La târguială cu Dumnezeu

Dreptii sunt casnicii lui Dumnezeu si fii desavarsiti dupa har ai celui Preainalt. Noi, fiind rusinati mereu de pacatele care ne parasc in fata Judecatorului, cu anevoie pricepem sau simtim chemarea duioasa prin care Dumnezeu Tatal ne invita la inrudire cu Dansul.  Traind cu gandurile si  faptele in patria fiului risipitor, nu numai ca nu ne purtam cu Dumnezeu precum este si precum marturisim in crez, Tatal atottiitorul, ci nici cutezanta calatorului strain care cere gazduire peste noapte, nu mai avem. Asa se face ca dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, iar păcătosul (si mai cu seama ateul) simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, şi tare departe.

Prin urmare, dreptul fiind neam bun cu Dumnezeu si vornicul care vesteste nunta Fiului de Imparat¹, cade de multe ori la targuiala cu Stapanul din pricina invitatilor care n-au urechi de auzit invitatia facuta la imparatia cerurilor. Daca n-ar fi dreptul asezat printre oamenii pacatului, atunci n-ar mai fi nicio impacare intre om si Dumnezeu ci numai sfada,  iar sfada cu Dumnezeu inseamna condamnare benevola la imparatia intunericului. Parintele Arsenie Boca spunea ca dreptii au o mare putere de a reface dragostea dintre pacatosi si Dumnezeu:

„Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocainţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea.” ²

Straduindu-se o viata intreaga sa ajunga prieteni cu Dumnezeu, sfintii si dreptii au gustat inca din viata pamanteasca familiaritatea pe care a vestit-o Mantuitorul³. In Vechiul Testament avem relatate doua astfel de exemple de familiaritate si  targuiala casnica cu Dumnezeu, dintre care unul in persoana lui Moise si celalalt in persoana patriarhului Avraam.

Moise, capatand indrazneala inaintea lui Dumnezeu are curajul sa-i ceara de dragul pacatosilor ceea multi nici n-ar gandi: propria osandire vesnica. Asa se face ca Moise negociaza la sange cu Dumnezeu:

„Şi s-a întors Moise la Domnul şi a zis: „O, Doamne, poporul acesta a săvârşit păcat mare, făcându-şi dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!”

De asa masura a dragostei pentru oameni, Moise a fost in stare sa renunte la sine cu totul numai ca Dumnezeu sa ierte, insa nu numai renuntarea desavarsita la sine socheaza ci si modul categoric in care o cere. Defapt, el forteaza dumnezeieste mila si vointa lui Dumnezeu. Pare aici ca omul ar fi instare de a purta o dragoste mai mare decat Dumnezeu, dar cum sa fie asa cand insusi Dumnezeu este dragostea si izvorul bunatatii din care omul se adapa? Deci cum sa aibe omul vreodata, fie el si sfant, mai multa mila si ingaduinta pentru pacatosi decat Dumnezeu? Defapt, prin contrastul dintre dragostea dreptului si dreptatea divina, Dumnezeu ne arata ca este dispus oricand sa se faca si El atarnator de voia omului cu mare drag, numai sa cerem dintr-ale Lui iar nu dintr-ale mamonei. De aici se vede ca cea mai mare minune pe care o poate face omul nu este de a invia mortii sau a misca muntii din loc, ci de a-l misca pe Dumnezeu Insusi. Iar la asa masura au ajuns dreptii caci gandurile si voia lui Dumnezeu nu sunt straine de gandurile si voia dreptului, ci mereu inrudite si impreuna lucratoare, precum nici gandurile si voia dreptului nu sunt straine de gandurile si voia lui Dumnezeu, ci mereu infratite.

Un alt fel de a-l misca pe Dumnezeu il arata părintele nostru Avraam  care a stat la tocmeală cu Dumnezeu fara sa se rusineze ca tot stăruie, precum nu se rusineaza nici fiul care stie ca are un tata iubitor. Scena aceasta este  relatată la capitolul 18 al cărţii Facerii (versetele 23-33)

„Poate că în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi… poate să fie numai patruzeci şi cinci… poate să fie numai patruzeci… poate numai zece…”. E în acest descrescendo (numeric – de fapt un admirabil şi uimitor de îndrăzneţ crescendo de milă şi de iubire de semeni şi îngăduinţă pentru păcătoşenia omului) atîta curaj, atîta neosteneală şi tenacitate şi putere stăruitoare încât cititorul textului nu poate să nu resimtă mândria de a fi şi el om, umplându-i-se totodată ochii de lacrimile sfintei bucurii.” Drept concluzie, parintele Nicolae Steinhardt arata frumusetea acestei familiaritati Dumnezeu-om, greu de inchipuit: „S-ar zice că-s doi cumetri, cu paharele pe masa din faţa lor, la umbra nucului din fundul grădinii şi că le este voia a nu pripi încheierea târguielii.” (Sfinti si oameni iubiti – Pr. Nicolae Steinhardt)

Si noi ne targuim adesea cu Dumnezeu, insa nu ca Moise si ca Avraam ci cu obraznicie precum ne sunt faptele de zi cu zi. De multe ori, cand ne rugam lui Dumnezeu, ne rugam ca unui prestator de servicii, cerand cata frunza si iarba pentru pielea nostra si in folosul nostru,  insa numai la cei de langa noi nu ne gandim. De aceea nici Dumnezeu nu asculta la cate indrugam pentru puiul de drac numit „iubirea de sine”, ci doar atunci cand ne gandim la ceilalti de langa noi, precum ne gandim la noi insine.

Drept aceea targuielile  lui Moise si a lui Avram au fost altfel decat ale noastre. Intelegand cat de usor indeplineste Dumnezeu dorintele celor care iubesc pe toti oamenii cu inima de mama, Moise si  Avraam au ajuns sa se traga de sireturi cu Dumnezeu, fara ca Dumnezeu sa se supere. Si cum ar fi putut Dumnezeu sa se supere pe vornicii care-i cauta invitati la nunta Fiului Sau?

Chemarea aceasta de mijlocitor si targuitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă insusi Fiul de Imparat: Mantuitorul Hristos. Mai buna negustorie care sa scoata sufletele din osanda la viata, nimeni nu ar fi putut avea, decat Cel care iubeste mai mult pacatosii. Asa se face ca oamenii salbaticiti de patimi, desi au osandit chiar pe Mirele la nunta caruia au fost si ei invitati, totusi Mirele Hristos se roaga pentru iertarea nebuniei lor: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.

Prin intruparea Sa, dar si prin indemnul cuvantului, Hristos a aratat felul in care suntem chemati la inrudire cu Dumnezeu: „Ca oricine va face voia Tatalui Meu Celui din ceruri, acela imi este frate si sora si mama.” (Ev. Matei 12:50)

Iata cum, prin familiaritatea dumnezeiasca care le-a permis dreptilor sa se targuiasca cu Dumnezeu, noi pacatosii scapam de bata dreptatii pe care o meritam si primim mangaierea Parinteasca pe care nici n-o visam.

1. Ev. Matei, Cap. 22 : 1-14

2. Cararea Imparatiei – Dreptul intre iubire si sabie

3. Ev. Matei Cap. 12:50