„Liturghia” Darurilor se săvârșește în mod firesc seara
Din capul locului trebuie să stabilim că slujba de împărtăşire la care suntem chemaţi în zilele Postului Mare, afară de sâmbete şi duminici, nu este o Liturghie propriu-zisă. Mai degrabă, este o modalitate de îmbinare între post şi împărtăşire, care, în esenţă, se resping reciproc. Adică, postul arată lipsa lui Hristos dintre noi, iar Liturghia Îl aduce real. Dar, pentru că nimeni nu poate posti fără scop, rostul postirii fiind intensificarea dorinţei după Hristos, de aceea, înţelept s-a rânduit o formă de îmbinare a lor. Istoria pe scurt a acestei practici o putem schematiza în termenii următori.
În vechile tradiţii monastice din Egipt, Palestina, Siria, etc. călugării, fie cei solitari, fie cei cu viaţă de obşte, obişnuiau să se împărtăşească zilnic, particular sau la chilie, după apusul soarelui, cu sfintele taine pe care le păstrau într-un recipient la piept. Înainte de împărtăşire rosteau psalmi şi rugăciuni asemănătoare cu cele rostite la Liturghie, (fără rugăciunile centrale, cele de sfinţire a darurilor de pâine şi vin). Această rânduială a fost apoi identificată mai târziu cu Obedniţa sau Tipica, care, se ştie, la bază era un ritual de împărtăşire. În timp, şi mai ales în comunităţile monahale de obşte, s-a ridicat problema scoaterii împărtăşirii particulare de la chilie, pledându-se pentru o formă de împărtăşire de obşte, în Biserică. Astfel, păstrându-se postul până seara (de altfel rânduiala firească a lui), la apusul soarelui se întâlneau cu toţii la Biserică, săvârşeau slujba Vecerniei şi Obedniţa, la care se împrătăşeau cu toţii, cu sfintele Taine, păstrate în sfântul altar de la Liturghia duminicii precedente. Această rânduială a fost păstrată cu sfinţenie în mediile monahale, fiind rânduiala împărtăşirii din zilele şi perioadele de post ale monahilor. Ea s-a extins apoi şi în viaţa credincioşilor mireni, fiind săvârşită aşişderea, iar mai târziu rezumându-se doar la perioada Postului Mare, de luni până vineri (cu excepţiile de rigoare).
Insistăm pe menţiunea că această rânduială nu a fost nicicând înţeleasă ca o Liturghie propriu-zisă, motiv pentru care mult timp nici nu a purtat denumirea de Liturghie. Prin urmare, în Postul Mare, ea trebuie săvârşită în aşa fel încât să nu se strice rânduiala şi înţelesul teologic al postirii, mai bine zis al înfrânării. Adică, primează postul aspru, ajunarea totală până seara, iar pentru a evita practicarea unui ascetism sec, cu punerea în pericol a puterilor trupeşti şi a echilibrului sufletesc, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, păstrate din duminica precedentă, ca astfel, golirea noastră să aibă o umplere pe măsură. În acest fel, practica postului este în/pentru Hristos, dar şi susţinută de Hristos. Altfel, nu facem decât să îndeplinim o dietă culinară prin care ne întoarcem la iudaism împărţind, nu animalele, ci alimentele în curate şi necurate, indirect dând postului o valoare intrinsecă. În esenţă, absolutizăm nejustificat o practică în loc să ne folosim de ea ca de un mijloc.
Rânduiala de a săvârşi dimineaţa aceast ritual de împărtăşire este oarecum recentă. Ea a fost gândită şi introdusă în cult, pornind de la două confuzii majore. Prima este de ordin teologic şi a apărut din momentul denumirii ei cu termenul impropriu de Liturghie. În consecinţă, ea se poate săvârşi, ca toate celelalte Liturghii, de dimineaţă. A doua confuzie este de ordin pastoral şi pleacă de la dorinţa de a veni în sprijinul credincioşilor de mir, care, zice-se, nu mai pot posti atât de aspru. Astfel, s-a modificat raţiunea teologică pentru una populistă.
Lasând deoparte amănuntul esențial, acela că atunci când s-a luat o astfel de hotărâre, credincioșilor nu li s-a cerut părerea (ceea ce înseamnă că nu pentru ei s-a hotărât aceasta!), s-a ajuns până acolo încât cei care săvârşesc această rânduială seara (deci, la locul ei cuvenit!) sunt catalogaţi prea riguroşi sau pietişti, uneori penalizaţi că au încălcat regula. Dar, postul nu-i o rânduială facultativă, nu-i lăsat la cheremul cuiva şi nici nu se poate îndeplini la voia întâmplării. Este condiţia firească a Bisericii sub care te aşezi, dar peste care nu te poţi suprapune. Ea ne justifică în calitatea de creştini, nu noi îi fixăm valabilitatea. Adică, este o rânduială în care urcăm sau nu. Cine urcă trece firesc în rândul celor ce se împărtăşesc de tainele Bisericii, cine nu, îşi pierde starea şi treapta pe care se află în Biserică. Dacă e cleric se depune din treaptă (trece în rândul credincişilor), dacă e simplu creştin se afuriseşte (Apostolic 69; Trulan 29, 56, 89; laodiceea 49, 50, 51 etc). Mai exact, se pun în rândul celor ce se pocăiesc, depărtându-se din rândul celor ce primesc tainele. Prin urmare, în afara postirii nu ne legitimăm creştineşte, nu mai exprimăm pe Hristos şi bunătăţile lui, ci pe noi şi ambiţiile noastre. Bineînţeles că există derogări şi dezlegări, dar acestea toate sunt prin iconomie, de la caz la caz, personale, după buna chibzuinţă a Bisericii, fără caracter general.
Ca să nu mai spunem că e cu totul penibil să se cânte toate cele ale Vecerniei de dimineaţă, fără nicio noimă între cuvântul auzit şi timpul săvârşirii. La fel, după această împărtăşire, practic, ajunarea nu-şi mai are rostul, poţi mânca când vrei, schimbând doar alimentele. Practic, uităm că postul nu-i altceva decât înfometare de toate cele ale noastre, ca să ne umplem mai mult de cele cereşti (detalii la: Alexander Schmemann, Postul Mare, pp. 52-59).
„Liturghia” Darurilor săvârşită de dimineaţă ne obligă la un ritualism obedient ce frizează foarte mult cu magia şi contrastează izbitor cu realitatea, cu adevărul, cu taina. Concret, invităm la ignoranţă făţişă. Adică, să nu gândim, să nu auzim, să nu înţelegem nimic din cele ce se spun şi se săvârşesc acolo. Dar, prin excelenţă, cultul ortodox este mistagogic. Adică, se cere ca tot ceea ce primim sau oferim, să fie conştientizat, pătruns, asumat şi apoi, permanent adâncit. Or, o astfel de rânduială făcută de dimineaţă, nicidecum nu ne oferă această şansă, căci dacă-i aplicăm principiul mistagogic, ar trebui sau să o criticăm neproductiv, sau să nu participăm la ea, ca să nu cădem în ritualism magic.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile, care, atunci când sunt unite cu Vecernia, tot seara trebuie săvârşite. Şi lista poate continua. Nu ripostăm. Nu acuzăm. Nu ridiculizăm. Pur şi simplu provocăm spre dialog şi normalitate.
Noi, credincioşii, vă aducem la cunoştinţă că dorim această bună rânduială. Că pentru noi, face mai mult sens, are mai mult înţeles, e mai firesc dacă o lăsăm la locui ei cuvenit. Ne-o dorim aşa cum e normal să fie ca să putem urca în ea, mai mult decât să ne amăgim că suntem în ea. Şi chiar dacă vom fi mai puţini, nu contează, avem convingerea că făcând aşa suim mintea, voinţa şi viaţa noastră în Adevăr, nu-l aducem pe el la starea noastră indolentă. Nu-i nevoie să coborâm rânduiala în ritualism, nici teologia în relativism, ci dorim să urcăm noi în taină, ajutaţi de rânduielile cultice, care ne prefac în timp ce se fac, fiind deplin conştienţi de ele.
Daţi-ni-L pe Hristos la măsura Lui nu la măsura (v)noastră! Vă iubim, vă preţuim mai mult şi vă mulţumim din suflet când ne spuneţi adevărul nediluat în opinii subiectiviste!
(Gheorghe Butuc)
LuciaS
aprilie 4, 2016 @ 9:28 pm
Desi am avut rețineri si am in continuare sa aduc comentariul meu pe acest subiect, voi da totuși curs gândurilor mele cu durere si cu dragoste pentru cei despre care voi vorbi.
Pentru mine 9 ani într-o tara nordica au fost un adevarat chin sufletesc, emoțional, desi am o familie cum numai Dumnezeu putea sa-mi randuiasca. Si asa cum Dumnezeu nu rămâne dator, ne-a dat doi duhovnici (singurii pe toata întinderea tării respective) pe care cu ușurintă de ex l-as putea compara pe cel sucevean cu pr. Cleopa (si putin din pr. Arsenie Boca) si pe cel moroșan cu doua brațe lungi si veșnic deschise pline de dragoste cum nu am mai întâlnit si nici auzit. Si acești doi preoți ne-au învățat cum arată jertfa personală si ce este Ortodoxia. Si sa mai mentionez ca amândoi erau tineri si au fost preotiti acolo, in diaspora, deci pe ei nu a avut timp sistemul sa-i corupă.
Daca mai aveți putintica răbdare ajung si la legătura cu tema articolului.
Cand am plecat din tara știam doar ca rânduiala cununiei nu este sambata, ci duminica, si am înțeles ca lasa, n-o fi bai acum, mai bine sa fie cununați si sambata decat deloc, si chiar discutam cu soțul meu ca biserica ortodoxa ba s-a mai schimbat, s-a mai adaptat vremurilor, nu cum spun gurile rele ca e îmbătrânită si neactualizată, si nu vedeam nimic rau in asta, din contra.
Insa parintele sucevean mereu la predica tuna ca nu e bine, ca ducem o viata de huzur si apoi ne întrebam de ce nu ne asculta Dumnezeu rugăciunile..?!? Ca suntem plini de predici frumoase, dar oamenii nu se mai schimba cum reușea de ex pr. Teofil Paraian. Ca mereu găsim motive, scuze cand e legat de biserica, de comunitate, de ale sufletului, dar i-a sa-ti spun ca-ti dau 1 mil. de euro sa vii la Vecernie, duminica de la utrenie, sa fii spovedit si nemâncat pana la 12 cand împărtășeste preotul, asa vreun an întreg si sa vezi tu ce coada de oameni se face! Apoi nuntașii sau parintii copilului de botezat caută mai întâi localul sau vorbește cu nașii cand pot ei sa boteze, si ei spun peste 5 luni, si apoi zic ca hai si la popa ca asa trebuie si in biserica si ii prezintă preotului data stabilită si parintele trebuie sa se conformeze, nu? Si eventual ii si zic popei sa nu cumva sa-l scufunde pe copil in cristelnița ca au auzit ei de la tăticul lor din sufragerie, televizorul, cum un popa a înecat un copil ca la scufundat. Si daca mai găsesc si un popa ascultător si nu-l scufunda dupa rânduiala, te mai miri cum copilul nu pare împăcat ca altii dupa botez. Sau majoritatea căsătoriților in biserica de ce nu le merge si divorțează.. Pai d-aia, zice parintele sucevean, ca noi, oamenii, ne-am pierdut reperul, pe Dumnezeu. Totul este atat de simplu, doar ca regulile de fond le-am slăbit, iar regulile de forma le-am înăsprit. Vai de tine sa-i spui unui cuplu neumblat pe la biserica cum ca e o rânduiala si inainte si dupa ziua nunții, si iarăși vai de tine sa-i spui unei băbuțe foarte credincioase sa lase in pace puștoaica ce tocmai a venit sa-l întâlnească prima data pe Dumnezeu in biserica Lui, ca nu se aseaza in genunchi la Evanghelie sau nu face mătănii cand trece preotul, din respect..si daca mai are si un bebe in brațe, ce contează! De parca Dumnezeu caută la respectul nostru si nu la inima omului.. Cand m-am întors in tara m-am surprins ca am ca un tic, cum mi se părea ca o slujba nu e in rânduiala, nu puteam sta fara sa întreb daca se poate si asa..nu? Ca doar multe merg si-asa, nu?
Asta pe de o parte cu rânduielile răsturnate, pe de alta parte, va rog sa ma iertati parinti, despre comoditatea parinților pe care am aflat-o tot de cand m-am întors in tara, sau mai bine zis am conștientizat-o. Ca sa fiu drept înțeleasă, uitați care este etalonul: cei doi preoți din diaspora. In ambele parohii comunitățile făceau donații la biserici cat sa acopere chiria bisericii si poate chiria preotului. Sa nu mai spun ca împreuna cu cei doi preoți s-au format primele catapeteasme si o mare parte din cheltuieli au fost acoperite din economiile lor, bani care nu au fost recuperați niciodată. Apoi oricine ii putea suna si se duceau sute de km ba sa facă un botez, ba o Liturghie, ba cineva a sunat la 11noaptea ca vrea sa se sinucidă. Tot timpul căutau sa fie disponibili pentru oameni, desi de multe ori nu-si recuperau banii pe transport, desi preotesele rămâneau acasă singure sa îngrijească de 3-4 copii, fara bunici sau alte ajutoare. Desi banii lor erau limitați, câștigați pe Santier ca muncitori necalificați, iar preotesele ca menajere la casele localnicilor, a musulmanilor si ce mai găseau. Pentru cei care nu știu, de obicei preotesele au studii superioare. Dupa un timp, preoții nu au mai vrut sa le fie plătită chiria, ci sa se strângă banii pentru a putea cumpara o biserica a noastra. In orașul in care am stat am fost nevoiți sa mutam biserica in trei locații, plecând de la o catapeteasma fixa si ajungând la catapeteasma mobila într-o sala de sport unde copiii urcau in joaca lor si pe sfânta masa fara sa țină cont de atenționări. Iar catapeteasma era așezată de preot, ca doar ceilalti eram prea ocupati.
Si vin in Romania, in tara mea draga si chinuita, si vreau sa găsesc firescul si nu e la locul lui..e plecat prin diaspora.. Si vin numai cu doua exemple: marșul pentru viata si obținerea de semnături pentru căsătoria fireasca intre un bărbat si o femeie. La marșul pentru viata doar 2-3 preoți, din care unul ia interviuri. Cat despre campania cu strânsul semnăturilor, la ședinta despre respectarea procedurilor întocmirii corecte a dosarului cu semnături, am înlemnit de uimire la replica unui părinte tânăr la discuția daca si preoții sa însoțească împuterniciții pe teren, replica a fost: „preoții sa nu se amestece, sa stea acasă! Nu ati vazut ce au pățit la Braila? Vreți sa ne punem mass-media pe cap?”..eu, luată prin învăluire, m-am întors sa vad ce mirean zice asa o prostie, si vad ca e preot si ca e si tânăr..si imi pare rau ca nu sunt spontana, dar recuperez aici întrebându-va: si jertfa? si misiunea apostolica? Si cu atâția sfinți in închisorile comuniste..noi ne speriem de un bau-bau??? Si sfințiți parinti, cu dragoste va întreb, daca se aproba legea casătoriilor intre persoane de acelasi sex, si ei vin in biserica sa-i cununați, ca vor veni, cine cade primul sub incidența legii? Ati spus sa facă poporul, dar oare preoții nu sunt si ei din popor? Si veti avea neinspirația sa dați vina pe popor??
Pe vremurile bunicilor se spunea ca e mare lucru omenia, eu mi-as permite sa spun ca e mare lucru asumarea in zilele noastre. E foarte greu ca preot in diaspora într-o comunitate mica, si nu numai, dar șlefuiește bine, așadar va recomand cel putin vreo 3 ani sa vedeți câta viata aveți si cate puteti lasa in urma voastra..
Sa ma iertati.