Izolarea morții prin crucea învierii

Când scriu aceste cuvinte sunt în fața cimitirului unde, acum două minute, l-am petrecut pe ultimul drum pe unchiul meu. Am mai participat la înmormântări dar cea de astăzi a fost mai deosebită, și asta poate datorită obiceiurilor pe care le au sătenii localității IC Brătianu, din județul Tulcea.

Nimic deosebit și de sesizat până la momentul pogorârii sicriului în mormânt. Unchiul Licu a murit la vârsta de 55 de ani, în urma unui cancer la gât, după o suferință de un an de zile. În tot acest timp medicii au încercat să-l salveze dar s-a ajuns la un punct când nu s-a mai putut. Soția, cei trei copii ai lui și noi, familia cea mare, ne-am obișnuit cu idee că va veni o zi când va muri și va trece la Domnul. Moartea lui n-a fost o surpiză ci dimpotrivă, ajunsese să fie dorită de cei de lângă el care-i vedeau suferința și chinul continuu.

Chiar și așa, sicriul cu trupul celui adormit a fost așezat la gura gropii, pe o movilă de pământ făcută cu puțin timp mai devreme. Soția si copiii au început să plângă și să-și ia rămas bun de la cel drag, iar asta în fața a zeci de oameni care l-au condus până groapă. Acest moment a durat 5 minute sau chiar mai mult dar a avut o încărcătură emoțională pentru toți. Mulți ochii lăcrimau și suferința familiei ne străpungea sufletele.

Credeam că nu se mai termină. La un moment dat familia s-a dat puțin deoparte iar patru tineri s-au apropiat de sicriu pentru a-l acoperi cu capacul. Ce m-a surprins și m-a motivat să scriu acest articol, au fost șuruburile cu care sicriul a fost închis. După potrivirea capacului, unul din tineri a folosit o șurubelnița electrică ( o bormașină mică pe baterii) pentru a roti cele patru holdșuruburi.

Mă uitam și nu-mi venea să cred, iar primul gând m-a dus la mormântul Mantuitorului care a fost sigilat și bine închis cu o piatră. De ce au sigilat ostașii romani mormântul lui Hristos? Pentru că știau că Hristos a spus că va învia și pentru că deși nu credeau în Înviere totuși s-au temut ca nu cumva apostolii să-i fure trupul.

Surpriza a fost și mai mare când au văzut că în ciuda măsurilor de securitate luate și în pofida păzirii mormântului de către ostași, Hristos tot a înviat. Oricât de mult l-au închis în moarte, moartea nu L-a putut reține. Hristos a biruit moartea și a înviat.

Pe unchiul meu l-au închis bine cu șuruburi în sicriu, l-au așezat în groapă și au aruncat peste el câteva sute de kilograme de pământ. Chiar și dacă ar fi fost viu n-ar fi putut ieși. De ce îi îngropăm pe cei apropiați așa de starșnic în pământ?

Ca să izolăm moartea. Ca să îndepărtăm de la noi un om care, prin lipsa de viață, ne înfioarează și parcă ne sugerează în constiință că și noi vom muri.

Atât timp cât unchiul mort era încă în casă se simțea AȘA o tensiune printre toți, un fior care ne deranja pe toți. Odată îngropat, familia începe să-și ia de o grijă, izoland suferința în groapă. Gândiți-vă ce-ar fi dacă cineva ar păstra trupul celui adormit în casă ani de-a rândul. Ar vedea cum chipul celui drag se degradează zilnic și se urâțește până la descompunere. Ar vedea cum moartea îl cuprinde din ce in ce mai mult pe cel iubit și asta ar aduce mai multă suferință decât mângâiere.

Ne îngropăm morții pentru că vrem să izolăm moartea de viață, frumuseţea de urât, iubirea de suferință. Îngroparea celui drag aduce în mod paradoxal mângâierea familiei.

Înainte de a arunca pământ peste groapa preotul spune: ”Se pecetluieşte groapa aceasta până la a doua venire a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”

Astfel, izolarea trupului în sicriu, în groapă, în moarte, este temporară şi Cel care a scăpat din ghearele morţii omorând moartea, ne va scoate în mod minunat şi pe noi.

În cimitir izolăm moartea punând la capul celui drag Crucea, singurul şi unicul simbol prin care moartea a fost depăşită. Crucea la capul celui adormit este o promisiune spre înviere, şi nicicum o condamnare definitivă.

La Biserica Patriarhiei Romane, crucea din altar este pictată pe o parte cu trupul Cel răstignit al lui Hristos şi pe cealaltă cu învierea şi pogorârea Lui la iad.

Atunci când îi înmormântăm pe cei dragi, izolăm moartea prin crucea învierii. „că iată a venit prin cruce mânturire la toată lumea”.

Totuşi vreau să reţineţi un lucru: la înmormântare izolăm moartea trupului „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Dar sufletul nu moare, fiind suflare de viaţă veșnică din Dumnezeu, el se întoarce tot la Dumnezeu spre judecata particulară.

Au participat foarte mulţi oameni la înmormântarea unchiului şi mulţi dintre ei au fost curioşi cum va fi pogorât în groapă. Această stupoare în faţa morţii, pe care noi oamenii o experimentăm, îmi arată cât de anormală este pentru noi moartea. Curiozitatea oamenilor de a trage cu ochiul la aruncarea în groapă a celui drag îmi arată cât de interesaţi suntem de sensul nostru pe acest pământ. Văzând îngroparea unchiului meu am trăit virtual sentimentul morţii părinţilor mei, a soţiei mele, a copiilor noştri, a prietenilor şi chiar sentimentul morţii mele.

Moartea, un fenomen atât de urât dar care prin natura lui ne interesează aşa de mult pe toţi… pentru că ne uneşte pe toţi… pentru că îl vom trăi toţi.

Aşa cum am văzut eu lucrurile azi, moartea fără nădejdea învierii este un non-sens. Și este normal să fie așa pentru că moartea nu este proprie firii umane de vreme ce omul nu a fost făcuți să fie sortit morții ci vieții celei veșnice.

Hristoase Dumnezeul nostru înviază şi sufletele noastre!

(Claudiu)