncă aptă, să trăiască, pentru că ne este de folos – cine nu e foarte eficient, cine a îmbătrânit, să moară, eventual prin euthanasiere…”. Cam așa va arăta lumea de mâine, dacă nu facem nimic în apărarea noastră. Este o lume de coșmar, flagrant antiumană, și este păcat că sensibilitatea socială a devenit apanajul „stângii”. Voi promova din răsputeri un stat social.

Foarte important mi se pare, însă, să mă implic în chestiunea românilor plecați peste hotare, în Europa. E dureros și extrem de grav modul în care majoritatea lor sunt percepuți: drept cetățeni de rang inferior, un fel de rezervor de forță de muncă ieftină pe care o are Europa și, de asemenea, lipsa completă de promovare a intereselor acestora de către statul român, care-și aduce aminte subit de ei numai în preajma alegerilor. În loc să construiască un stat de proprietari, centrat pe familie, inclusiv în agricultură, politicile de până acum au ignorat total ţărănimea, tot spiritul antreprenorial a fost opresat, pământul arabil a fost considerat un bun oarecare, ce poate fi vândut inclusiv străinilor – asta în timp ce presiunea financiară este enormă: ţăranii sărăciţi au trebuit să plece, abandonându-şi familiile, copiii (câte drame, câte tragedii nu auzim, aproape zilnic, din cauza acestui fenomen! – pământul de la noi este mult sub preţul pământului din U.E. şi de o calitate excepţională). Multe alte ţări îşi apără acest bun strategic – noi avem o politică de înstrăinare…

„Lupta cu sistemul este posibilă!”

În ceea ce privește grija față de urmași, este vorba de economia națională și de modelul de societate în care vrem să trăim. Vrem să devastăm țara prin exploatări iresponsabile și rapace ale resurselor naturale (vezi chestiunea gazelor de șist şi RMGC) – sau vrem să avem ce lăsa moștenire urmașilor noștri? Vrem să ne jertfim copiii în numele unui sistem ideologizat, care le programează mintea și caracterul în mod iremediabil, sau vrem să creștem copii liberi, cu gândire autonomă și spirit critic, atât de importante pentru suveranitatea unei națiuni? În ce societate vrem să trăim și vrem să lăsăm copiilor noștri? Una opresivă, în care drepturile omului obișnuit sunt confiscate în mod flagrant, până la a-l considera potențial infractor, sau una a libertății și a siguranței provenită din sentimentul de comunitate?

De aceea Ortodoxia este, de fapt, atât de actuală: pentru că nu concepe viitorul fără comunitate. Lumea gravitează în jurul acestei idei fundamentale, pentru că așa a fost construită încă de la începuturi.

– Mulțumim că v-aţi jertfit din timp pentru a realiza acest interviu!

– Eu mulțumesc! Aș vrea să mai adaug ceva, un mesaj către toți cei care citesc acest interviu: lupta cu sistemul este posibilă! Susținerea pe care am primit-o de la atâția oameni dovedește că nu trebuie să ne pierdem nădejdea: 123.000 de semnături! Închipuiți-vă fiecare, în orașul, comuna sau satul vostru, că toți cei 123.000 de semnatari ar fi laolaltă pe străzi și și-ar apăra, într-un glas, drepturile!

– Vă dorim succes în îndeplinirea idealurilor asumate!

– Aşa să ne ajute Dumnezeu!

(Interviu realizat de Revista Familia Ortodoxă)