„Aparţin în sfârşit Bisericii de care am vrut mereu să aparţin, unde este adevăratul meu cămin.” (interviu cu José Pino, catolic convertit la ortodoxie)

Georgiana T.: De ce ați ales convertirea la ortodoxie?

José Pino: Convertirea mea la ortodoxie nu a fost o convertire bruscă asemenea Sfântului Apostol Pavel, ci mai degrabă a fost un proces lung în stilul Fericitului Augustin. Totul a început în urmă, de mai bine de 15 ani. Am cumpărat dintr-un târg o mică icoană cu Iisus Hristos (pe care încă o păstrez), iar aceasta mi-a trezit un interes, cu toate că era doar un interes estetic, pentru creştinismul bizantin. Începând de atunci am început să investighez şi să studiez,  prima dată pe internet şi dupa aceea prin intermediul a nenumărate cărţi, şi încet-încet am ajuns la convingerea că ortodoxia este creștinismul original, nu alterat, care conservă integral Evanghelia transmisă de Însuşi Iisus Hristos, transmisă prin intermediul Sfinţilor Apostoli, apărată de Sfinţii Părinţi şi expusă în cele 7 Sinoade Ecumenice ale Bisericii.  

Odată ce mi-am însuşit siguranţa că Biserica Ortodoxă era Biserica Adevărată, mai trebuia să fac doar un exerciţiu de cercetare personală şi să mă dăruiesc fără rezerve în ciuda tuturor dificultăţilor pe care le presupunea. Asta a însemnat o perioadă de luptă interioară între siguranţa dată de răul cunoscut şi aruncarea în gol pentru a găsi binele. Când nu am mai putut să prelungesc luarea deciziei, am mers să petrec câteva zile la Mănăstirea Cantauque din Franţa, pentru a împărţi chiar şi pentru puţin timp viaţa monahilor şi acolo am luat, în final, decizia de a face pasul şi a mă converti în catehumen. La întoarcerea mea în Spania am vizitat parohii diferite din Madrid si în final l-am cunoscut pe acela care astăzi este duhovnicul meu, Părintele Arhimandrit Dimitrie de la Episcopia Ortodoxă a Spaniei şi Portugaliei (Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol), care şapte luni mai târziu mi-a dat Taina Mirungerii.

Georgiana T.: Cum era viața dumneavoastră înainte să deveniți ortodox? Ce s-a schimbat după convertire?

José Pino: Ca marea majoritate a spaniolilor de vârsta mea (m-am născut în 1976), am fost botezat în Biserica Romano-Catolică. Chiar dacă în copilăria mea nu am primit prea multă educaţie religioasă (familia mea era destul de secularizată) am primit Prima Comuniune când aveam 9 sau 10 ani. Doar de la 18 ani, înainte de a începe să studiez la Universitate, am început să iau mai în serios lucrurile legate de credinţă şi atunci a trebuit să mă formez pe cont propriu şi să studiez Catehismul. Într-un moment dat am primit Taina Mirungerii. De atunci am încercat să trăiesc credinţa cu seriozitate şi responsabilitate, dar încetul cu încetul mi-am dat seama că viaţa mea de creştin se limita la acceptarea unor dogme exprimate în categorii filosofice (Scolastica) şi la punerea în practică a unei morale determinată înţeleasă în termeni juridici de încălcare, recompensă şi pedeapsă. Nu aveam o relaţie personală cu Iisus Hristos, ci cu ideea pe care mi-am făcut-o despre El, şi pentru mine Biserica era un soi de suprastructură („o societate perfectă” cum spune teologia latină) care mă impulsiona să trăiesc după norme. Când am cunoscut Ortodoxia, viaţa mea s-a schimbat la 180 º. Am înţeles iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate şi că Iisus Hristos a călcat moartea cu moartea Sa şi au dispărut neliniştile esenţiale provocate de o morală fariseică şi inumană, bazată pe cazuistică. Viaţa mea creştină „intelectualizată” şi individualistă a dispărut pentru a face loc unei viziuni comunitare şi eminamente eclezială. Asta nu înseamnă că după ce am devenit ortodox au dispărut toate problemele mele, dar pot să vă asigur că mă simt extrem de fericit şi că am senzaţia că aparţin în sfârşit Bisericii de care am vrut mereu să aparţin, unde este adevăratul meu cămin.

Georgiana T.: Ce anume sau cine v-a îndrumat spre ortodoxie?

José Pino: Cum spuneam înainte, drumul meu spre Ortodoxie a fost lent şi a constat într-o convingere progresivă că în ea se găsea Adevărul deplin fără adăugări nici sustrageri. Deşi am siguranţa că Cel care m-a impulsionat spre acest drum a fost chiar Dumnezeu, au fost diferite persoane care s-au dovedit a fi esenţiale atunci când am luat decizia. Dacă trebuie să numesc în concret pe cineva, ar fi fără îndoială călugării de la Cantauque şi duhovnicul meu. Primii, pentru că mi-au arătat Ortodoxia ce înseamnă practic, prin viaţa lor de rugăciune liturgică, muncă manuală şi simplitate evanghelică; al doilea, pentru că m-a primit în Biserică şi continuă să fie alături de mine în viaţa mea creştină.

Georgiana T.: Ce atitudine au cei din jurul dumneavoastră, față de alegerea dumneavoastră?

José Pino: Depinde de gradul de apropiere. Soţia şi copiii mei sunt în continuare catolici, dar respectă profund decizia mea de a fi ortodox pentru că văd că sunt foarte fericit, şi asta este ceea ce contează pentru ei. Soacra mea, biata de ea, este cea care „suferă” mai ales pentru că niciodată nu ştie exact ce pot şi ce nu pot să mănânc (catolicii au abandonat, practic, perioadele de post). În ceea ce priveşte pe celelalte rude, atitudinile lor sunt de la respect până la glumă, după caz. Prietenii şi colegii mei de muncă sunt de obicei respectuoşi, deşi uneori oboseşti să dai mereu explicaţii.

Georgiana T.: A fost dificilă despărțirea de catolicism?

José Pino: Până la un anumit punct da, deoarece cultura spaniolă este atât de impregnată de acea religie că a te îndepărta de ea înseamnă ca într-un fel să renunţi la o parte importantă din tine însuţi. Pentru spaniolul obişnuit, Ortodoxia este o religie străină şi destul de exotică, şi există bariere dificile de depăşit (de exemplu, în majoritatea parohiilor aproape niciodată nu se foloseşte limba catalană). Totuşi, când cineva ştie ce este dincolo de Adevăr şi că este în joc salvarea eternă a sufletului său, trebuie să ia o decizie curajoasă şi să se arunce în gol chiar dacă asta înseamnă să „înceapă de la zero”, ca un copil care învaţă alfabetul. Să devii ortodox în Spania presupune un anumit nivel de eroism, dar pot să vă asigur că în ciuda tuturor dificultăţilor, merită efortul să faci pasul. Şi să nu uităm că Ortodoxia este credinţa veche a acestui pământ (în timpul primului mileniu tot Occidentul a fost ortodox).

Georgiana T.: Să vorbim și despre viața spirituală a omului din zilele noastre, fie român sau străin. Ce ar trebui să modifice omul contemporan, sau ce ar trebui să adauge pentru a-și transforma propria viață lumească într-una duhovnicească?

José Pino: Cred că omul de astăzi trebuie să se mute în centrul existenței sale de la sine la Creatorul său. De la căderea primilor noștri părinți, consecințele care afectează natura umană în plinătatea ei, lumea este sub influența păcatului, și, prin urmare, apar toate tulburările la care asistăm de zi cu zi: egoismul, invidia, războiul, crima, preacurviile, distrugerea mediului şi altele. Așa cum a spus Mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergamon, prin păcat am devenit „persoane fizice”, adică, păcatul ne izolează de restul și ne face să trăim doar pentru noi înșine și pentru propriul nostru interes. Domnul Iisus Hristos ne dă un exemplu pe care trebuie să-l urmăm: „Și-a dat viața pentru noi”, a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu” (Sfântul Atanasie al Alexandriei).

Georgiana T.: Ce rol are duhovnicul în viața dumneavoastră?

José Pino: Duhovnicul meu, Părintele Arhimandrit Dimitrie, călugăr de la mănăstirea Iviron (Muntele Athos) este o „piesă” fundamentală și de neînlocuit în viața mea de creștin. El nu este doar un „director spiritual”, cineva care îmi dă sfaturi atunci când am nevoie de ele, este un tată adevărat, care mă iubește, care suferă atunci când am suferit și se bucură când mă bucur. Întotdeauna are un cuvânt de încurajare atunci când mă simt căzut. Prefer să-i spun păcatele mele cuiva care într-adevăr mă cunoaște și știe  slăbiciunile mele; în fapt, doar câteva rânduri am mărturisit cu alți preoți. Duhovnicul meu este un medic care cunoaște medicamentul potrivit spiritual și mi-l prescrie când sufletul meu este bolnav. Fiecare creștin ortodox ar trebui să aibă un tată spiritual, un duhovnic, pentru a completa stilul său de viață creștină.

Georgiana T.: Cum vi se par slujbele ortodoxe, spre deosebire de cele catolice?

José Pino: Biserica latină a fost pe deplin ortodoxă în primul mileniu, iar liturghia avea chiar propriile caracteristici. De asemenea, nu trebuie să uităm că Biserica veche hispanică a avut propriul rit liturgic, numit acum „hispanomozárabe”, care a avut în adâncime (în special siriacă) rădăcini de Est. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, Biserica a fost schimbarea ritualurilor Occiente până la curentul Liturghie, care a fost instituit în anii ’60 ai secolului XX, după așa-numitul „Vatican II”; în acest proces, și de a fi „mai mult pastoral” , Liturghia de Vest și-a pierdut caracterul ei mistic și solemnitatea, devenind schematică. Are loc rapid, poate fi finalizată în 20 de minute. Și nu mă refer doar la cuvintele ritului, ci și la muzică: cântul gregorian antic (descendent al bizantinului), practic a fost abandonat, iar muzica este condimentată cu chitare, tamburine și alte instrumente (de muzică laică). Templele au pierdut frumusețea lor arhitecturală de odinioară și au devenit subiect de experimentare artistic. Și relicvele au dispărut. Acestea au fost depozitate în dulapuri în care acestea se află colectarea de praf sau în cel mai rău caz, au fost vândute unor colecționari care se ocupă cu oase și alte rămășițe ale sfinților noștri. Personal, pot spune că participarea la Liturghiile catolice m-au lăsat indiferent, în timp ce atunci când mă duc într-o Biserică Ortodoxă simt că Dumnezeu acolo este prezent.

Georgiana T.: Am înțeles că ați înființat și un blog pentru ortodocșii din Spania. Care este acesta? Îmi puteți da mai multe informații?

José Pino: Într-adevăr, în luna mai a anului 2013 am fondat blogul Ortodoxia Digital (http://ortodoxia-digital.blogspot.com). E mai mult decât un simplu blog, putem spune că acesta este o inițiativă apostolică, care are drept obiectiv sensibilizarea în Peninsula Iberică (Spania, Portugalia, Andorra și Gibraltar) creștinismului ortodox prin intermediul noilor tehnologii informaționale. Ortodoxia Digital este vizibil față de comunicările oficiale, dar am organizat, de asemenea, unele pelerinaje, întâlniri fraterne în Madrid și Sevilla (au sediul în ambele provincii), prelegeri, etc. Noi gestionăm de asemenea, mai multe bloguri a parohiilor ortodoxe. Am distribuit pe blog o carte care conține Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare în catalană și alte resurse ale mănăstirii Cantauque (Franța). Suntem în curs de dezvoltare în prezent a unui blog numit Rugăciunea Digital (http: //devocionario-digital.blogspot. com), deoarece am descărcat cele mai importante rugăciuni ortodoxe în limba spaniolă, astfel încât oricine are acces la internet le poate lua de pe computer, tabletă sau telefon mobil. Avem multe alte proiecte în minte, prea numeroase pentru a le detalia, dar scopul este de a face publicul iberic să înțeleagă Ortodoxia într-o limbă pe care aceștia o înțeleg.

Georgiana T.: Omul are potențialitatea sfințirii, a asemănării cu Dumnezeu. Însă cum credeți că putem ajunge la desăvârşire, după cum ne porunceşte Mântuitorul: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5:48)

José Pino: Voi răspunde cu un alt verset din Biblie: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3:30.). Scopul final al existenței umane este îndumnezeirea, în limba greacă termenul fiind denumit „theosis” (în limba română tradus prin „Îndumnezeire”). Sfântul Serafim de Sarov a numit îndumnezeirea mai mistic: „dobândirea Duhului Sfânt” Acesta este procesul prin care omul se golește de sine, ego-ul său, și își deschide inima în fața lui Dumnezeu, se umple de har întreaga lui ființă prinde viață. Trebuie să se întâmple în noi ceea ce a Sfântului Apostol Pavel a spus: „Eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”. Pentru a fi cu adevărat fericiți, nu putem rămâne o simplă „imitație a lui Hristos”, în stilul occidental, ci trebuie să trăim „viața în Hristos”.

Voi răspunde cu un alt verset din Biblie: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3:30.). Scopul final al existenței umane este îndumnezeirea, în limba greacă termenul fiind denumit „theosis” (în limba română tradus prin „Îndumnezeire”). Sfântul Serafim de Sarov a numit îndumnezeirea mai mistic: „dobândirea Duhului Sfânt” Acesta este procesul prin care omul se golește de sine, ego-ul său, și își deschide inima în fața lui Dumnezeu, se umple de har întreaga lui ființă prinde viață. Trebuie să se întâmple în noi ceea ce a Sfântului Apostol Pavel a spus: „Eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”. Pentru a fi cu adevărat fericiți, nu putem rămâne o simplă „imitație a lui Hristos”, în stilul occidental, ci trebuie să trăim „viața în Hristos”.

(Interviu realizat de Georgiana T.)