De ce apar liceencele în bannere publicitare?

13

Aflându-mă într-o zi în care nu aveam foarte mult de învăţat, m-am hotărât să dau o tură pe la mall-ul din oraşul meu ca să văd ce cărţi noi au mai apărut la librăria din el. În general, la orice oră din zi, în mall şi în parcarea mall-ului, este o agitaţie continuă. Obişnuită de câţiva ani cu această agitaţie, în ultima vreme am început să ignor murmurul din jurul meu, oamenii grăbiţi, oamenii care ori râd prea tare, ori înjură la fel de tare, muzica, reclamele care împânzesc faţada mall-ului şi altele asemenea.

Totuşi, ajunsă în faţa uşii mall-ului rămân câteva secunde privind afişul din faţa mea: Era un afiş destul de mare,  cu o fată care zâmbea provocator, tânără, şi semi-nudă. Până aici mulţi ar zice: şi ce? Sunt mii de afişe de genul acesta. Da, aşa este. Doar o mică diferenţă. Tânăra era liceeană. Tânăra era din oraşul în care locuiesc. Pentru o clipă am zâmbit amar şi m-am gândit: „oare fetele acestea chiar nu au altceva de făcut? Înţeleg că nu toate sunt „pasionate”  de învăţat, însă totuşi, nu pot găsi o altă activitate?”,  apoi după câteva minute nu m-am mai gândit, iar când am plecat din mall am revăzut afişul însă nu i-am mai dat atât de mare importanţă ca la început.

Însă, în seara aceea mi-am amintit din nou de fata respectivă, de parcă aveam afişul în faţa ochilor mei. Vedeam buzele acelea făcute cu foarte mult roşu, pentru a lua atenţia de la zâmbetul fals, ochii aceia făcuţi cu mult fard negru, pentru a nu se vedea privirea goală ce o avea. Sunt convinsă că toţi băieţii care au intrat pe uşa din mall din acea zi s-au gândit ”  Wow, ce bine arată!”  Da, arată bine, era atrăgătoare, însă nu era frumoasă. Adică sunt convinsă că dacă ar fi văzut-o cineva pe strada i-ar fi părut o fată cu putere de atracţie, însă imaginea chipului ei nu i-ar fi rămas în minte, poate doar cea a trupului. Îi lipsea zâmbetul din suflet, sclipirea din priviri, inocența, şi multe altele.

Mi-am dat seama că în momentul acela, când am fost la mall şi am văzut afişul eram puţin şocată şi poate fără să îmi dau seama, inconştient am fost dispreţuitoare zicându-mi: „Fetele astea n-au altceva de făcut?” însă în seara aceea nu mi-am mai pus întrebarea aceea, mi-am pus altele.

M-am întrebat: oare fata aceea chiar atât de mult suferă de lipsa de iubire, de lipsa de atenţie încât a fost dispusă să pozeze în postura aceea doar pentru a atrage atenţia trecătorilor? Oare fetei aceleia nimeni nu i-a spus că are un suflet? Oare nimeni nu i-a zis că iubirea nu e de cumpărat? Că dacă ea își vinde imaginea, asta nu înseamnă că îşi va cumpăra pentru sine iubire? Oare părinţilor ei le pasă? Căci ei clar nu-i pasă de ea însăși, pentru că dacă i-ar fi păsat nu ar fi făcut acest lucru. Mi-am pus aceste întrebări şi nu am găsit răspunsul potrivit. Dar mă tot gândeam la ea şi pentru o clipă m-am văzut pe mine în ea. Nu în sensul că aş fi făcut vreodată ceea ce a făcut ea, ci în sensul că la fel ca ea, am fost şi sunt într-o căutare de iubire, de atenţie din partea celor din jur, şi uneori nici măcar nu sunt conştientă de acest lucru.

Deseori fac acest lucru involuntar, iar dacă cineva mi-ar zice atunci pe moment: „Tu ai făcut acest lucru cu un scop, tu cauţi ceva…”   nu aş crede şi i-aş spune acelei persoane că greşeşte. De aceea ştiu că dacă acelei fete i-ar spune cineva:”Tu ai pozat în felul acela pentru că vrei să atragi atenţia lumii asupra ta, pentru că aşa crezi tu că vei fi iubită, că oamenii te vor iubi”  fata nu ar recunoaşte, ar spune-o că a făcut-o doar pentru distracţie, că ea nu duce lipsă de iubire.

Gândindu-mă la fata aceasta am încercat să îmi rememorez toate momentele în care eu am căutat atenţia şi iubirea celor din jur. Mi-am dat seama că din momentul în care am auzit involuntar, într-o seară motivele reale pentru care tatăl meu a plecat înainte să împlinesc eu un an, din acel moment eu am încercat să caut acea parte care îmi lipsea, în oamenii din jurul meu.

În momentul în care am auzit că tatăl meu plecase pentru simplu fapt că „lui nu-i trebuie familie, lui nu i-a trebuit copil, lui îi trebuie să-şi trăiască viaţa”, mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept ca vreodată tatăl meu să mă întrebe: ”cum te simţi?”  ori să o sune pe mama şi să o întrebe de mine, dacă am nevoie de ceva, dacă sunt bine. Mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept acel “te iubesc”, care până atunci nu venise, şi nici după aceea nu a venit.

Cred că au trecut în jur de 11 ani de când am tras aceste „concluzii” şi totuşi în aceşti ani am aşteptat, am sperat la un cuvânt, la un gest, la ceva care să arate că totuşi îi pasă, să îmi arate că a ajuns la vârsta de 60 de ani şi că îşi dă seama că a greşit în trecut, că a greşit, că timp de 18 ani nu a putut fi găsit niciodată la telefon şi să aibă „un minut liber”, că timp de 18 ani eu am fost moartă pentru el.

Dar aceste cuvinte nu au venit, aceste gesturi nu au fost făcute. Nu ştiu exact momentul în care am început să caut toate lucrurile care îmi lipseau, toată afecţiunea care nu mi-a dat-o el, în ceilalţi. În toţi oamenii adulţi, fie că erau persoane de la serviciul mamei, fie că erau profesori, indiferent de statutul social ce intrau în viaţa mea, eu căutam aceste lucruri, acea parte care lipsea din mine şi care lăsase locul unui gol. Mi-am dat seama că încercam şi încerc încă să fiu cât se poate de bună în toate lucrurile pe care le fac, să învăţ cât se poate de bine,  să greşesc cât mai puţin şi de multe ori lucrurile acestea nu le fac pentru mine,  ci deseori le fac din dorinţa că astfel voi fi apreciată, din speranţa că din acea apreciere se va naşte o fărâmă de dragoste. Iar când „câştigam”  acea apreciere,  mi-era şi îmi este o frică teribilă ca aş putea dezamăgi persoana respectivă, că acea persoană s-ar simţi dezamăgită de mine, sau că în scurt timp m-ar uita. Cred că acesta este unul dintre lucrurile de care îmi este cel mai frică.

În seara aceea când am fost sinceră cu mine, când mi-am amintit toate momentele acelea, mi-am dat seama că am judecat-o pe fata respectivă. Nu trebuia. Nu trebuia să fac asta pentru că într-un fel, poate că sunt în aceeaşi situaţie ca şi ea. Caut acelaşi lucru ca şi ea, numai că fiecare căutam pe drumuri diferite. Ea crede că va găsi dragostea, aprecierea dacă se va expune, dacă se va vinde, confundând atracţia instinctuală cu dragostea. La fel cum eu cred că voi găsi o brumă de afecţiune în aprecierea persoanelor din jurul meu. Nu cred că drumul ei o va duce la dragostea pe care o caută, dacă nu va înţelege că oamenii trebuie să o iubească pentru interiorul ei, nu să se „îndrăgostească” de ceea ce are ea de oferit. Iar eu?  Poate că şi eu ar trebui să încerc să nu mai caut în spatele aprecierilor, acea dragoste, pentru că deşi uneori „o nimeresc”, alteori este doar o iluzie de-a mea.

Cred că acest lucru m-a ajutat să înţeleg că judecăm foarte uşor oamenii dar nu ne întrebam niciodată care e motivul pentru care acea persoană se comportă astfel? M-a ajutat să înţeleg că de foarte multe ori răsuflam uşuraţi când ne gândim cât de sus suntem noi şi cât de jos sunt alţii şi că „noi nu suntem ca ei”. Însă, nu ne dăm seama că tot oameni sunt şi acele persoane, şi acele persoane poate îşi doresc aceleaşi lucruri ca şi noi, însă nu ştiu să le caute unde trebuie, şi acele persoane au suferit ca şi noi, pentru că dacă n-ar fi suferit nu ar fi ajuns atât de jos. Și pe acele persoane le-a rănit cineva, aşa cum şi noi la rândul nostru am fost cândva răniţi.

Poate că în loc să afişăm pentru o persoană o milă ipocrită gen „săraca, nu va ajunge bine aşa”, mai bine am încerca să ajutăm acea persoană ca să ajungă bine. Oamenii au tendinţa ca în persoanele care o iau pe un drum greşit,  să nu vadă fiinţe umane, pentru că poate dacă ar vedea în ele fiinţe umane numărul sinuciderilor ar scădea, numărul persoanelor care se droghează ar scădea, chiar şi numărul fetelor care acceptă să facă orice, doar pentru a atrage atenţia. De fapt, în spatele tuturor acestor lucruri e un strigăt, un strigăt destul de stins,  şi persoanele respective tocmai asta vor,  să fie privite ca nişte fiinţe umane şi în momentul în care îşi dau seama că oamenii nu le privesc aşa, atunci merg mai departe pentru că au în minte: „oricum nu am nimic de pierdut”  dar de fapt au. Au de pierdut o viaţă, care ar putea să şi-o clădească astfel încât la un moment dat să fie frumoasă, chiar dacă acum, la momentul respectiv nu este aşa cum şi-ar dori-o ele.

(Lili)

P.S. În fotograrie sunt tinere adolescente din Coreea, avand sub 18 ani.

(Visited 7 times, 1 visits today)