Liliana: „Cred şi-L iubesc pe Dumnezeu că m-a adus la viaţă. Cât de frumos este să fii oaspetele Lui !”

„A avea credinţă vrea să zică să primeşti a fi ales de Dumnezeu, nu vrea să zică să-L alegi tu pe Dumnezeu.” (Nicolae Steinhardt)

Cum frumos a remarcat şi Laura, citatul de mai sus m-a ajutat şi pe mine să aştern pe hârtie, aşa cum sufletul şi inima mea se pot destăinui mai bine, versuri care, redau modul în care am ajuns să fiu mai aproape de Dumnezeu, însă aş vrea să scriu şi alte motive care mă fac fericită să fiu creştină, şi voi începe cu motivul principal, cel pe care l-am conştientizat la 6-7 ani şi care m-a bucurat enorm, momentul în care am simţit că mi-au crescut aripi şi pot zbura către cer, şi anume:

M-am întrebat, fiind la o înmormântare a unei rude, privind şi plângând ca viaţa e atât de scurtă, de ce trebuie să murim, să fim îngropaţi, care mai e rostul că trăim pe pământ, dacă ajungem într-o groapă întunecată…?

Răspunsul lui Dumnezeu a venit în două secunde prin predica preotului care a început deodată a vorbi despre suflet şi trup şi atunci am realizat cu mare bucurie că nimic nu se termină în mormânt, ca Dumnezeu ne-a dăruit VIAŢA VEŞNICĂ şi cu adevărat, fericită!

Acesta este primul şi cel mai minunat motiv pentru care m-am îndrăgostit de Dumnezeu!

Cred şi-L iubesc pe Dumnezeu că m-a adus la viaţă. Cât de frumos este să fii oaspetele Lui!!!

Cred şi-I sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat cele mai frumoase reguli de viaţă! Chiar dacă nu mă năşteam creştină, mi-aş fi dorit să trăiesc tot după aceste reguli (porunci)!

Cred şi mulţumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor, pentru că au săvârşit minuni mari şi mici, de multe ori „aici şi acum”! Prin aceste binefaceri, le simt prezenţa permanentă în viaţa mea !!!

Cred şi-L respect pe Dumnezeu, pentru că are cei mai frumoşi prieteni: oameni simpli, smeriţi, plini de dragoste, jertfitori pentru aproapele, cu privire blândă, cu inima caldă, cu vorbe dulci şi bune! Cum să nu-mi doresc să mă „leg” şi eu cu ei?

Şi nu în ultimul rând, cred şi-L iubesc pe Dumnezeu, pentru că m-a ales din mulţime, mi-a dat Mâna Sa şi mi-a arătat Calea, Adevărul şi Viaţa !!!

Fiica aleasă de Dumnezeu!

Eram un copil, nici şapte ani nu aveam,
Eram un copil care zilnic plângea…!
De ce? Pentru că enorm sufeream,
Când ceilalţi copii de mine fugeau…!
Mamă, de ce? Tată, de ce?
De ce eu mereu mă joc singură?
De ce-n urma mea se aruncă cu pietre?
De ce mi se zice “barbie-chioara”- ntre fete?
Erau întrebări la care răspuns nu primeam,
Sărmanii părinţi, nici ei nu puteau
Să-mi spună că am ochii strâmbi
…de strabism sufeream. 

Aşa trecut-au zile, luni şi chiar ani
Plângând, suferind, la medici dând bani!
Şi-n a mea singurătate hotărâsem într-o zi
La biserică să merg, poate-acolo… bine-o fi!
Şi îmi unse acea slujbă a mea rană, să vedeţi,
Cu frumoasele cântări, ca un untdelemn de preţ! 

Cum aveam doar şapte ani, tot la şapte mă trezeam,
Până bătea clopotul, la biserică eram.
Dar cum diavolul nu doarme, ispita îndată apare.
Că în loc părinţii mei, s-aibă bucurie mare,
Că-mi găsisem, în sfârşit, un locşor de alinare,
Mă certau, chiar mă băteau,

Hainele mi le-ascundeau si poarta mi-o inchideau…
Ziceau că merg pentru bomboane, că şi-acasă am mâncare,
Mai ziceau că sînt prea mică, şi-oricum nu-nţeleg nimica!
Şi-n loc să-mi sprijine credinţa, îmi înteţeau suferinţa! 

Dar mă învăţasem minte şi plecam eu pe furiş
Resemnată cu ideea ca-napoi când mă-ntorceam
Iar parintii ma certau, dar măcar învăţam un psalm
Şi sufletul imi alinam…!

Şi veni o zi în care, luminată de-un Duh Sfânt,
Dând cu ochii de-o icoană, plângeam şi-mi ziceam în gând:
“Doamne, ştiu că ai puterea ochişorul să-mi îndrepţi,
Iar eu în schimb pentru asta, uite ce-ţi făgăduiesc.
Voi merge să cânt în strană şi prezentă eu voi fi
De acuma inainte, la patruzeci de Liturghii!”
Râd si-acum când mă gândesc
Cum de mi-a trecut prin minte
Cu Domnul să negociez?

Nu trecură multă vreme şi cu mare Mila Sa,
Făcusem operaţie şi-n oglindă mă priveam.
Şi plângeam deja, se stie
Cu lacrimi de bucurie!!!
Că având o nouă faţă, voi începe-o nouă viaţă.
Eram nespus de fericită şi Îi mulţumeam mereu,
Mă simţeam cu-adevărat în sânul lui Dumnezeu!

Făgăduinţa am împlinit, pe diavol l-am umilit,
Că de-atunci la noi în casă, prezent e numai Dumnezeu,
Şi mămica e la strană, şi surorile, si eu!
Ştiu că suferit-am pentru ale noastre păcate,
Dar ne-a trezit Domnul din somnul cel de moarte.
Aşa că din copilul ce suferea mereu,
Ajuns-am fiică aleasă a lui Dumnezeu!
Cine-ar fi ştiut? Cui trecea prin gând?
Că trista mea copilărie avea să aibă un final fericit.
Aşa a voit Tatăl, cel Milostiv şi Bun
Să-ntoarcă-ai săi copii de pe greşitul drum.
Îi mulţumesc cu lacrimi şi vă spun la sfârşit
Că am fost copilul cel mai fericit!!!

De-atunci şi până astăzi, flacăra nu e stinsă
Uneori s-a făcut mai mică, dar… a rămas aprinsă!
Te rog pe tine, Doamne, aşa să o menţii,
Să merg şi eu cu Tine, când o fi să vii!

“Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu ar fi destul spre lauda minunilor Tale!”

 (Liliana Condur – 27 de ani, din Chișinău | Căsătorită și mămică a 3 copilași)