Laurențiu Dumitru: „M-au întărit în credință experiențele sfinților și oamenii care trăiesc credința cu maximă seriozitate.”
Claudiu Balan: „Laurențiu, am o rugăminte la tine. Ai putea să ne răspunzi în forma unui articol la întrebarea: „Tu de ce crezi în Dumnezeu?” Am vrea un răspuns sincer, neteoretizat, ci din inimă.”
Laurențiu Dumitru: „Dragă Claudiu, unei întrebări directe, mi-aș dori să răspund direct, chiar dacă sunt necesare niște precizări colaterale, nuanțe și abordări aparent pe lăngă temă. Eu am crezut în Dumnezeu de când mă știu, chiar dacă în copilărie nu am primit decât ocazional informații legate de credință. Dar așa numita credință pe care o aveam nu era decât simplul sentiment religios înnăscut, existent în orice timp și spațiu, la orice popor, despre care vorbea Mircea Eliade.
De aceea aș vrea să spun dintru început că acest „sentiment religios” identificat cu credința însăși este o mare capcană. Lumea este plină de oameni care cred „în felul lor”. Sentiment religios au și microbiștii care cred în soartă și care afirmă cu inocență înduioșătoare: „Azi Dumnezeu a fost stelist!”. Sentiment religios au și cei care zic „Doamne, ajută!”, dar înjură preoții și comentează împotriva Bisericii pe unde apucă. La fel și cei care fac păcate de tot felul fără nicio frână, iar când se aduce vreodată vorba de credință zic invariabil „Ceva, ceva, există!”. Bunăoară, credință au și aceia ce cred în reîncarnare, karma sau nirvana…
Așadar, simplu fapt că cineva crede în Dumnezeu nu spune nimic anume despre acea persoană, nici măcar faptul că asta aduce după sine un comportament moral sau că la nevoie poate da o mărturie articulată despre credința sa. De aceea ți-aș răspunde când și cum am depășit stadiul de a crede „în felul meu”.
Gândul la moarte din vremea copilăriei, care m-a frământat ani mulți, m-a făcut să caut răspunsuri la întrebările esențiale ale vieții: Cine suntem? Încotro mergem? Care este rostul nostru pe acest pământ? Există un astfel de rost? Faptul că ne naștem, trăim o vreme în lumea aceasta, apoi murim și suntem acoperiți de pământ este o realitate tulburătoare care naște nenumărate întrebări. Poate avea o astfel de existență un scop în sine, dacă moartea poate surveni oricând? O lume contingentă, care putea fi sau nu; noi, fiecare în parte, care puteam fi sau nu… oare nu cere imperios gândul unui răspuns dincolo de lumea noastră? Poate exista ceasul fără Ceasornicar? Trebuie să fie ceva fundamental, ireductibil, dincolo de lumea pe care noi o știm…
Inițial am fost preocupat de Istoria religiilor, căci îmi doream să înțeleg întâi de toate fenomenul religios în ansamblul său. Nu mă interesa care credință este „mai frumoasă”, mai potrivită, ci care este Adevărul. La un moment dat am primit răspunsul care m-a odihnit – Învierea Domnului este adevărul fundamental care a punctat istoria lumii. La început a fost un răspuns din lecturi (credința vine din auzire, zice Apostolul, dar se pare că vine și din citire), un răspuns, așadar, din care răsunau ca un tunet cuvintele lui Hristos Însuși care parcă mie îmi vorbea! Iisus Hristos spune despre Sine: Eu sunt ușa (Ioan 10, 9), Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10, 30), Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12), Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14, 6). Și, cel mai important aspect, faptul că Evanghelistul Ioan (dar nu numai el) Îl descria pe Hristos accentuând dumnezeirea Sa: Toate prin El s-au facut; și fără El nimic nu s-a facut din ce s-a facut (Ioan 1, 3). Așadar Hristos era Însuși Dumnezeu, Unul din Treimea cea deoființă și nedespărțită.
Abia apoi am început să caut a intra în relație cu acest Hristos cel Înviat, Dumnezeu – Omul. Astfel am descoperit Ortodoxia, nu ca pe o biserică din mai multe, ci fiind însăși Biserica. Am simțit-o ca fiind „firea omului” (cum spunea Pr. Rafail Noica), iar la Liturghie m-am simțit Acasă („În biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta”). În biserică, în Liturghie mai exact, suntem contemporani cu Hristos – Dumnezeu, cu timpul biblic al Întrupării Sale, aici rememorăm întreaga viață a lui Hristos și suntem acolo cu El, în Ierusalimul acelui timp. Așa L-am descoperit pe Dumnezeu ca izvor al Iubirii și însăși Iubirea!
Dar ar putea spune cineva… poate că a fost o asumare datorată nevoii de a-mi liniști conștiința că există un sens, un rost, când de fapt el nu există. Dar încredințările că sunt pe calea cea bună au venit firesc, de la sine, fără să le caut, iar acestea aduc întărirea credinței.
M-au întărit în credință experiențele sfinților (ale cuvioșilor în general și ale mucenicilor în special), dar și exemplele vii ale unor oameni din vremea noastră care trăiesc credința cu maximă seriozitate. Slavă Domnului că am putut afla la vremea potrivită astfel de oameni, de frați și un astfel de duhovnic. Mai apoi m-au întărit în credință minunile sau tămăduirile miraculoase de care citeam, dar mai ales vindecările unor cunoștințe apropiate prin mijlocirea sfinților de care aflasem (este extraordinar când factorul „impersonal” din relatările minunate dispare – atunci dispare și orice formă de suspiciune). M-au întărit mai apoi – experiența morții clinice a unei mătușe care m-a încredințat și ea de realitatea lumii de dincolo de viața aceasta, zâmbetul odihnitor al unei bunici credincioase în ziua înmormântării și multe ale situații și încredințări pe propria inimă ce nu pot fi redate în cuvinte.
Desigur, argumentele pentru credință au și logică, sunt (și) raționale, în ciuda faptului că necredincioșii tocmai de lipsă de logică ne acuză uneori. Spre exemplu, faptul că nu poate să fi fost un timp al începuturilor în care să fi fost nimic, iar din nimic să apară, pur și simplu, ceva. Sau faptul că există o ordine extraodinară în lumea înconjutătoare, în alcătuirea noastră, a lumii necuvântătoare și a mediului, lucru pe care nu-l pot pune pe seama întâmplării.
Dar toate acestea sunt mărunte pe lângă iubitoarea purtare de grijă a Domnului pe care cel ce crede o simte negreșit dacă se deschide spre înțelegerea tainelor lui Dumnezeu. Dulcea mângâiere a inimii adusă de pacea sufletească, atunci când am avut-o este poate argumentul cel mai puternic în favoarea credinței, dar cere să fie trăit, experimentat… Este ceva dincolo de noi, ceva nu poți chema prin propriile puteri și nu poți păstra după voia proprie.
Viața însă nu e neapărat un câmp cu flori, fluturași colorați și păsări cântătoare, uneori din pricina noastră, dar și a oamenilor răi ori din pizma diavolului, ne duce in situații limită – dar și atunci, poate mai ales atunci, am simțit că toate au un rost și trebuie să mai înțeleg câte ceva. Categoric, nimeni nu ar rămâne credincios dacă nu ar simți tainic iubirea lui Dumnezeu în inima lui. În timp, cred că fiecare învață că inima se încălzește prin ținerea poruncilor, prin participarea la slujbe, prin lecturi duhovnicești, spovadă și împărtășire deasă.
Important este să crezi, dar nu doar atât, ci să crezi drept. O viață creștină se clădește pe o credință dreptă, curată, ce se oglindește în mărtursirile Părinților cei din veac. Altfel spus, dacă vrei să știi dacă ai o credință dreaptă, caută și află ce spun Sfinții Părinți despre ceea ce tu crezi. În Sfânta Liturghie preoții se roagă pentru cei binecredincioși (cei ce cred bine, drept), nu pentru cei buni credincioși…
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că o viață morală clădită pe o credință eretică nu valorează nimic. Desigur, și viceversa este valabilă. Spun asta pentru că sunt mulți care se socotesc creștini, dar au diverse idei eretice, sincretiste, culese din diverse religii sau credințe (ex: karma, reîncarnare etc.). Amintesc tuturor acestora, cu dragoste, că o viață creștină se clădește pe o conștiință dogmatică dreptslăvitoare. Nu se poate una fără alta, deci e foarte important nu doar a trăi frumos, ci și a crede drept.
„Ceva, ceva, există”, zic unii. Însă, încredințarea că acel ceva există (de fapt Cineva!), este cu totul altceva, un pas mare pentru om și totodată un dar al Domnului – dat firesc celui ce caută (pentru osteneala sa) ori în chip mai direct, mai percutant, uneori prin minuni vădite (celor cu inima învârtoșată, pe care Dumnezeu nu-i mai poate mișca altfel).
Urmează lupta cu păcatul, firească (adică de la sine, sub imboldul dragostei de Dumnezeu), pentru că păcatul stă între noi și Dumnezeu. Nu știu câți conștientizăm că păcatul făcut constant, cu bună știință, este tot un soi de necredință (uneori chiar te poate întoarce la necredință!)… Asta este una din problemele noastre inerente firii noastre căzute. Credința în Dumnezeul cel Viu aduce după sine un fel de „strâmtorare” (ar fi absurd să pretindem a trăi credința după gustul fiecăruia). Paradoxal însă, această nevoință, acest exercițiu al luptei cu păcatul, atunci când sunt biruitoare, sunt cele ce ne oferă o conștiință curată și adevărata libertate după care orice om tânjește.
Sunt încredințat că mulți din cei declarați necredincioși s-ar apropia mai mult de Dumnezeu dacă ar înțelege cu adevărat darul libertății sau cât de mult îi iubește Domnul și îi așteaptă, dar ei încă nu intuiesc asta. Necredinciosul – acest sărman dead man walking – deseori hulește de cele sfinte și se leagă, spre exemplu, de sfintele moaște! Nu pentru că nu ar înțelege de ce creștinii se închină la „oase de morți”, ci pentru că ei, morți fiind sufletește, nu pot înțelege harul și viața din trupurile sfinților.
Spuneam la început că mi-am început căutările datorită gândului la moarte. Ce am găsit? Am găsit pe Cel ce din iubire pentru noi a pătimit, pe Cel ce a biruit moartea, am aflat că și eu, împreună cu El, pot birui moartea. Cum? Crezând drept, trăind drept, toate acestea în Hristos și în Biserică. Nu știu cât reușesc să fac bine, dar am nădejde în mila Domnului! Știu însă în Cine cred, în cel ce de la început ne-a iubit…
Așadar, a avea credință (în Dumnezeu), din perspectivă ortodoxă, este mai mult, mai adânc decât am putea spune la prima vedere. Iar după ce vom fi dobândit credința vom învăța cât prețuiește ea privind la mucenicii cei din veac ce au preferat să moară decât să renunțe la ea.
Mulțumesc, Claudiu, pentru prilejul de a împărtăși din săracele mele gânduri!”
Laurențiu Dumitru