De ce apar liceencele în bannere publicitare?
Aflându-mă într-o zi în care nu aveam foarte mult de învăţat, m-am hotărât să dau o tură pe la mall-ul din oraşul meu ca să văd ce cărţi noi au mai apărut la librăria din el. În general, la orice oră din zi, în mall şi în parcarea mall-ului, este o agitaţie continuă. Obişnuită de câţiva ani cu această agitaţie, în ultima vreme am început să ignor murmurul din jurul meu, oamenii grăbiţi, oamenii care ori râd prea tare, ori înjură la fel de tare, muzica, reclamele care împânzesc faţada mall-ului şi altele asemenea.
Totuşi, ajunsă în faţa uşii mall-ului rămân câteva secunde privind afişul din faţa mea: Era un afiş destul de mare, cu o fată care zâmbea provocator, tânără, şi semi-nudă. Până aici mulţi ar zice: şi ce? Sunt mii de afişe de genul acesta. Da, aşa este. Doar o mică diferenţă. Tânăra era liceeană. Tânăra era din oraşul în care locuiesc. Pentru o clipă am zâmbit amar şi m-am gândit: „oare fetele acestea chiar nu au altceva de făcut? Înţeleg că nu toate sunt „pasionate” de învăţat, însă totuşi, nu pot găsi o altă activitate?”, apoi după câteva minute nu m-am mai gândit, iar când am plecat din mall am revăzut afişul însă nu i-am mai dat atât de mare importanţă ca la început.
Însă, în seara aceea mi-am amintit din nou de fata respectivă, de parcă aveam afişul în faţa ochilor mei. Vedeam buzele acelea făcute cu foarte mult roşu, pentru a lua atenţia de la zâmbetul fals, ochii aceia făcuţi cu mult fard negru, pentru a nu se vedea privirea goală ce o avea. Sunt convinsă că toţi băieţii care au intrat pe uşa din mall din acea zi s-au gândit ” Wow, ce bine arată!” Da, arată bine, era atrăgătoare, însă nu era frumoasă. Adică sunt convinsă că dacă ar fi văzut-o cineva pe strada i-ar fi părut o fată cu putere de atracţie, însă imaginea chipului ei nu i-ar fi rămas în minte, poate doar cea a trupului. Îi lipsea zâmbetul din suflet, sclipirea din priviri, inocența, şi multe altele.
Mi-am dat seama că în momentul acela, când am fost la mall şi am văzut afişul eram puţin şocată şi poate fără să îmi dau seama, inconştient am fost dispreţuitoare zicându-mi: „Fetele astea n-au altceva de făcut?” însă în seara aceea nu mi-am mai pus întrebarea aceea, mi-am pus altele.
M-am întrebat: oare fata aceea chiar atât de mult suferă de lipsa de iubire, de lipsa de atenţie încât a fost dispusă să pozeze în postura aceea doar pentru a atrage atenţia trecătorilor? Oare fetei aceleia nimeni nu i-a spus că are un suflet? Oare nimeni nu i-a zis că iubirea nu e de cumpărat? Că dacă ea își vinde imaginea, asta nu înseamnă că îşi va cumpăra pentru sine iubire? Oare părinţilor ei le pasă? Căci ei clar nu-i pasă de ea însăși, pentru că dacă i-ar fi păsat nu ar fi făcut acest lucru. Mi-am pus aceste întrebări şi nu am găsit răspunsul potrivit. Dar mă tot gândeam la ea şi pentru o clipă m-am văzut pe mine în ea. Nu în sensul că aş fi făcut vreodată ceea ce a făcut ea, ci în sensul că la fel ca ea, am fost şi sunt într-o căutare de iubire, de atenţie din partea celor din jur, şi uneori nici măcar nu sunt conştientă de acest lucru.
Deseori fac acest lucru involuntar, iar dacă cineva mi-ar zice atunci pe moment: „Tu ai făcut acest lucru cu un scop, tu cauţi ceva…” nu aş crede şi i-aş spune acelei persoane că greşeşte. De aceea ştiu că dacă acelei fete i-ar spune cineva:”Tu ai pozat în felul acela pentru că vrei să atragi atenţia lumii asupra ta, pentru că aşa crezi tu că vei fi iubită, că oamenii te vor iubi” fata nu ar recunoaşte, ar spune-o că a făcut-o doar pentru distracţie, că ea nu duce lipsă de iubire.
Gândindu-mă la fata aceasta am încercat să îmi rememorez toate momentele în care eu am căutat atenţia şi iubirea celor din jur. Mi-am dat seama că din momentul în care am auzit involuntar, într-o seară motivele reale pentru care tatăl meu a plecat înainte să împlinesc eu un an, din acel moment eu am încercat să caut acea parte care îmi lipsea, în oamenii din jurul meu.
În momentul în care am auzit că tatăl meu plecase pentru simplu fapt că „lui nu-i trebuie familie, lui nu i-a trebuit copil, lui îi trebuie să-şi trăiască viaţa”, mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept ca vreodată tatăl meu să mă întrebe: ”cum te simţi?” ori să o sune pe mama şi să o întrebe de mine, dacă am nevoie de ceva, dacă sunt bine. Mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept acel “te iubesc”, care până atunci nu venise, şi nici după aceea nu a venit.
Cred că au trecut în jur de 11 ani de când am tras aceste „concluzii” şi totuşi în aceşti ani am aşteptat, am sperat la un cuvânt, la un gest, la ceva care să arate că totuşi îi pasă, să îmi arate că a ajuns la vârsta de 60 de ani şi că îşi dă seama că a greşit în trecut, că a greşit, că timp de 18 ani nu a putut fi găsit niciodată la telefon şi să aibă „un minut liber”, că timp de 18 ani eu am fost moartă pentru el.
Dar aceste cuvinte nu au venit, aceste gesturi nu au fost făcute. Nu ştiu exact momentul în care am început să caut toate lucrurile care îmi lipseau, toată afecţiunea care nu mi-a dat-o el, în ceilalţi. În toţi oamenii adulţi, fie că erau persoane de la serviciul mamei, fie că erau profesori, indiferent de statutul social ce intrau în viaţa mea, eu căutam aceste lucruri, acea parte care lipsea din mine şi care lăsase locul unui gol. Mi-am dat seama că încercam şi încerc încă să fiu cât se poate de bună în toate lucrurile pe care le fac, să învăţ cât se poate de bine, să greşesc cât mai puţin şi de multe ori lucrurile acestea nu le fac pentru mine, ci deseori le fac din dorinţa că astfel voi fi apreciată, din speranţa că din acea apreciere se va naşte o fărâmă de dragoste. Iar când „câştigam” acea apreciere, mi-era şi îmi este o frică teribilă ca aş putea dezamăgi persoana respectivă, că acea persoană s-ar simţi dezamăgită de mine, sau că în scurt timp m-ar uita. Cred că acesta este unul dintre lucrurile de care îmi este cel mai frică.
În seara aceea când am fost sinceră cu mine, când mi-am amintit toate momentele acelea, mi-am dat seama că am judecat-o pe fata respectivă. Nu trebuia. Nu trebuia să fac asta pentru că într-un fel, poate că sunt în aceeaşi situaţie ca şi ea. Caut acelaşi lucru ca şi ea, numai că fiecare căutam pe drumuri diferite. Ea crede că va găsi dragostea, aprecierea dacă se va expune, dacă se va vinde, confundând atracţia instinctuală cu dragostea. La fel cum eu cred că voi găsi o brumă de afecţiune în aprecierea persoanelor din jurul meu. Nu cred că drumul ei o va duce la dragostea pe care o caută, dacă nu va înţelege că oamenii trebuie să o iubească pentru interiorul ei, nu să se „îndrăgostească” de ceea ce are ea de oferit. Iar eu? Poate că şi eu ar trebui să încerc să nu mai caut în spatele aprecierilor, acea dragoste, pentru că deşi uneori „o nimeresc”, alteori este doar o iluzie de-a mea.
Cred că acest lucru m-a ajutat să înţeleg că judecăm foarte uşor oamenii dar nu ne întrebam niciodată care e motivul pentru care acea persoană se comportă astfel? M-a ajutat să înţeleg că de foarte multe ori răsuflam uşuraţi când ne gândim cât de sus suntem noi şi cât de jos sunt alţii şi că „noi nu suntem ca ei”. Însă, nu ne dăm seama că tot oameni sunt şi acele persoane, şi acele persoane poate îşi doresc aceleaşi lucruri ca şi noi, însă nu ştiu să le caute unde trebuie, şi acele persoane au suferit ca şi noi, pentru că dacă n-ar fi suferit nu ar fi ajuns atât de jos. Și pe acele persoane le-a rănit cineva, aşa cum şi noi la rândul nostru am fost cândva răniţi.
Poate că în loc să afişăm pentru o persoană o milă ipocrită gen „săraca, nu va ajunge bine aşa”, mai bine am încerca să ajutăm acea persoană ca să ajungă bine. Oamenii au tendinţa ca în persoanele care o iau pe un drum greşit, să nu vadă fiinţe umane, pentru că poate dacă ar vedea în ele fiinţe umane numărul sinuciderilor ar scădea, numărul persoanelor care se droghează ar scădea, chiar şi numărul fetelor care acceptă să facă orice, doar pentru a atrage atenţia. De fapt, în spatele tuturor acestor lucruri e un strigăt, un strigăt destul de stins, şi persoanele respective tocmai asta vor, să fie privite ca nişte fiinţe umane şi în momentul în care îşi dau seama că oamenii nu le privesc aşa, atunci merg mai departe pentru că au în minte: „oricum nu am nimic de pierdut” dar de fapt au. Au de pierdut o viaţă, care ar putea să şi-o clădească astfel încât la un moment dat să fie frumoasă, chiar dacă acum, la momentul respectiv nu este aşa cum şi-ar dori-o ele.
(Lili)
P.S. În fotograrie sunt tinere adolescente din Coreea, avand sub 18 ani.
Georgiana Ionela Tofoleanu
ianuarie 26, 2012 @ 10:57 am
Ai mare dreptate în ceea ce ai scris. Cu adevărat, în spatele tuturor acestor lucruri domneşte un strigăt. Excepţional articol!
Anesti
ianuarie 26, 2012 @ 11:31 am
Am citit cu mare atentie, si experienta ta Lili mi-a raspuns la anumite trairi personale, precum „nevoia” de a imi regasi sau proiecta dorita iubire parinteasca asupra celor cu care am socializat (colegi, profesori, preoti, cunoscuti, etc.), precum faptul ca de fiecare data ma uitam si cautam privirea oamenilor si nicidecum trupul lor…la 18 ani nici pe mine nu m-a cautat nimeni si realizez astfel de ce pot fi in stare tinerii pentru a-si „crea” starea de persoana iubita, mult ravnita.
Poate ca aceasta sensibilizare ne va face sa respectam celelalte persoane intradevar ca pe minunile lui Dumnezeu!
Desi trec printr-o perioada invaluita de deznadejde iti multumesc mult…Daca as avea Bucurie, ti-as darui, insa il rog pe bunul Dumnezeu sa iti daruiasca Bucuria Sa, care ne face inima sa se simta iubita de Iubire!
Dan Tudorache
ianuarie 26, 2012 @ 12:04 pm
Foarte buna perspectiva din care ai privit lucrurile Lili. Imi amintesc ca in liceu am vazut tineri colegi care ”pozau” in teribilisme desi nu ii caracteriza acest lucru (si eu am fost tributar acestui lucru). Era defapt un strigat ”desenat” care sa spuna ”am nevoie de atentie, de iubire”. Si este de observat ca in genere, tinerii si tinerele care se manifesta ”revolutionar” sunt tocmai cei care provin din familii cu probleme, deci tineri care nu sunt iubiti in mediul de acasa, si traiesc intr-un mediu tensionat.
De asta cauta iubirea de care au fost privati in alta parte, si o cauta ostentativ pentru ca au nevoie de ea in mod stringent.
Totusi, pentru ca suntem la capitolul de sexualitate gresit inteleasa va recomand articolul acesta despre sexualitatea prematura si excesiva a copiilor: [url]http://smartwoman.hotnews.ro/Semnal-de-alarma-Sexualizarea-prematura-si-excesiva-a-copiilor[/url]
Albinuta
ianuarie 26, 2012 @ 12:09 pm
Doamne ajuta ,un articol exeptional ,cred ca foarte multe persoane simt la un moment dat ca nu sunt iubite de cei de la care asteapta iubirea (parinti ,soti ,prieteni).Mi-a placut cele scrise de tine Lili deoarece esti o persoana calda ,vesela ,iubitoare (cam asta am inteles din ceea ce am citit de la tine ) si de cele mai multe ori reusesti sa ne tranzmiti si noua aceasta stare .I-mi pare rau ca a trebuit sa treci prin viata avand doar pe mama alaturi insa cred ca asa cum pentru fiecare om Dumnezeu are un plan cu el asa are si pentru tine si daca nu te-ai bucurat de iubirea tatalui vei avea (daca inca nu ai avut )parte de iubire si bucurii din partea altor persoane (chiar daca nu prea este loc de comparatii)
Dumnezeu sa-ti daruiasca tot ceea ce -ti este de folos
Albinuta
ianuarie 26, 2012 @ 12:29 pm
@anesti i-mi pare rau pentru tine ca treci printr-o perioada mai delicata ,cred ca nu trebuie sa-ti spun ca trebuie sa facem orice pentru a iesi de starea de dejnadejde ,doar tu stii exact ce ajuta in aceste momente insa te rog incearca ceva orice ,nu te lasa si mai ales nu te ferii de a darui altora bucurii chiar daca crezi ca nu ai resurse stii cu siguranta cum se spune ca „Daruind vei dobandi „.Nu stiu daca te ajuta insa in urma cu catva timp cand treceam printr-o perioada de daznadejde mi-am propus ca o perioada de cateva zile sa daruiesc persoanelor cu care intru in contact exact ceea ce-mi lipsea mie in aceazi ,intr-o zi aveam nevoie de vorbe bune -daruiam vorbe bune ,in alta zii aveam nevoie sa fiu ascultata -incercam sa ascult persoanele din jur , in alta zii nu aveam nevoie decat de un zambet ,daruiam celor pe care ii intalneam un zambet ,recunosc ca au fost si zile cand nu aveam nimic de daruit decat lacrimi -insa le-am daruit si acestea celor care stiam ca ma vor intelege si ma vor sprijini ,si tot asa am continuat vreo doua saptamani ,nici nu stii ce folositor a fost ,cred ca am invatat foarte multe si am experimentat ca intradevar daruind altora dobandim si noi ceea ce ne este de folos .Dumnezeu sa te ajute si sa fie alaturi de tine (si tu alaturi de El) mereu
Anesti
ianuarie 26, 2012 @ 2:41 pm
Multumesc Albinuta, insa „lupta” mea este cu mandria proprie…tocmai de aceea consider uneori ca nu ma rezist, intrucat perspectiva mea nu este sa daruiesc, ci sa primesc (asemenea tanarului care se indreptateste, intreband de aproapele pt el, in loc sa fie el aproape tuturor cum ai facut tu acele saptamani) . Cum sigur Dumnezeu imi daruieste atatea daruri, pe care nu le realizez, constat orbirea mea si dorinta malitioasa de a primi atentie, de a fi centrat in „eu”. Este posibil ca a te „lupta” cu propriul egoism sa fie un iad dulce, insa smerenia se dobandeste cu „suspine negraite”.
Poti sa te rogi pt mine, sunt tulburat … .iertare pt abatere…
Lilii
ianuarie 26, 2012 @ 3:11 pm
In primul rand [b]multumesc.[/b] Albinuta si Anesti. Crede-ma Albinuta, eu ar trebui sa invat de la tine sa fiu vesela si calda.Cred ca esti printre putinele persoane pe care le „cunosc”(chiar si virtual)care a avut o viata grea si totusi au mereu o vorba frumoasa,calda pentru cei din jurul ei.Sincer,atunci cand ti-am citit marturia la articolul despre alcool,intr-un fel am simtit ca retraiesc copilaria mea.Nu am avut probleme in familie legate de alcool,desi,din tot ce am aflat,nici tatal meu nu era genul de om care sa se abtina de la alcool.Cred ca am ajuns sa consider familia cel mai important lucru in viata unui om,tocmai pentru ca mie mi-a lipsit.La mine toata familia s-a redus la un singur membru,la mama mea.Nu am avut o relatie apropiata nici cu bunicii mei,cei din partea tatalui,nu au avut intentia de a ma cunoaste,nu imi amintesc daca am calcat de mai mult de 2 ori in casa lor,iar cei din partea mamei,ei bine,bunicul meu a fost intr-un fel copia fidela a tatalui meu,exceptand faptul ca el nu a plecat,a murit inainte de a pleca,pentru ca altfel,sigur pleca si el.Iar bunica mea nu a fost niciodata multumita de felul de a fi a mamei,iar eu semanand cu mama,la fel,niciodata nu m-a acceptat.Imi amintesc si acum momentele in care atunci cand mama trebuia sa ma lase in grija ei,pentru ca avea examene, intotdeauna bunicii mele ii displacea ideea aceasta.Nu ii urasc pe niciunul,insa nici nu ii iubesc,m-am obisnuit atat de mult cu ideea ca pentru tatal meu eu sunt ca si moarta,deoarece are un alt copil,incat acelasi lucru simt si eu pentru el.In momentele in care suferinta imi iesea la suprafata,toata lumea imi spunea: „O sa regrete candva..” a ajuns la varsta de 60 de ani si inca nu regreta nimic.Insa eu cred,ca ai avut o viata mult mai grea decat mine si sincer,[b]te admir[/b] pentru faptul ca reusesti sa iti pastrezi seninatatea si dragostea pentru cei din jur.As avea de invatat de la tine.Esti o persoana puternica.
Lilii
ianuarie 26, 2012 @ 3:16 pm
Anesti si eu am avut momente in care ma luptam cu mandria crancen.Si acum ma lupt,insa sunt zile in care o inving, pentru ca de la inceptut,din clipa in care simt ca voi fi mandra, o „tai” de la radacina.Uneori e mai greu,iar alteori si mai greu.Eu am cautat si iubirea in persoanele din jurul meu,pur si simplu in momentul in care imi intra cineva in viata..simt nevoia sa ma atasez de acea persoana.Uneori mi-e frica de faptul ca as putea sa-l sperii pe omul respectiv.Si crede-ma, in momentul in care primesti un zambet, o mangaiere,un cuvant frumos spus din suflet care releveaza ceea ce crede,gandeste persoana aceea despre tine,e minunat,e o clipa fericita.Insa,am avut si momente in care doream sa fiu in centru atentiei,fara a vrea sa primesc si dragoste.Pur si simplu vroiam sa arat cat de „grozava” sunt, aici intervenea mandria si nu mi-am dat seama decat mai tarziu.Acum,cand intervine acesta „dorinta”,incerc sa o rup in bucati,sa o distrug,sa ma indepartez.Pentru ca este o diferenta intre oamenii care intra in viata ta,dorind sa te cunoasca, si „lumea” careia de fapt nu-i pasa de tine,care te lauda cand faci ceva bine, dar cand gresesti,te paraseste si arunca vorbe urate spre tine,acea „lume” nu vrea sa te ajute,nu ii pasa realmente de tine.Eu sper sa iti revii si sa urmezi sfatul lui Albinuta.Atunci cand esti mandra de tine, cand vrei sa fii in centrul atentiei, retrage-te,departeaza-te pentru cateva momente de lume,pana ce va trece acea stare.
marcel
ianuarie 26, 2012 @ 5:18 pm
Lili daca tot citesti atatea carti ia incearca sa citesti si Labirintul codependentei stiu ca suna mai ciudat titlul dar ai sa vezi ce chestii extraordinare afli si nunumai tu il recomand la toti. De ce credeti ca uneori dupa atata truda, radare cu aproapele noi nu putem sa crestem din punct de vedere spiritual ,cititi si veti afla 😉
Lilii
ianuarie 26, 2012 @ 5:36 pm
Marcel,cartea este din domeniu psihologiei?:)
Oricum,pare interesanta,o voi cauta.Multumesc pentru sugestie.
marcel
ianuarie 26, 2012 @ 6:08 pm
Este psihologie ortodoxa parintele meu duhovnic o recomanda cu caldura si maica Siluana daca no gasesti downlodeaz-o de pe situ asta, si dupa o citesti citeste si iesirea din Labirintul codependentei daca cumva simti ca ai nevoie
http://www.virgilbuse.co.cc/download.php
Lilii
ianuarie 26, 2012 @ 6:25 pm
Am cautat informatii despre ea,pare foarte interesanta.:DMersi din nou.
Grigore Alexandru
ianuarie 27, 2012 @ 6:44 pm
Foarte util acest articol!