Lipsa comuniunii cu Dumnezeu corupe totul în noi
Conversaţii recente m-au readus la importanţa fundamentală a acestui subiect. Puţine lucruri sunt atât de esenţiale în ceea ce priveşte Noul Testament precum este adevărul comuniunii (koinonia). Aceasta înseamnă un scop comun, o împărtăşire şi participare la acelaşi lucru. Acest caracter comun sau împărtăşire stă în însăşi esenţa mântuirii noastre. Această comuniune este descrisă în ,,Rugăciunea arhierească a lui Iisus”:
„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan, 17:20-23).
Unitatea pentru care Hristos se roagă nu este doar o simplă ,,calitate” a vieţii noastre în Hristos – ci este însăşi viaţa noastră în Hristos. Faptul că această unitate (comuniune) este esenţa mântuirii este lămurit în Întâia epistolă sobornicească a Sf. Apostol Ioan:
„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire [koinonia] cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.” (I Ioan, 1:5-7).
Aici comuniunea noastră cu Dumnezeu este descrisă ca o împărtăşire a luminii – deşi originea acelei lumini este clară: Dumnezeu este lumina. Sf. Ioan foloseşte lumina pentru a spune că acea comuniune a noastră este o adevărată participare cu Dumnezeu, în însăşi viaţa Sa.
Aceeaşi participare mântuitoare în viaţa lui Dumnezeu este prezentată în cuvântul lui Hristos despre împărtăşanie:
„Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” (Ioan 6:53-57)
Cu ceva timp în urmă am scris despre problema mai multor traduceri moderne în limba engleză, în care koinonia este exprimat prin termenul ,,fellowship” [breaslă, părtăşie], într-adevăr o traducere necorespunzătoare. Însăşi viaţa noastră în Hristos este banalizată în mod involuntar (sper eu), de către traducători, într-un substantiv folosit pentru a descrie întruniri ale Bisericii. Acest lucru dovedeşte cât de mult s-au depărtat multele tratamente moderne de a salva relaţia cu Hristos, faţă de tratamentele clasice ale tradiţiei ortodoxe.
Clasificarea teologiei (morală, soteriologie, ecleziologie, pneumatologie – şi lista continuă) are adesea ca rezultat o apreciere fragmentară şi incoerentă a vieţii creştine. Când vezi volume vaste care cuprind teologia sistematică medie este o minune faptul că Noul Testament reuşeşte să fie atât de scurt.
O slăbiciune a învăţăturilor pe care le prezintă mai multe ,,teologii’’este insuficienţa lor de a da socoteală pentru cele mai comune aspecte ale vieţii noastre creştine. Rugăciunea este un exemplu foarte simplu. Multe prezentări sistematice ale teologiei nu tratează deloc rugăciunea, în ciuda faptului că suntem datori să ascultăm indemnul „rugaţi-vă neîncetat”. Cum se poate ca ceva atât de generalizat să nu îşi găsească locul într-o descriere teologică?
Este chiar acest fel de miopie spirituală care caracterizează teologia care s-a depărtat de tradiţia credinţei, reliefându-se în propriile urme de creativitate. Astfel, s-a scris mult despre „predestinare” (un cuvânt care se găseşte doar de câteva ori în întregul Nou Testament), pe când rugăciunea este retrogradată către abordări mai neînsemnate, având valoarea unei categorii de lecturi recreative.
Sfânta Tradiţie nu tratează rugăciunea în acest fel. Rugăciunea este o parte atât de importantă în învăţarea credinţei încât se spune: Lex orandi, lex credendi – credinţa noastră se exprimă prin rugăciunile noastre. Aceasta este cu mult mai mult decât a spune că liturghia păstrează cele mai străvechi şi pure declaraţii ale învăţăturii de credinţă (deşi acest lucru este adevărat). Spune, de asemenea, ca şi rugăciunea în sine este o expresie veritabilă a crezului.
Acest lucru devine deosebit de clar atunci când rugăciunea este înţeleasă a fi comuniune [koinonia] cu Dumnezeu. Şi nu doar despre rugăciune se poate afirma asta: întreaga viaţa creştină – fiecare taină a Bisericii – are la baza participarea noastră mântuitoare în viaţa lui Dumnezeu.
Prezint aici ceva gânduri dintr-un mesaj din anul 2007, despre comuniunea cu Dumnezeu:
Una dintre cele mai bune situaţii în care să începi să te gândeşti la comuniunea cu Dumnezeu este să îţi pui întrebarea: „Ce este în neregulă cu neamul omenesc?” În ce privinţă avem nevoie să fim salvaţi?
Răspunsul la această întrebare este probabil pivotul teologiei creştine (cel puţin ce ne-a fost revelat). Una din dogmele creştin-ortodoxe arată că fiinţele umane au căzut din comuniunea cu Dumnezeu – noi am rupt legătura comuniunii cu care am fost create şi, astfel, nu mai suntem în comuniune cu Domnul şi Dătătorul de Viaţă, nu mai avem o parte din viaţa Sa divină, dar în schimb am devenit părtaşi ai morţii.
Sf. Atanasie cel Mare descrie aceasta în tratatul „Despre Întruparea Cuvântului”:
„Căci Dumnezeu a făcut pe om [care este, ca un duh întrupat] şi a voit să rămână în nestricăciune. Dar oamenii nesocotind aceasta şi întorcându-se de la cunoaşterea Lui, şi gândind şi născocind răutatea pe seama lor, cum s-a spus mai înainte, au căzut sub osânda morţii cu care au fost ameninţaţi mai înainte, şi deci n-au mai rămas cum au fost făcuţi. Ci s-au făcut stricăcioşi, potrivit cu ceea ce au gândit, şi moartea a pus stăpânire pe ei. Căci călcarea poruncii i-a întors pe ei la starea cea după fire, că aşa cum neexistând au fost aduşi la existenţă, aşa să suporte precum se cuvine, şi stricăciunea spre nefiinţă în cursul timpului. Căci dacă având odată drept fire nefiinţa, prin prezenţa şi iubirea de oameni a Cuvântului au fost chemaţi la existenţă, în chip firesc, golindu-se de gândul la Dumnezeu şi întorcându-se spre cele ce nu sunt – căci cere rele sunt cele ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt – odată ce s-au despărţit de Dumnezeu, Care este, s-au golit şi de existenţă. De aceea, desfăcându-se, rămân în moarte şi în stricăciune. Căci omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire şi ar fi ajuns nestricăcios. Căci zice Înţelepciunea: „Luarea aminte la legi este întărirea în nestricăciune” (Inţ. Sol., 6, 18).”
Această lipsă a comuniunii cu Dumnezeu, acest proces al morţii ce munceşte în noi, se manifestă într-o multitudine de feluri, întinzându-se de la eşec moral, la moarte şi boala în sine. Corupe tot ce ne înconjoară – relaţiile cu ceilalţi oameni şi cu familiile noastre, instituţiile noastre şi cele mai bune intenţii ale noastre.
Fără intervenţie, procesul morţii se termină în forma finală a morţii – alienarea completă şi vrajba cu Dumnezeu (din punctul nostru de vedere). Ajungem să urâm toate lucrurile drepte şi bune. Dispreţuim Lumina şi preferăm întunericul. De vreme ce aceasta este condiţia fiinţelor umane care şi-au tăiat legătura cu Dumnezeu, înlocuim multe lucruri şi creăm o viaţă „falsă”, confundând averea, faima, tinereţea, sexul, emoţiile, etc., cu viaţa adevărată.
Privind toate acestea ca adevăr al umanităţii – credinţa creştină ortodoxă nu vede în general umanitatea ca având o problemă „legală”. Nu este ca şi cum am fi făcut ceva rău şi acum avem o datorie pe care nu o putem plăti, sau am fi pedepsiţi cu moartea – deşi o asemenea metaforă poate fi utilizată, avându-şi caracterul folositor. Însă avem nevoie mai mult decât o schimbare în statutul legal – avem nevoie de o schimbare în statutul nostru ontologic – de aceea este necesar ca noi să fim hrăniţi chiar cu viaţa lui Dumnezeu pentru a fi vindecaţi, iertaţi şi înnoiţi. Iisus nu a venit pentru a-i face pe oamenii răi buni; El a venit să-i facă pe oamenii morţi să trăiască.
Deci, Dumnezeu a venit în lumea noastră, devenind unul dintre noi, astfel încât prin împărtăşirea noastră de viaţa Lui, noi să putem avea o participare în viaţa Lui. În Sfântul Botez suntem uniţi cu El, şi tot ceea ce El ne dă în viaţa Bisericii Sale este în scopul întăririi, hrănirii şi reînnoirii vieţii din noi. Toate Sfintele Taine au asta ca punct central. Acesta este scopul principal al rugăciunii.
Astfel, simplu spus, a avea comuniune cu Dumnezeu înseamnă a participa la viaţa Lui divină. El trăieşte în mine şi eu în El. Ajung să-L cunosc pe Dumnezeu chiar precum mă cunosc pe mine. Ajung să iubesc chiar precum iubeşte Dumnezeu întrucât iubirea Lui sălăşluieşte în mine. Ajung să iert precum iartă Dumnezeu deoarece mila Lui sălăşluieşte în interiorul meu.
Fără o asemenea înţelegere a comuniunii, multe părţi extrem de importante ale vieţii creştine sunt reduse la simple moralisme. Ni se spune să ne iubim vrăjmaşii ca şi cum acest lucru ar fi o simplă datorie morală. În schimb, ne iubim vrăjmaşii pentru că Dumnezeu ne iubeşte vrăjmaşii şi vrem să trăim în viaţa lui Dumnezeu. Nu încercăm să fim buni, sau să dovedim ceva lui Dumnezeu prin iubirea faţă de vrăjmaşii noştri. Este pur şi simplu faptul că, dacă iubirea lui Dumnezeu sălăşluieşte în noi, atunci noi vom iubi precum iubeşte Dumnezeu.
Bineînţeles, acest lucru este posibil cu harul lui Dumnezeu, deşi trăirea zilnică în comuniune cu Dumnezeu este dificilă. Boala comuniunii distruse, care a lucrat atât de mult în noi, este greu de vindecat. Este nevoie de timp şi trebuie să fim răbdători cu noi înşine şi cu umanitatea noastră distrusă – deşi niciodată folosind acest lucru ca o scuză pentru a nu căuta vindecarea pe care o oferă Dumnezeu.
Am fost creaţi pentru comuniune cu Dumnezeu – este însăşi viaţa noastră. Gândirea la comuniunea cu Dumnezeu nu înlocuieşte comuniunea cu Dumnezeu. Teologia ca noţiune abstractă nu are viaţa înăuntru. Teologia este o viaţă trăită în Hristos. De aceea există zicala frecventă în Ortodoxie: „teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog.”
Dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte de toate păcatele.
Aceasta este mântuirea noastră.
