Loredana: „Nu am de gând să opresc naşterea de prunci, e mijlocul prin care Domnul ne trimite binecuvântările Sale. Şi le simt în viaţa mea, zi de zi.”
Crescusem de mică cu ideea că trebuie să ajung fată la altar, pentru a putea să port voalul de mireasă pe faţă. Acesta era visul meu! Prin darul lui Dumnezeu s-a împlinit. Şi iată că atunci când majoritatea fetelor au alte preocupări eu eram deja soţie. Atunci nici nu aveam idee de ce înseamnă căsătoria! Îmi doream doar să am o familie liniştită, unde să îi pot sluji Domnului. Am întâlnit un bărbat minunat, care mi-a fost mereu alături de atunci şi până acum. Eram aproape un copil când m-am căsătorit.
Aveam aproape 17 ani. Am pornit amândoi la drum. Săraci, doar cu haina de pe noi. Ne mutam ca păsările, din chirie în chirie. Eu eram la şcoală (cu complicitatea unor preoţi, făceam seminarul teologic la zi – dacă s-ar fi aflat că eram măritată, m-ar fi exmatriculat). Ni s-a spus că pentru binele nostru era bine să amânăm naşterea de prunci. O perioadă relativ scurtă am făcut-o. Apoi am decis că prea mult îmi doresc copii şi nu mai vreau să mă feresc în nici un fel (mergeam doar pe metode naturale). Şi culmea, în ciuda faptului că nu ne mai feream pruncii nu veneau. „E pedeapsa lui Dumnezeu pentru că ne-am ferit, îmi ziceam.”
Mama mă necăjea: „Vezi, din cauză că îţi doreşti aşa tare copii nu o să-i ai”. Vorbele ei ma strângeau la inimă. Dar nu mi-am pierdut nădejdea. Şi iată, când eram în ultimul an şi mă pregăteam de bac am rămas însărcinată. Iar la bac aveam vreo 4 luni jumate de sarcină. Bucurie fără margini… bucuria Învierii – Anastasia.
Aşa a început povestea…
La două luni, deoarece am înţărcat-o foarte repede ne-am reluat viaţa conjugală. Rezultatul a fost că peste alte nouă luni ne strângeam al doilea bebeluş în braţe. Băieţelul atât de dorit, cinstitorul de Dumnezeu – Timotei.
Apoi la un an şi patru luni diferenţa a venit Andrei. După aproape patru ani, a venit un alt dar a lui Dumnezeu – Matei.
Sună frumos, nu?
Dacă nu ar fi fost aşa greu, probabil că nu ar fi sunat aşa frumos.
Am făcut facultatea în paralel cu venirea pruncilor. Astfel, anii de studenţie îi socoteam în numărarea pruncilor: în primul an primul, în al doilea – cel de-al doilea iar în ultimul an – Andrei, cel de-al treilea.
Pe Andrei l-am născut în plină sesiune de iarnă… aşadar eram lăuză de 3 zile când începuse sesiunea – unde să mă pot duce la examene? Aşadar, în sesiunea din vară aveam două sesiuni în una, două restanțe şi examenul de licenţă. Nu ştiu ce minune s-a petrecut atunci, dar am luat toate examenele, mi-am făcut şi licenţa şi am luat şi licenţa!
Am trecut prin greutăţi financiare foarte mari. Trăiam doar din salariul soţului. Eu eram la şcoli şi apoi au început să tot vina copiii. La un moment dat, nu ne-am mai putut permite chiria în oraş. Aşadar ne-am mutat la ţară, la 110 km de oraş. E impropriu zis ne-am mutat, deoarece eu stăteam singură la sat cu cei doi copilaşi iar soţul făcea naveta, sau de multe ori dormea în oraş pe la cine apuca. El acolo avea serviciul…
Am cunoscut un an singurătatea. Făceam focul, aduceam lemne, aduceam apă, îngrijeam doi copii. Atunci am rămas însărcinată cu al treilea. Aşadar venirea frigului m-a prins cu burtica mare şi cărând lemne, pentru a întreţine căldura în gospodărie. Efortul susţinut mi-au cauzat probleme cu sarcina. În aceeaşi perioadă, soţul meu se îmbolnăvise şi a stat internat trei săptămâni. Copiii s-au îmbolnăvit şi ei (apăruseră bube). Aşa m-am pornit cu burtica mare, un copil în braţe şi unul de mână pe tren să pot merge la doctorul din primul oraş. Apoi naveta cu copiii la spital, să îl vedem pe tati, să îl încurajăm şi să îi arătăm că îi suntem alături. Şi acum mă minunez de puterea pe care mi-a dăruit-o Domnul atunci.
Atunci a început să se deschidă sacul cu bunătăţile lui Dumnezeu. Eram însărcinată cu Andrei, când am primit un telefon de la nașul: „Mă, vă felicit. Bravo.” Pentru ce?”, am întrebat mirată, știind că nu prea erau motive de felicitare. ”Am fost la primărie şi s-au făcut repartizările pentru ANL (Agentia Nationala pentru Locuințe). Sunteţi primii pe listă.”
„Îţi arde de glume? Noi de şase ani stăm pe lista de aşteptare şi mereu se legau de fiecare chichiţă ca să ne depuncteze.” Dar iată că Domnul se îndurase de noi. Obţinusem o locuință ANL, în condiţiile în care 90% din vecini primiseră doar pe „cunoştinţe”! Şi noi aveam ”pile”, doar că sus, în ceruri.
Ne-am mutat apoi în acel bloc, un apartament frumos, călduros, luminos şi mai ales aveam biserica în care slujea soţul chiar peste drum! Toată lumea s-a minunat cum de s-au aranjat lucrurile aşa de bine.
Peste 3 ani, de la mutarea în noua casă a venit şi mezinul, Matei. Atunci s-a întâmplat din nou un lucru neobişnuit: un bătrânel, dornic de plată în cer, ne-a dăruit un teren lângă oraş, în valoare de 18.000 euro pentru a ne construi o căsuţă la copii! Aşa dar nici prin cap nu ne trecea. Cine a mai pomenit aşa ceva? Noi n-am fi avut niciodată atâţia bani, pentru a cumpăra acest teren.
Să nu va mai spun că atunci când eram îngrijorată că se terminau fructele, sau alimentele soţul veneau acasă încărcat cu fructe, mâncare, dulciuri. Deşi şi acum trăim tot dintr-un salariu, nu ne lipseşte nimic. Bani nu avem dar avem mâncare, haine, căldură. Iar dacă e ceva ce ne lipseşte, înseamnă că nu avem nevoie de el. Iar cel mai important e că ne avem unul pe altul. Avem două camere frumoase, dar noi 5 (copiii şi cu mine) ne cuibărim într-o cameră. Abia când adorm, îi ia tatăl lor şi îi duce în camera mare, ca să avem loc. E aşa mare bucuria de a dormi toţi împreună, chiar şi într-un spaţiu mic!
E minunat să ai o familie mare. E adevărat că e o jertfă mare. De dimineaţă până seară am ceva de lucru. Şi de multe ori e nevoie să las baltă treburile casei pentru a avea timp pentru ei: să îi ascult, să le vorbesc, să desenăm împreună, să citim poveşti sau pur şi simplu să ne jucăm. Soţul, prin natura profesiei e toată ziua plecat, iar noi suntem mai mereu singuri.
Bucuria aceasta s-a clădit pe sacrificii: am sacrificat o carieră care începuse extrem de promiţător, chiar înainte de a fi numită director de marketing (era o multinaţională cu filiale în 8 ţări). Dar nu îmi pare rău. Am sacrificat-o cu conştiinţa că cel mai bun lucru pe care pot să îl fac pe lumea asta e să mă ocup de copiii mei. E singura ascultare care îmi aduce bucurie.
Nu ştiu dacă voi mai avea copii. Ultimă sarcină am dus-o mai mereu în pat, cu contracţii încă din prima lună. Veneau femeile şi îmi făceau mâncare, că nu eram în stare să stau nici şezut. Am fost şi spitalizată cu tratament forţat pentru a putea susţine sarcina cât mai aproape de termen. Şi cu toate că eram extrem de îngrijorată de ultima naştere, riscând în proporţie de 95% să fac o hemoragie serioasă, medicul mă liniştea spunând să aducă aproape perfuzia cu sânge, s-a întâmplat exact acel 5%. Nu am sângerat nici un gram mai mult decât era firesc. Îngrijorarea mea era sporită, deoarece la naşterea celui de-al treilea avusem o hemoragie serioasă şi acel plăcut sentiment care te apuca înainte de somnul din care închizi ochii şi îi deschizi abia dincolo. Mereu am zis că nu mi-am încheiat misiunea aici, de aceea mi-a prelungit Domnul şederea.
Sunt întrebată dacă mai fac copii. Le răspund că nu ştiu. Îmi sunt aşa dragi. Dacă Domnul mă va considera vrednică, probabil îmi va mai da. De unde voi primi putere să îi cresc? Tot de la El. Trupul mi-i firav, neputincios. Sunt genul de om crescut „în laborator”.
Nu am de gând să opresc naşterea de prunci, e mijlocul prin care Domnul ne trimite binecuvântările sale. Şi le simt în viaţa mea, zi de zi. Şi nu aş vrea să mă privez de ele.
Apoi îmi zic: „Loredana, oare ce va fi următorul? Dacă va ajunge preot şi numele tău va fi pomenit la Sfânta Proscomodie duminică de duminică? Dacă pentru rugăciunile lui, Domnul te va scoate din locul cel întunecat (în care mă rog din tot sufletul să nu ajungă nimeni)?”
Am zis mereu că modelul meu în viaţa mi-a fost soacra.
Închei cu un ultim cuvânt: „Dragii mei, nu opriţi naşterea de prunci! Că nu ştiţi pe cine opriţi de la izvorul vieţii şi câtă bucurie şi mângâiere vă poate aduce acel copil!”
Mă iertaţi că am lungit vorba atât,
Bucuria mântuirii tuturor!
(Loredana Popovici – Timișoara)
Dana
februarie 4, 2013 @ 11:07 am
Minunata marturie, mi-au dat lacrimile citind randurile de mai sus. Daca ar fi cat mai multe preotese ca si Loredana, altfel ar fi si tara in care traim. Cand familia preotului ofera asa un exemplu puternic, si comunitatea este binecuvantata.
Ana
februarie 4, 2013 @ 5:32 pm
Nu-mi amintesc sa fi citit vreodata o marturie atat de simpla si frumoasa. Minunata mama, minunat exemplu. Slava Domnului
Nici o bogatie din lume nu poate inlocui o astfel de mama. Intr-un astfel de camin copiii cresc cu adevarat frumos.
Daila
februarie 10, 2013 @ 10:50 pm
Loredana,te rog sa ma crezi ca mi-am facut cont,doar ca sa iti spun ca mi-au dat lacrimile,citind cele scrise de tine.De ce?Din cauza puritatii,iubirii,sacrificiilor tale de femeie adevarata…si poate si pentru ca inima mea de barbat pacatos,viseaza la o astfel de familie.Iti multumesc pentru starea ce mi-ai insuflat-o.In seara aceasta am sa ma rog lui Dumnezeu cu mai mult patos…
Multa sanatate iti doresc!
Doamne ajuta!
albinuta
februarie 11, 2013 @ 8:04 am
Alexandru ,Dumnezeu sa-ti ajute !
LoredanaPopovici
februarie 11, 2013 @ 9:25 am
Multumesc tuturor pentru cuvintele calde, frumoase.
Nu mi-am dorit sa fie un articol. Am postat doar un comentariu la un articol despre contraceptie. Claudiu a fost cel care a vrut sa expuna povestea mea.
AM vrut doar un lucru sa subliniez: ca atunci cand te lasi in bratele purtarii de grija a Domnului lucrurile se aranjeaza in cel mai frumos mod cu putinta.Are Domnul grja si de neputinta noastra!
pantelimon
februarie 12, 2013 @ 2:24 pm
Dumnezeiasca marturia ta , si ma bucur ca mai exista asa familii, insa in acelasi timp imi exprim tristetea ca eu si sotia mea nu am reusit sa fim asa , desi ne-am dorit.
LoredanaPopovici
februarie 12, 2013 @ 5:43 pm
De obicei, niciodata nu e prea tarziu ptr a pune inceput bun.
Cred ca cu nadejde se poate depasi un prag cheie pentru a incepe urcusul.
Credeti ca nu puteti sa incercati o schimbare? e prea tarziu ptr o schimbare?
albinuta
februarie 13, 2013 @ 6:35 am
Doamne ajuta ,Pantelimon din cele scrise de tine am inteles ca doresti o schimbare in familia ta insa nu sti cum,de unde ?Primul pas cred ca este o discutie sincera cu parintele duhovnic (banuiesc ca aveti tu si sotia ta unul ) ,dansul va va explica si va va indruma ce si cum sa faceti ,apoi inarmeaza-te cu muuulta rabdare deoarece cred ca esti constient ca nu se poate intampla o schimbare peste noapte .Merita sa incerci ,oricand se poate cu ajutorul lui Dumnezeu o schimbare ,important este sa fie VOINTA
Dumnezeu sa-ti ajute in ceea ce ti-ai propus ,mai scrie-ne despre tine si familia ta
pantelimon
februarie 13, 2013 @ 12:21 pm
Multumesc pentru cuvintele voastre, insa sunt situatii in care e dificil sa pui in practica ce ti-ai dori cu adevarat.Avem o familie frumoasa, suntem casatoriti de 7 ani si avem un bebe de 2 ani.Am trecut prin multe incercari , insa iubirea si bunul Dumnezeu ne-au ajutat sa le depasim.Ne-am casatorit de tineri ca sa nu traim in pacat ( la sfatul duhovnicului) , insa am pacatuit poate si mai mult ca nu ne-am dorit copii in primii ani ( ne era frica , nu ne simteam pregatiti).Intr-o buna zi , sotia a ramas insarcinata ( nu ne-a venit sa credem pentru ca tineam inca metoda calendarului, desi discutasem ca ar fi momentul sa avem un copil), iar dupa noua luni a venit pe lume Nectarie.Sotia a avut mai multe probleme de sanatate , insa durerile de spate si nasterea au afectat-o cel mai mult.A nascut natural, foarte greu, a suferit un soc de atata durere, din care nici acum nu si-a revenit. Nu isi mai doreste copii, plange numai cand se gandeste ca poate sa ramana insarcinata. Se descurca foarte greu si asa , pentru ca nu are voie sa ridice, iar eu nu o pot ajuta prea mult pentru ca lucrez pana seara. Ea s-a intors la serviciu dupa un an de maternitate, pentru ca se faceau restructurari si nu putea sa piarda un serviciu modest, dar cu program de 8 ore care ii permite sa fie langa bebe mai mult timp. Daca nu ai ajutor , (sau bani ca sa-ti permiti o bona , sau sa stea macar sotia acasa sa se ocupe de copii) , e foarte greu. Cum as putea eu sa-i cer sa ne lasam in voia lui Dumnezeu , cand sotia mea nu se simte bine, si nu poate in primul rand fizic sa se descurce? Un an, cat a alaptat, nu am avut relatii ,dar apoi daca ramanea din nou insarcinata ce faceam? Nu putem trai ca fratii , pentru ca suntem inca tineri si ne iubim (incercam sa avem relatii cat mai rar).Oare Dumnezeu asteapta de la noi orice sacrificiu, numai sa respectam niste reguli? Oare nu ne putem mantui decat daca facem cati copii vrea Domnul?
Ana
februarie 13, 2013 @ 1:25 pm
Pantelimon
Daca cu adevarat o sa va lasati in voia Domnului o sa vedeti ca va da cat puteti duce.
Inteleg durerea si teama voastra, si va apreciez ca ati putut trai in curatie cat sotia a alaptat.
Va trebuie sfat de la un parinte. Nu e bine sa mergeti asa mai departe. Atat copilul cat si voi aveti nevoie de bucurie in mijlocul familiei. Ori voi chiar daca sunteti credinciosi din cauza ca evitati sa mai nasteti copii si chiar sunteti speriati de asa ceva, aveti numai suparari. E si normal. Copiii sunt dar de la Dumnezeu. Personal m-am refacut dupa nasterea unui copil. Si cred ca si la sotia ta se v-a intampla la fel.
Teodora
februarie 13, 2013 @ 10:57 pm
@Pantelimon
Cred că neapărat e nevoie să discutați cu duhovnicul pentru a vă liniști sufletul. Cunosc o doamnă preoteasă care după 2 cezariene făcute și probleme de sănătate nu mai poate risca să aibe copii, deși e încă tânără. Sunt cazuri și cazuri, și pentru a discerne ce trebuie să facem e nevoie de un duhovnic [b]cu discernământ.[/b]
O înțeleg pe soția ta, imi imaginez prin ce treceți. Și eu am avut probleme cu spatele și nu am voie să mă îngraș niciun gram; cum pun 1 kg sau 2, cum începe să mă doară zona lombară îngrozitor (am câteva vertebre dislocate) și abia mai pot sta în picioare. Mă trezesc cu dureri și mă culc cu ele.
Sănătatea coloanei e cea mai importantă…fără o mână sau un picior, fără auz, fără un rinichi…ne descurcăm, dar fără coloană vertebrală putem rămâne imobilizați la pat pentru tot restul vieții. Nici eu nu am voie să ridic greutăți și, deși sunt foarte tânără, va trebui să mă feresc toată viața de asta.
Vă sfătuiesc să mergeți la un kinetoterapeut pentru ca soția să facă gimnastică de recuperare pentru coloană. Pe mine m-a ajutat extraordinar de mult și cunosc și alte persoane care au avut numai de câștigat de pe urma ședințelor. Sunt multe exerciții care, odată învățate, pot fi făcute și acasă, deoarece nu e nevoie de niciun aparat. E nevoie de gimnastică regulată pentru ca efectele să se mențină.
Ca să aibă alt copil ar trebui mai întâi să se vindece de traumele prin care a trecut. Altfel, toate emoțiile negative ale mamei (mai ales frica) se transmit fătului în timpului sarcinii și îi dăunează mult.
Unele femei se refac și devin mai puternice după naștere, altele își șubrezesc teribil și/sau definitiv sănătatea. Fiecare organism e diferit, nu se poate generaliza nimic.
Foarte important este să nu folosiți metode contraceptive avortive, dar din câte am înțeles nu este vorba de așa ceva.
Să vă dea Dumnezeu înțelepciune să procedați așa cum e cel mai bine!
albinuta
februarie 14, 2013 @ 6:46 am
Pantilimon ,faptul ca baiatul se numeste Nectarie arata evlavia voastra pentru Sfantul Nectarie ,foarte frumos ,deci avand mare evlavie pentru acest Sfant cu siguranta ca stiti ca este grabnic ajutator in cazul celor care sufera de boli ,cu siguranta va ajuta in problemele de sanatate a sotiei cum si in cele de nastere cat mai usoara ,nu stiu daca ai citit sau nu cartea cu minunile facute de Sfantul Nectarie in Romania ,s-au vindecat de cancer ,de muuulte alte boli la care medicii nu vedeau nici o vindecare,eu zic ca de aici puteti incepe ,cu rugaciune la sfantul Nectarie ,cu INCREDERE si CREDINTA NECLINTITA ca Sfantul ne aude ,ne vede si se roaga pentru noi .Poate la inceput este un pic mai greu insa este nevoie de un exercitiu in care ne lasam in grija Domnului stim ca suntem ajutati si de Sfintii Bisericii si nimic rau nu se poate intampla .Deoarece sunteti o familie credincioasa e IMPOSIBIL sa nu reusiti trebuie doar sa va lasati cat mai mult in voia LUI .Poate ca acum esti suparat ca nu reusesti sa intelegi toate acestea sau i-ti pui mii de semne de intrebare insa nu trebuie sa fie graba ,suparare ,totul trebuie sa vina ca ceva firesc ,e bine ca te interesezi ,ca intrebi ,ca doresti sa faci ceea ce este placut Domnului .
Dumnezeu sa va ajute sa gasiti raspuns la intrebarile voastre
Multe din raspunsuri la intrebarile voastre gasesti si in articolul scris de Claudiu scris tot despre aceasta tema ,nu stiu exact cum se numeste insa cu siguranta ii vei gasi
albinuta
februarie 14, 2013 @ 7:17 am
Pantilimon era sa uit ceva foarte important ,multi ani am trait si eu cu frica ,deci stiu ce inseamna sa-ti fie frica de ceva ,sa nu-ti mai doresti acel ceva pentru ca-ti este frica insa am o veste buna cu vointa rugaciune ,rabdare si incredere ca Dumnezeu ne poate ajuta se poate ca intr-o zii sa nu mai fie frica sau daca totusi mai este este doar o amintire a ei ,este ceva care nu ne lasa sa iubim sa fim bucurosi ,sa indeplinim poruncile Domnului .Am luptat cu acesta frica de una singura si nu am reusit nimic ,am cerut ajutorul lui Dumnezeu ori de cate ori mergeam la Taina Sfintei Spovedanii si incetul cu incetul simpt cum Dumnezeu ma vindeca si de aceasta boala (pentru mine asta devenise ).Nu lasati sa devina si la voi o boala ,cereti ajutor parintelui duhovnic daca este nevoie mergeti si discutati si cu cineva specializat pe mine m-a ajutat foarte mult si articolele doamnei Raluca Irimie scise aici pe blog ,insa NU LASATI TIMPUL SA TREACA fara sa faceti nimic ,cu cat trece mai mult timp cu atat o sa va fie mai greu .Am inteles destul de tarziu ca frica de acel ceva nu va trece in timp ea se va intensifica cu trecerea timpului pana nu voi face exact ceea ce i-mi este frica .In cazul sotiei tale cred ca frica o sa dispara de tot in momentul in care va naste din nou ,de data aceasta mult mai usor i se va parea ,va fii mult mai frumos .Stiu este o „nebunie”dar mi-ar placea asa de mult ca dupa catva timp sa citim de la voi ca asteptati un copilas ,ca sotia a nascut ,ca vede alfel nasterea ,casi-ar mai dori inca copilasi
Am scris cam muult azi ,poate o sa razi Pantilimon (nume foarte frumos si daca nu ma insel este tot vindecator de boli Sfantul Pantilimon sau gresesc nu stiu exact,daca este asa ,mai aveti inca un sfant ocrotitor ,abia acum mi-a venit in gand aceasta ),poate crezi ca am scis un scenariu bine realizat insa poate fii chiar bucuriiile familiei voastre, gandestete
LoredanaPopovici
februarie 14, 2013 @ 7:46 am
draga pantelimon, frica asta m-a incercat si pe mine la nasterea celui de-al treilea copil. Facusem o hemoragie seriosa, eram extrem de slabita, aveam senzatii de lesin dese, eram singura cu copiii, sotul isi revenea incetisor dintr-o boala grea, nu ma putea ajuta aproape deloc. Copiii era de 2 ani si trei luni, un an si patru luni si bebe nou-nascut. Sa nu mai spun ca la nastrea celui de-al treilea, dr mi-a spus:”daca mai faci unul curand, te duci…” Asta fiind situatia, am facut o depresie atat de urata, incat am zis ca nu mai imi trebuie copii niciodata!(auzi gandire de om credincios). Am dat toate hainutele de bebe. Dar Domnul a vindecat rana in timp, incetisor, incat nu numai ca am renuntat la gand, ci chiar incepusem sa mi-l doresc foarte tare(bebele). Duhovnicul ne sfatuia sa nu ne opunem voii lui Dumnezeu. In perioada asta, incercam sa ne infranam cat puteam de mult(o data pe luna, sau chiar la doua luni).Cand am ramas din nou insarcinata, imi venea sa chinui de bucurie. Am stat multisor la pat, fara sa pot face nimic.Eram speriata ca stiam cum a decurs ultima nastere, dar Domnul ca un milostiv mi-a spulberat toate temerile: am stat putin in travaliu, am nascut relativ usor(pe cand la al treilea am crezut ca raman acolo, pe masa), nu am facut hemoragia aceea pe care eram convinsa ca o s-o fac, din cauza problemelor medicale, si cel mai important: m-am intremat foarte repede.M-am vindecat repede si usor.La 5 zile faceam mancare, la 2 saptamani curatenie generala.Primisem o putere neobisnuita, eu care, asa cum am spus, eram genul de om crescut in laborator: sensibila, obosesc repede, sunt fara putere.Cu toate ca acum am patru copii, casa mea e mai curata decat inainte.Ba mai mult, am timp sa coc si paine in casa, spre deliciul intregii familii.
Oare, draga Pantelimon, Domnul, in mana caruia ne-am incredintat nu stie neputinta noastra?
Apoi mai e un aspect: nici nu ai idee ce bucurie e in familia cu multi copii: nu atat din partea parintilor, cat a fratilor.Sunt prieteni, tovarasi de joaca. Se apara unul pe altul, se ingrijesc(se acopera unul pe altul, sau isi pregatesc hainute, sau se spala unul pe altul). Nu au timp sa se plictiseasca.Iar una din cele mai mari dureri pe care le-o poti cauza e sa-i desparti. Asta nu inseamna ca nu se mai ciupesc, se cearta, isi mai trag cate una sau, preferata lor, se parasc.
Dar asa se creeaza o mica comunitate.
pantelimon
februarie 14, 2013 @ 11:51 am
Nu vreau sa caut justificari, insa eu stiu prin ce trece sotia mea, ce dureri fizice si sufletesti are si nu cred ca Dumnezeu vrea (ca o femeie care nu poate sa mai nasca si sa poarte o sarcina) sa faca mai mult decat poate.De exemplu , sunt momente in care nu poate sa faca nimic, nu poate sa ridice copilul,iar el are nevoie de ea. Intr-o zi s-a internat cu bebe in spital pentru ca a facut laringita , si chiar se gandea cum s-ar fi descurcat daca mai aveam inca un copil, cine ar fi avut grija de el? In alta zi bebe s-a ars la mana pe toata palmuta si a fugit repede la urgenta.Am trecut prin clipe de cosmar , mai ales ca eu sunt pana seara plecat de cele mai multe ori in afara localitatii.Si daca ar renunta ea serviciu ( desi ar fi imposibil sa ne descurcam financiar) , nu ar putea sa faca fata.
Va multumesc din suflet pentru sfaturi , va apreciez ca voi ati reusit sa nu-l suparati pe Dumnezeu , si sper ca intr-o buna zi sa ne ajute si pe noi sa fim capabili de orice sacrificiu .
Doamne ajuta .
Teodora
februarie 14, 2013 @ 1:21 pm
[quote name=”pantelimon”]Nu vreau sa caut justificari, insa eu stiu prin ce trece sotia mea, ce dureri fizice si sufletesti are si nu cred ca Dumnezeu vrea (ca o femeie care nu poate sa mai nasca si sa poarte o sarcina) sa faca mai mult decat poate.De exemplu , sunt momente in care nu poate sa faca nimic, nu poate sa ridice copilul,iar el are nevoie de ea. Intr-o zi s-a internat cu bebe in spital pentru ca a facut laringita , si chiar se gandea cum s-ar fi descurcat daca mai aveam inca un copil, cine ar fi avut grija de el? In alta zi bebe s-a ars la mana pe toata palmuta si a fugit repede la urgenta.Am trecut prin clipe de cosmar , mai ales ca eu sunt pana seara plecat de cele mai multe ori in afara localitatii.Si daca ar renunta ea serviciu ( desi ar fi imposibil sa ne descurcam financiar) , nu ar putea sa faca fata.
Va multumesc din suflet pentru sfaturi , va apreciez ca voi ati reusit sa nu-l suparati pe Dumnezeu , si sper ca intr-o buna zi sa ne ajute si pe noi sa fim capabili de orice sacrificiu .
Doamne ajuta .[/quote]
Doamne ajută,Pantelimon!
Exact asta încercam și eu să spun, că Dumnezeu nu vrea să facem mai mult decât putem. Știi cum este? Sfinții de exemplu când se îmbolnăveau nu se tratau cu absolut nimic, îndurau boala cu răbdare și nădejde în Dumnezeu. Dar majoritatea oamenilor NU au ajuns la această măsură, prin urmare se duc la medic, se tratează cu diverse plante sau medicamente, în paralel cu rugăciunea, Sf.Împărtășanie, Sf.Maslu.
Știu cel puțin 2 duhovnici foarte buni care v-ar spune același lucru și care au aceeași opinie. Soția ta oricum trece printr-o adevărată mucenicie și, cu toate că s-ar putea să fiu acuzată că vă îndemn la păcat,a avea un alt copil acum, în asemenea condiții, ar însemna și o iresponsabilitate față de cel pe care deja îl aveți. Știu o doamnă care tot așa, avea probleme de sănătate și nu se mai simțea în stare să mai facă al doilea copil. Totuși, la insistențele soțului și pentru că se temea de păcat, a rămas din nou însărcinată. Cele 9 luni au fost cumplite. A trebuit să cheme când pe sora ei, când pe o vecina să aibă grijă de copil (avea un copil de 3 ani) fiindcă nu se putea ridica din pat. Nu s-a putut duce nici la serviciu și au avut grave probleme financiare, mai cu seamă că oricum nu o duceau prea bine, iar sarcina soției necesita controale permanente și un tratament destul de scump. Acele luni au fost un chin și pentru că biata de ea regreta amarnic acest copil, simțea că nu-l va putea iubi niciodată. Se spovedea, dar pe măsură ce trecea timpul ura tot mai mult ființa care creștea înăuntrul ei datorită chinurilor zilnice. Nu mânca decât f puțin fiindca voma totul (din cauza asta a început să aibă și un dezechilibru de electroliți în organism și palpitații), a făcut anemie feriprivă, nu lua mai deloc în greutate, îi era mereu frig, greață, zăcea tot timpul, i-a căzut părul f mult și nervii i se zdruncinaseră datorită lipsei cronice de somn.
Copilul s-a născut prematur, cu destule probleme de sănătate, dar a supraviețuit. Mama însă…a decedat la câteva ore după naștere din cauza unei hemoragii cumplite și a complicațiilor apărute, împreună cu sistemul ei imunitar slăbit. Sigur că mulți vor spune acum că acolo în ceruri ea e muceniță…și cu siguranță este…Dar ce să spunem despre cei 2 copilași care au rămas ORFANI de mamă?! Sau despre soțul care este îndurerat, disperat și mai că și-a pierdut credința…Se străduiește să își iubească cel de-al doilea copil, dar nu poate, fiindcă vede în el cauza morții soției, sigura femeie pe care a iubit-o, ființa la care ținea cel mai mult pe lume, care îi era sprijin și mângâiere în greutăți, alături de care dorea să îmbătrânească. În plus, a căzut într-o depresie datorită faptului că se simte vinovat pentru moartea soției (el a insistat să nu se mai ferească de a mai avea copii).
Situația e disperată…nu știu ce se mai poate spune.
Așadar, există cazuri și cazuri. E nevoie de DISCERNĂMÂNT în primul rând pentru a nu lăsa să se întâmple tragedii. O sarcina e unul dintre cele mai grele și complicate lucruri prin care poate trece o femeie (dacă nu cumva cel mai greu).
Ești un soț și un bărbat extraordinar pentru modul în care îți înțelegi soția, pentru că o iubești așa mult și încerci să ai grijă de ea, să o ajuți…să vă ajute Dumnezeu să vă păstrați această dragoste neschimbată!
Boitos
februarie 15, 2013 @ 6:14 am
Eu nu pot sa nu ma gandesc la mama care a murit.
La cate o fi indurat ea de la sotul ei, sotul ei care chiar nu a inteles-o ca aceasta era bolnava si ca nu putea fizic si moral sa mai faca un copil.
Pacat , dar din moment ce a tot insistat sa mai faca un copil , el nu s-a gandit decat la el insusi si la viitorul copil.
Uitand ca acel copil si cel pe care il aveau are nevoie de o mama sanatoasa (fizic si moral) si el are nevoie de o sotie.
Ciudat ca el a obtinut ce a vrut cu o jertfa, o jertfa prea mare pt un copil.
Si mai vreau sa spun ceva care poate o sa imi atraga multe critici.
Probabil ca e mai bine ca a luat-o Dumnezeu pe acea femeie, decat sa se mai necajeasca aici, decat sa il mai indure pe sotul ei.
V-ati gandit ca poate ea avea o viata de cosmar langa el?
Asa ca Dumnezeu i-a indeplinit dorinta lui ( un copil ) dar cu ce pret?
Asa ca trebuie sa avem mare grija ce ne dorim, ca s-ar putea indeplini.
Asa cred si eu ca si tine,Teodora, ca Pantelimon este un sot exemplar, care inainte de toate se gandeste la sotia lui.
Bravo lui.
Dan Tudorache
februarie 15, 2013 @ 9:03 am
Simona, după felul în care ai criticat pe acel soț ai putea să tragi și concluzia că Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost un tată ”inuman” că nu și-a înțeles fiul cel mic că vrea să trăiască (dar cu ce preț?).
Simona și Teodora, înainte ca un soț [b]creștin[/b] să se gândească la fericirea pământească a soției sale, se cade să se gândească la mântuirea ei și a întregii familii… adică la mântuirea lor veșnică. Că de asta l-a lăsat Dumnezeu pe bărbat cap familiei: să le poarte de grija mântuirii. Desigur, reciproca e la fel de valabilă.
Oricâte drame s-ar întâmpla pe pământ, nu e niciuna mai mare decât aceea de a pierde mântuirea. Nu se poate compara niciodată un chin limitat în timp, fie că este de 2, 5, 10 sau 50 de ani, cu un chin veșnic.
Eu nu pot înțelege un lucru: Limităm puterea credinței la cât considerăm noi că și-ar putea face efectul lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. Dar minunile pe care Dumnezeu le face sunt tocmai atunci când omul începe să aibe încredere în El în ciuda evidențelor contrarii. Altfel, cu atare judecată nici n-ar fi cinstit să o numim credință/încredere în Dumnezeu ci prognoză… ca la meteo.
Revenind la ”dilemă”, un creștin care vrea să-i urmeze lui Dumnezeu știe întotdeauna ce are de făcut în astfel de chestiuni. Este vorba de asumarea jertfei și problema de fond este că defapt evităm asta și încercăm să găsim alte ”soluții”. Eventual nu s-ar putea să fim mucenici cu trusa de anestezic după noi? Sună haios, dar defapt asta încercăm să facem în fața problemelor vieții.
Bun… am tot auzit de cazuri când soția nu mai poate da naștere la copii din motive medicale. Lăsând la o parte faptul că lucrul acesta este relativ în cele mai multe cazuri și că au fost mii de exemple care au ”sfidat” părerile doctorilor, să presupunem că într-adevăr ar fi o chestiune pe viață și pe moarte. Păi atunci să ne asumăm crucea fraților dacă nu vrem să credem că se mai pot face minuni. Iar crucea înseamnă înfrânare. Da, știu, pentru mulți sună a nebunie dar repet, dacă vrei să urmezi lui Hristos pe golgota acestei vieți, îți asumi crucea. Și fiecare om din lumea aceasta are o cruce de dus, că doar nu suntem în vacanță pe pământ.
Bunăoară, am fost dezamăgit de atitudinea unui preot într-un cadru privat: Venind vorba de nașterea copiilor, dădea ca reper sfatul medicilor că e bine ca mama să păstreze doi ani distanță între sarcini, pentru a se recupera. Las depoarte faptul că nu există șabloane în astfel de cazuri, căci sunt femei care se recuperează foarte repede, altele mai lent și altele foarte greu (deci imposibil de pus într-o singură categorie), și subliniez că preotul a spus cu atâta seninătate că e bine să fie o pauză de doi ani între sarcini… ca și cum asta n-ar implica una din cele două căi antagonice: înfrânarea, deci jertfa sau protejarea, deci păcatul.
Acum, dacă tot există astfel de sfătuitori… cu sfaturi atât de neduhovnicesc aruncate, mai ales că noi creștinii abia așteptăm să ne găsim îndreptățiri, aș vrea să aibe curajul să propună și una din cele două soluții (înfrânare-contracepție) ca să vedem ce hram poartă. Pentru că ce ușor e să zici că e bună o pauză dar să taci chitic când vine vorba de a recunoaște cum iei pauza.
Pe final, postez o mărturie pe care Sorin (Saurian) ne-a trimis-o pe mail, ca răspuns la ”dilemele” nașterii. Este mai mult decât grăitoare: ”Spunea Prea Sfințitul Longhin de la Bălceni despre o conferință ce se discuta în care era și un Mitropolit și erau doctori și preoți și discutau problema dacă soția să avorteze în cazul în care are alți copii mici și nașterea noului copil ar putea duce la moarte mamei. După discuțiile respective ia la sfârșit cuvântul și Mitropolitul. Acesta vorbește de un caz al unei mame ce avea 14 copii și care ajunsese iarăși însărcinată. Doctorul i-a spus că e periculos să nască acel copil că ea poate muri. Ea a vorbit și cu soțul ei și s-au sfătuit iar oamenii fiind credincioși femeia s-a hotărât că va naște. La naștere copilul s-a născut sănătos dar femeia a murit lăsându-și soțul singur și cei 14 copii fără mamă. Atunci cei din public spuneau că uitați ce rău a fost că mama a născut și că a lăsat fără mamă 14 copii și pe soț fără soție. La care Mitropolitul încheie cu lacrimi în ochi: eu sunt cel de-al 15-lea copil.”
Boitos
februarie 15, 2013 @ 9:41 am
Eu nu am treaba cu Constantin Brancoveanu.Pt ca sunt 2 lucruri diferite.
Dar nu mi se pare normal si uman ca sotul sa insiste ca sotia sa ii faca un copil, si ea chiar nu il vrea sau nu poate .
Asta inseamna ca putin ii pasa de sotia lui si ca de asta s-a casatorit cu ea : sa ii faca copii.
Dar la ea cine se gandeste ?
De ce persoana din cazul nostru se simte vinovat pt moartea sotiei?Pt ca il mustra constiinta ca el a contribuit la decesul ei.
Dar el se comporta altfel era putin altfel acum.
Femeia se temea de pacat a spus Teodora.Daca avea un duhovnic bun si el si ea, nu aveau de ce sa se teama de pacat.
Adica ceea ce spui tu , Dan , inseamna ca un sot crestin se gandeste la mantuirea familiei.Perfect de acord.
Dar asta inseamna ca iti distrugi casa si familia, si sa iti pui sotia in pamant atunci asta este.
Si atunci bine am zis ce am zis: sa avem grija ce ne dorim ca se poate indeplini.
Maibine lasam tot in voia lui Dumezeu, ne rugam , ne sfatuim cu duhovnicul si apoi vedem ce iese.Nu sa intervenim noi in legile firii si ale naturii.
Si pana la urma : Dan, daca sotia ta, isi spune, prin absurd, ca nu mai vrea sa faca copii ( din motive de sanatate ), ce ii spui?
Sa faca ca sa se mantuie?
Dan Tudorache
februarie 15, 2013 @ 10:10 am
Simona, te rog să nu te superi dar induci o falsă problemă. Familia nu este distrusă decât de păcat, nu pentru că urmezi lui Hristos. Pe de o parte incriminezi soțul respectiv, care până la urmă n-a făcut altceva decât să fie cinstit cu firea umană (cinste și soției), pe de altă parte susții că ”mai bine lăsăm tot în voia lui Dumnezeu, ne rugăm, ne sfătuim cu duhovnicul și apoi vedem ce iese. Nu să intervenim noi în legile firii și ale naturii”. Păi tocmai că asta presupune contracepția/ferirea de copii: intervenția în legile firii.
Iar lăsarea în voia lui Dumnezeu ce presupune decât respectarea firii?
Legat de ultima întrebare îți răspund tot cu o întrebare: Dacă viitorul tău soț îți va spune că nu mai vrea să aveți copii pentru că el nu se poate înfrâna în timpul sarcinii și după sarcină până la recuperarea ta, pentru că altfel ar ajunge să te înșele, ce i-ai spune?
Să recurgeți la contracepție ca să nu te înșele?
PS: cu Sf. Constantin Brâncoveanu nu sunt două lucruri diferite, ci este vorba de același lucru simplu dar extrem de greu, ca întotdeauna: ce alegem în situațiile limită: urmarea lui Hristos până la capăt sau lepădarea pe cale? Pentru că, să recunoaștem, foarte mulți dintre noi (nu de puține ori și eu), îi urmăm lui Hristos până la un moment dat iar apoi dăm înapoi. Sfinții ne arată totuși că se poate.
albinuta
februarie 15, 2013 @ 10:30 am
Doamne ajuta ,am stat de m-am gandit daca sa intru sau nu in discutie ,cu siguranta ca poate era mai bine sa nu ma bag insa nici deoparte nu pot sta asa ca o sa incerc sa -mi spun parerea :
Simona ce inseamna pentru tine lasarea in voia lui Dumnezeu ?Pentru mine inseamna ACUM chiar a face ceea ce a facut mama care a murit la nastere sau doamna care a murit dand nastere celui de-al 15 copil(cazul prezentat de Dan).Am subliniat acum si ti-am pus aceasta intrebare deoarece dea lungul timpului nu am inteles totdeauna ce inseamna „a te lasa in voia lui Dumnezeu „deci de prea putine ori am facut aceasta si acum nu fac alceva decat :”culeg ceea ce am semanat „cum se spune in popor .
Nu am inteles ce ai dorit sa spui prin :Nu sa intervenim noi in legile firii si ale naturii.Pai cand nu facem voia lui Dumnezeu de frica sau din sanatate mai subrezita nu tocmai aceasta facem , intervenim ?Doar Dumnezeu stie de cate ori am facut ceea ce nu trebuia din aceste motive .
Apoi nu am inteles ceva :tu cand o sa te casatoresti o sa faci copiii sotului tau sau o sa dai nastere la copii pentru ca aceasta este menirea femeilor ,ca asa este firesc ,asa a fost lasat de Dumnezeu ?Cred ca aici este o mare diferenta cui vrei sa-i faci pe plac si ar fii bine sa te gandesti bine la aceasta
Cat despre duhovnic doamna prezentata cred ca a avut unul foarte bun de la care a invatat foarte multe insa uneori este destul de greu de inteles ceea ce ne spune parintele duhovnic, intelegem gresit sau de loc sau daca totusi intelegem ni se pare aroape imposibil sa punem in practica
Poate ca la majoritatea intrebarilor te asteptai sa-ti raspunda Dan si probabil o sa si faca aceasta insa am dorit sa-mi spun si parerea mea .Nadajduiesc ca nu o sa te superi ,(cunoscandu-te destul de bine din ceea ce scrii).
Boitos
februarie 15, 2013 @ 10:59 am
Nu am nevoie sa imi raspunda Dan la intrebare.Pt ca am stiu ca nu o va face.
A fost o intrebare cu 2 taisuri.Orice ar raspunde nu multumeste pe nimeni.
Dar el stie raspunsul in sufletul lui.Nu e nevoie sa mi-l spuna mie ca nu ma intereseaza ce parere au unii sau altii.Fiecare face ce poate si cum poate.
Eu doar am vrut sa il fac pe Dan sa isi puna aceea intrebare lui insasi.
Dar voi raspunde la intrebarea lui.Oricum nu am nimic de pierdut nici de castigat.
,,Dacă viitorul tău soț îți va spune că nu mai vrea să aveți copii pentru că el nu se poate înfrâna în timpul sarcinii și după sarcină până la recuperarea ta, pentru că altfel ar ajunge să te înșele, ce i-ai spune?,,
Deci, dragul meu sot, am cateva lucruri sa iti spun : daca va fi sa avem copii, eu vreau sa ii am . Ca tu nu te poti infrana, e treaba ta. Adica eu, sa port un copil, sa am grija lui, sa am grija de mine, sa il nasc, dar tu nu faci nici un efort.
Deci acest trup , ca sa nu ii vina sa zbenguie, trebuie pus la munca.
Munca fizica, nu intelectuala.Si sunt sigura ca iti gasesti ceva de lucru.
Si daca tot nu te poti infrana iti spun asa: incepe sa postesti, sa te rogi,( pt ca daca te apuci sa inseli o sa ai ceva probleme de sanatate cu copilul si cum mine), sa faci mancare, sa speli, sa ma duci la doctor, sa ai grija de parintii mei si de parintii tai, sa pregatesti bani pt nastere si doctori, si cate si mai cate nu sunt de facut.
Si daca tot imi zici asa ceva, probabil mai bine mi-ai spune cu cine ai de gand sa ma inseli ( in cazul in care nu ai facut-o deja ).
Pt ca daca pui asa problema inseamna ca deja gandul ti-a zburat la cineva.Asa ca mai bine dupa ce se naste copilul si creste poti zbura si tu .
Si ar mai fi cateva lucruri pe care nu chiar le pot spune aici.
Si acuma iti spun tie , Dan, acela nu e sot, cel care spune asa ceva.
Adica nu e sotul pe care sa te sprijini la greu.
Pt ca daca mai avem copii, si el zice asa ceva catre mine , atunci exista mari sanse ca el sa ma fi inselat deja.
Pt Albinuta: oricum nu ma supar.
Fac copii pt ca mi-i doresc, pt ca asa trebuie.
Asta nu inseamna ca daca o femeie nu face copii, nu se poate mantui, nici ca daca face prea multi se poate mantui.
Se mantuieste prin ceea ce i-a invata pe acei copii ( fapte bune sau rele ).
Boitos
februarie 15, 2013 @ 11:10 am
Am uitat sa raspund cu lasarea in grija lui Dumnezeu.
Pt mine a te lasa in grija lui Dumnezeu inseamna : dupa ce am facut tot ce se poate face moral, legal, religios, si nu mi-a iesit ceea ce mi-am propus, atunci ma las in grija Lui.
Moral – ma refer la moralitatea mea.
Legal – ma refer la legile din tara noastra.
Religios – ma refer sa incerc sa respect poruncile, sa ma rog, sa postesc.
Trebuie ca sa ii arat lui Dumnezeu prin orice mijloace am eu ( limitate ), ca vreau sa se intample ( sau nu ) acel lucru.
Pt ca am auzit candva ceva: ,,Cand ai facut tot ce iti sta in putinta, atunci asteapata rezultatul linistit si speranta.”
Si daca nici atunci nu se intampla ( sau se intampla ) este pt ca asa a vrut Domnul.
Asta nu inseamna ca eu stau pe margine, si nu incerc sa fac si eu ceva, sa pun o caramida la construirea unui lucru.
Boitos
februarie 15, 2013 @ 11:19 am
Dan, iarta-ma ca trebuie sa spun, dar acum imi e pe suflet si trebuie sa spun.
Dumnezeu l-a lasat pe barbat ca si cap al familiei, daca are cap ( minte ), daca nu , eu consider ca si femeia are cap ( minte ) incat sa se poate descurca, si sa conduca o familie ( cu toti membrii ei ) spre mantuire.
Am nu stiu cate exemple din viata de zi cu zi, din cartile sfinte, cand o femeie a adus pacea, linistea si binele in casa, prin Dumnezeu.
Dan Tudorache
februarie 15, 2013 @ 12:17 pm
Simona, încerc să îți pun în vedere un aspect și te rog să mă ierți că nu găsesc altă modalitate decât deranjându-te: am toată convingerea că prin ceea ce ai spus ai numai bună intenție, însă buna intenție nu ține loc și de buna punere în practică a intenției. Deci, te rog mult, ai puțină încrede în experiența de căsătorie pe care cei de aici o oferim spre folosul tuturor.
Ți-am răspuns printr-o întrebare tocmai pentru că ai pus o întrebare aducătoare de război, nu de pace. Desigur, pacea este altceva decât a mulțumi pe toată lumea. Când vine vorba de mântuire nu putem mulțumi pe toată lumea, dar când vine vorba de pace, indiferent de disensiuni, o liniște tot se așterne în urmă.
Răspunsul tău la întrebare arată că știi ce ai de făcut în viață, dar atenție, căci contează enorm de mult și modul în care împlinim poruncile lui Dumnezeu. Uite, mie mi-ai lăsat impresia că ai răspuns la modul pur teoretic pentru că încă nu ai cunoscut iubirea (poate mă înșel). Mai mult decât atât, ai făcut abastracție de faptul că ești în cadrul unei căsătorii. Altfel nu ai fi spus cu atâta ușurință ”Ca tu nu te poti infrana, e treaba ta.”
Din fericire (nu din păcate), în căsătorie nu poți spune soțului că ”e treaba ta” ci ”e treaba noastră”. Asta din nouă motive:
a) Sunteți amândoi un trup (prin taina căsătoriei) deci și mântuirea se judecă la comun, în sensul că mântuirea unui soț depinde foarte mult de cum a lucrat la mântuirea celuilalt soț. Dacă te interesează de mântuirea soțului nu îi spui că e treaba ta ci te strădui să-l întărești pe calea mântuirii și, vai…., câtă răbdare și căte lacrimi îi trebuie unei soții să-și poarte soțul mai slab în credință pe calea mântuirii.
b) Că vrei, că nu vrei, slăbiciunile soțului te afectează la fel de mult și pe tine, deci nu poți spune că ”e treaba ta”. Desigur, acum e ușor de spus asta conceptual, dar când iubești te interesează foarte mult treaba asta. În cazul practic soțul nu este o pereche de șosete de care să te descotorosești când simți că se destramă, ci soțul este parte din tine și din viața ta și orice îndepărtare de el îți provoacă durere, multă durere. Uite, dacă nu mă crezi întreabă alte fete căsătorite și ai să vezi ce îți vor răspunde.
Legat de ce mi-ai spus în ultimul comentariu, mi-ai spus tocmai pentru că te simți lezată de această autoritate pe care Dumnezeu a dat-o bărbatului în familie. E o frământare de-a ta despre care am mai discutat.
Nimeni nu a negat faptul că o femeie credincioasă poate conduce spre mântuire familia, atunci când soțul șomează duhovnicește. Chiar apostolul Pavel spune asta, iar exemplele pe care le-ai dat tu au întărit lucrul acesta de-a lungul veacurilor. Este de netăgăduit asta. Însă uite că femeii credincioase îi este de cele mai multe ori mai greu să-și îndrepte soțul necredincios (sau puțin credincios) decât îi este soțului credincios să-și îndrepte femeia necredincioasă.
Și asta tocmai din cauza acele rânduieli care dacă ar fi respectată… de câtă suferință iar scuti pe soți.
Acum, revenind mai pe subiect, nu este deloc ușor să ții echilibrul în familie Simona, mai ales când vine vorba de naștere/înfrânare. Trebuie multă răbdare și crede-mă că să-i trântești soțului în față că ”e treaba ta” e cel mai greșit lucru pe care l-ai putea face într-o astfel de situație delicată. Și nu degeaba am dat acest exemplu ci pentru că este un exemplu foarte întâlnit. Când vei înțelege și natura umană a bărbatului vei vedea că nu e chiar așa ușor cum pare acum iar când vei fi și implicată trup și suflet în familie… vei vedea lucrurile altfel.
albinuta
februarie 15, 2013 @ 12:52 pm
Ai mare dreptate Dan in ceea ce spui ,incercam sa scriu ceva pentru Simona insa nu prea i-mi gaseam cuvintele,tu insa ai scris asa de asejat si de frumos incat nu mai am nimic de adaugat .Stiu ca esti cam ocupat acum nu as dori sa-ti rapesc timp din aceste zile insa ar fii foarte util daca atunci cand timpul i-ti permite (tie sau lui Claudiu )sa scrieti despre cum ar trebui sa vada crestinul in zia de azi „lasarea in voia lui Dumnezeu”.Deschid aceasta provocare deoarece pe mine sincer nu m-a prea multumit raspunsul lui Simona insa nici nu prea gasesc cuvintele potrivite ca sa reusesc sa-i explic unde constau nelamuririle mele (uneori imi este destul de greu sa ma exprim ,nu gasesc cuvinte potrivite pentru ca oricum as face celalalt poate sa inteleaga exact invers )
Boitos
februarie 15, 2013 @ 1:13 pm
Intentia mea nu a fost de razboi.Ci despre a discuta la ceea ce am spus.
Stim foarte bine , fiecare dintre noi, ca orice spune celalalt nu ne poate insufla si ceea ce simte cel care spune.
Faptul ca invatam, sau vedem cum si ce gandesc si altii este spre binele nostru.
In primul rand nu ma deranjezi, chiar deloc.Citind ceea ce ai scris chiar am zambit si mi-i s-a parut amuzant cum ai scris.
Iubirea.. ce cuvant complex.Iubirea de semeni ,de parinti, de sot , tine insuti , de Sfinti, de Dumnezeu…, de fapt trebuia sa le pun altfel, exact in ordinea inversa.
Daca ne referim exact la iubirea de sot ( sotie ), Dumnezeu nu ti-a dat pe acest pt al conduce cum vrei tu, ci ti-a dat ( si i-a dat si ei ) o minte , o ratiune.
Mie mi-a dat o ratiune , pe care la ora actuala o pun inaintea iubirii.
Asta nu inseamna ca nu fac lucruri din mila, din iubire, din jertfa, dar…inainte de asta ma gandesc ce implica aceste lucruri.
Adica daca sotul meu o sa imi spuna ceea ce ai spus tu mai sus : in mintea mea deja a aparut ceva ciudat: de ce se gandeste el sa ma insele ?
Nu eu ii spun sa ma insele, ci el ma inseala de bunavoie ( se gandeste sa ma insele ) , deci el se descotoroseste de mine ( in cazul asta eu sunt perechea de ciorapi ), el rupe legatura Sfintei Taine, nu eu.
Fiecare simte intr-o casnicie diferit in parte.
Eu nu voi simti ce simt alte fete, dar depinde cat te implici in acea casnicie ca sa simti.
A spus ca ma simt lezata de autoritate.
Eu personal nu ma simt lezata de nici o autoritate.
Dar ma simt lezata sa vad cum folosesc barbatii aceasta autoritate in cadrul familiei.
In familia mea se intampla ceva ciudat: generatia batrana invata generatia tanara de toate ( le spune toate relele si toate bunele ).Adica cel care a fost conducatorul ( in famile ) in varsta alege pe unul tanar sa duca greul ( in famile ) si il instruieste sa se ocupe de casa, de familie, sa gandesca, sa stie ce sa faca, il invata tot ce stie el, ii spune toate prin cate a trecut si ce a facut.
Daca vrea sa invete din greselile celui batran bine, daca nu, mai da o data cu capul.
Ai spus ca nu ii pot tranti un asemenea raspuns sotului meu.
Ii trantesc sotului meu un asa raspuns dupa intrebarea pe care o pune.
Pardon , dar nu era intrebare, era … un avertisment.
,,implicată trup și suflet în familie… vei vedea lucrurile altfel.”
Asa este , trup si suflet, problema este pana unde merg amandoua.Pt ca el in cazul asta , ca vrea sa ma insele, deja trupul este mai presus de sufletul lui si am meu.
Boitos
februarie 15, 2013 @ 1:24 pm
Albinuta, de multe ori nu putem exprima ceea ce simtim sau spunem altfel decat cum vrem sa ne exprimam.
Eu personal sunt de acord ca sa ne explice cineva, cum sa ne lasam in grija lui Dumnezeu.
Lasa, Albinuta, nu te agita , ca discutam la alt comentariu, despre voia lui Dumnezeu.
Sigur ca Dan a scris bine, ca m-am tot gandit si eu cum sa ii explic sa ma fac inteleasa .
Si pana la urma e normal ca Dan sa scrie atat de bine, si la obiect, pt ca scrie de multa vreme, noi suntem inca incepatori.Dar lasa ca ajungem noi din urma pe cei dintai, invatam si noi sa scriem.
Si pana la urma ar trebui sa ii multumesc, pt ca e barbat, si invat si eu cum gandeste un barbat teolog si care se ocupa cu ortodoxia si crestinatatea.
Teodora
februarie 15, 2013 @ 1:42 pm
Simona,
Eu una sunt de acord cu tot ceea ce spui, dar fiecare gândește în felul său. Și eu l-am judecat la început pe soț, dar acum, văzând cât de nefericit este, parcă mi se face milă…e năucit, confuz și deși a trecut ceva timp, nu își revine. Și partea proastă este că încetul cu încetul își pierde și credința. Îi e greu cu copiii fiindcă amândoi sunt mici și dacă nu ar fi mătușa (sora soției) nu știu ce s-ar alege de ei. Oricum, să trăiești fără mamă e unul dintre cele mai groaznice lucruri ce se pot întâmpla 🙁
Să nu crezi că soțul nu e o persoană bună. Nu am vrut să se înțeleagă asta. E un om cinstit, muncitor, cu suflet bun…numai că avea pe alocuri și anumite exagerări în ceea ce privește credința, care, vede bine acum, i-au adus multă durere.
În ceea ce privește rânduiala din familie (soț-soție), și între noi, cei credincioși, există păreri și păreri…am învățat să nu mai pun la suflet nimic și să nu mă mai implic în astfel de discuții contradictorii pt că nu duc nicăieri, doar crează dezbinări. Viața până la urmă ți-o faci singur și fiecare din noi avem dreptul să trăim după cum considerăm de cuviință și după cum ne spune conștiința.
Pentru mine nu există noțiunea de „cap al familiei”, mai cu seamă după ce am văzut unde duc astfel de concepții, la ce probleme și conflicte în familie. Puțini înțeleg și mult mai puțini pot pune în practică acest lucru după cum spune Sf Ap Pavel; în majoritatea cazurilor (fără a fi misandră) bărbatului începe să i se urce la cap „șefia”… Merg pe principiul că acolo unde soții sunt în același gând, în același duh, se iubesc și se înțeleg, nu mai e nevoie de așa ceva. Șefi, conducere avem numai în instituții, firme, în conducerea statului…nu în relația de iubire. Părinții mei mi-au fost mereu exemplu în acest sens și nu am văzut să existe între ei certuri sau neînțelegeri. Ei fac totul împreună, niciunul nu ia vreo decizie importantă fără să știe celălalt. Când soții înțeleg că trebuie să slujească unul altuia cu dragoste și respect, căsnicia devine frumoasă și plină de pace.
Legat de adulter – nu există niciun motiv pentru care ar putea avea vreo îndreptățire.
ionela
februarie 15, 2013 @ 1:43 pm
pentru Dan
Foarte frumos ai scris Dan, minunat! Multumesc mult.
pantelimon
februarie 15, 2013 @ 2:01 pm
Imi pare rau ca mesajul meu a generat discutii contradictorii. Cu tot respectul si iubirea pe care o port aproapelui, as vrea sa mai spun cateva lucruri , dupa care ma retrag.
Eu nu am avut relatii cu sotia mea de cand a ramas insarcinata si pana cand a terminat de alaptat, deci, aproape doi ani. In momentul in care a nascut nu am fost langa ea. Nu o sa uit niciodata momentul in care am ajuns la spital si am intrat in salon. Avea ochii plini de sange si fata plina de vase de sange sparte, tremura si avea frisoane, tot trupul ei era durere. Am strans-o in brate si ma simteam asa vinovat, insa ea mi-a spus ca e fericita, dar ca nu mai are putere. Nectarie, s-a nascut vinerea , in postul pastelui de Buna Vestire.Nu pot sa spun si celelalte probleme de sanatate pe care le-a avut pentru ca sunt prea intime. Va pot spune insa ca a mers, in genunchi, tarandu-se pe coate,pana a facut rani (in plus fata de cele pe care le avea), si abia dupa o luna a mers pe propriile-i picioare, iar suferinte fizice si sufletesti mai are si acum( si nu are voie nici sa ridice din cauza coloanei care o doare foarte rau). Acum traieste cu speranta ca bunul Dumnezeu o va ajuta sa se mantuiaca chiar daca nu mai poate , si nu mai doreste sa avem si alti copii.Incercam sa avem relatii cat mai rar , insa sa traim ca fratii e inca foarte greu pentru ca suntem tineri ( avem 30 ani), si nu putem sa ne lipsim unul de altul. Eu nu pot decat s-o respect , si consider ca nici un barbat nu ar putea suporta suferintele acestea. Sunt realist ca nu se intampla tuturor asa , insa sunt si astfel de cazuri . Si atunci , nu e un pacat mai mare sa sacrificam tot ce iubim ( sotia, copilul), decat daca folosim prezervativ sau metoda calendarului (sunt singurele pe care le acceptam )? Dumnezeu e iubire , nu egoism, trupul nostru e templul lui Dumnezeu ( si trebuie sa avem grija de el), iar sotul si sotia un trup.
Domnul stie toate neputintele noastre, iar ce se va intampla in viitor numai El stie.
Va rog sa ma iertati. Domnul sa ne lumineze pe toti.
Teodora
februarie 15, 2013 @ 4:16 pm
[quote name=”pantelimon”]Imi pare rau ca mesajul meu a generat discutii contradictorii. Cu tot respectul si iubirea pe care o port aproapelui, as vrea sa mai spun cateva lucruri , dupa care ma retrag.
Eu nu am avut relatii cu sotia mea de cand a ramas insarcinata si pana cand a terminat de alaptat, deci, aproape doi ani. In momentul in care a nascut nu am fost langa ea. Nu o sa uit niciodata momentul in care am ajuns la spital si am intrat in salon. Avea ochii plini de sange si fata plina de vase de sange sparte, tremura si avea frisoane, tot trupul ei era durere. Am strans-o in brate si ma simteam asa vinovat, insa ea mi-a spus ca e fericita, dar ca nu mai are putere. Nectarie, s-a nascut vinerea , in postul pastelui de Buna Vestire.Nu pot sa spun si celelalte probleme de sanatate pe care le-a avut pentru ca sunt prea intime. Va pot spune insa ca a mers, in genunchi, tarandu-se pe coate,pana a facut rani (in plus fata de cele pe care le avea), si abia dupa o luna a mers pe propriile-i picioare, iar suferinte fizice si sufletesti mai are si acum( si nu are voie nici sa ridice din cauza coloanei care o doare foarte rau). Acum traieste cu speranta ca bunul Dumnezeu o va ajuta sa se mantuiaca chiar daca nu mai poate , si nu mai doreste sa avem si alti copii.Incercam sa avem relatii cat mai rar , insa sa traim ca fratii e inca foarte greu pentru ca suntem tineri ( avem 30 ani), si nu putem sa ne lipsim unul de altul. Eu nu pot decat s-o respect , si consider ca nici un barbat nu ar putea suporta suferintele acestea. Sunt realist ca nu se intampla tuturor asa , insa sunt si astfel de cazuri . Si atunci , nu e un pacat mai mare sa sacrificam tot ce iubim ( sotia, copilul), decat daca folosim prezervativ sau metoda calendarului (sunt singurele pe care le acceptam )? Dumnezeu e iubire , nu egoism, trupul nostru e templul lui Dumnezeu ( si trebuie sa avem grija de el), iar sotul si sotia un trup.
Domnul stie toate neputintele noastre, iar ce se va intampla in viitor numai El stie.
Va rog sa ma iertati. Domnul sa ne lumineze pe toti.[/quote]
Pantelimon,
Vă admir sincer, atât pe soția ta, cât și pe tine…Să vă dea Dumnezeu putere, sănătate și înțelepciune!
M-am cutremurat cu toată ființa citind ceea ce ai scris și mi s-a tăiat răsuflarea. Soția ta e cu adevărat o muceniță.[b] Cred că deocamdată este mai bine să nu își pună viața în pericol[/b]; oricum faceți destul de mult prin înfrânarea voastră, ceea ce e de admirat, mai cu seamă că sunteți tineri. Poate că după câțiva ani, dacă sănătatea ei se va reface și se va simți pregătită, veți hotărî să mai faceți un copil. Dacă nu, [b]cred din tot sufletul că Dumnezeu nu vă va judeca pentru faptul că vă feriți! [/b] El e cu siguranța mult mai bun și mai îngăduitor decât sunt unii oameni… Mai cu seamă că nu folosiți metode avortive.
[b]Rar am mai auzit bărbați care să recunoască faptul că nu ar putea îndura asemenea dureri[/b]…încă un motiv pentru care te consider un om extraordinar și te admir mai mult decât aș putea spune. Când descopăr astfel de bărbați, deznădejdea mea parcă nu mai e atât de mare…și încep să îmi dau seama că există totuși și astfel de oameni. Slavă Domnului…
Gândești frumos și se simt in cuvintele tale duioșia, gingășia, grija, compasiunea și iubirea pe care le porți soției. Domnul să vă binecuvinteze pe amândoi !
De asemenea, te rog mult să nu te necăjești și să nu te consideri vinovat că ai creat discuții contradictorii. Cum a zis și Dan, chiar dacă mai avem păreri diferite, nu înseamnă că nu ne purtăm dragoste creștinească și nu ne respectăm reciproc. În plus, este chiar normal să avem și păreri diferite, iar ceea ce contează este faptul de a discuta fără a ne jigni unii pe alții, fără a ne judeca. Deci, cu toții te rugăm să stai liniștit în privința asta 🙂
Boitos
februarie 15, 2013 @ 2:01 pm
Bine ca mi-ai adus aminte , Teodora, cu partea cu adulterul.
Ca eu de graba , ca fac mai multe lucruri, am uitat sa spun ceea ce ai spus si tu mai sus.
Ca adulterul nu este indreptatit de nimic.
Sau cu alte cuvinte: eu vreau sa fac o bucurie pt famila mea, sa aduc pe lume un copil, si inchipuie-ti la ce se gandeste sotul meu: sa ma insele.
Sa fie fericit ca nu se trezeste cu o cratita in cap, dupa un asemenea avertizment.
Ca atunci cand o sa il loveasca cratita, o sa simta a mia parte din ce simt eu cand imi spune acest lucru, sau a mia parte din durerile pe care le voi avea eu la nastere.
Teodora
februarie 15, 2013 @ 4:05 pm
[quote name=”Simona”]Bine ca mi-ai adus aminte , Teodora, cu partea cu adulterul.
Ca eu de graba , ca fac mai multe lucruri, am uitat sa spun ceea ce ai spus si tu mai sus.
Ca adulterul nu este indreptatit de nimic.
Sau cu alte cuvinte: eu vreau sa fac o bucurie pt famila mea, sa aduc pe lume un copil, si inchipuie-ti la ce se gandeste sotul meu: sa ma insele.
Sa fie fericit ca nu se trezeste cu o cratita in cap, dupa un asemenea avertizment.
Ca atunci cand o sa il loveasca cratita, o sa simta a mia parte din ce simt eu cand imi spune acest lucru, sau a mia parte din durerile pe care le voi avea eu la nastere.[/quote]
Simona, crede-ma că m-ai făcut să zâmbesc cu gura până la urechi 🙂
Ai fost foarte spontană și, pentru câteva secunde, m-am regăsit perfect în tine, ca și când eu însămi aș fi scris aceste rânduri.
BINE PUNCTAT!
Boitos
februarie 15, 2013 @ 2:06 pm
Pantelimon, Bunul Dumnezeu sa va ajute, sa va cresteti copilul mare ( caci el am nevoie de amandoi parintii ), sa fiti voi toti sanatosi.Si lasa nu te mai gandi la matuirea prin nasterea de prunci, ca Dumnezeu vede mai bine decat noi prin ce ne mantuim fiecare.
Oricum, eu iti spun felicitari prin faptul cum iti grijesti famila.
Dan Tudorache
februarie 15, 2013 @ 2:23 pm
Pantelimon, te rog nu te necăji și nu te tulbura din pricina discuțiilor în contradictoriu. Chiar dacă nu cădem mereu de acord pe anumite chestiuni asta nu înseamnă că nu ne purtăm dragoste creștinească, fiecare după puteri.
Cât privește situația personală, într-adevăr e o cruce foarte grea și fii încredințat că înțeleg prin ceea ce treci. Nu sunt duhovnic ca să dau sfaturi dar ține cont de faptul că fiind tânără, organismul soției se poate reface complet la un moment dat, și apoi altfel puteți pune problema. Faceți din această încercare prilej de înduhovnicire.
Fetelor vă rog să mă iertați că fac impresie mai bună decât îmi este măsura. Nu sunt teolog ci un simplu mirean ca și voi. Cred că pe undeva greșesc de vreme ce generez aprecieri care nu mi se cuvin, căci aceasta nu este singura. De câteva luni sunt numit ”domn’ profesor” când merg la AFDP deși am explicat că sunt economist de meserie și nimic mai mult. N-am stofă de o așa vocație, ca să nu mai zic de calificare. Dacă ar auzi foștii mei profesori de liceu cum sunt numit cred că ar face infarct, ținând cont că am fost un terchea-berchea.
Ana
februarie 15, 2013 @ 8:50 pm
Dan in timp ce citeam un comentariu de-al tau, am vrut sa dau exemplul cu Mitropolitul, insa am observat ca l-ai dat chiar tu.
Nu stiu cati de aici ati ascultat acea minunata conferinta in care PS Longhin de Banceni povesteste despre nasterea acelui al 15 -lea copil. [b]Conferinta este mangaietoare pentru oricare dintre noi indiferent de ce parere avem despre viata.[/b]
[b]Te rog Dan promoveaza conferinta asta, caci e mult folositoare mai ales pentru tineri:[/b]
[url]http://www.youtube.com/watch?v=TRUZAVdqdus[/url]
[url]http://www.youtube.com/watch?v=rQxNmfuLQ0w[/url]
Dan Tudorache
februarie 16, 2013 @ 9:02 am
Sărut-mâna pentru sfat Ana. Am postat.
Irina
ianuarie 14, 2014 @ 7:13 pm
Oh, ce mărturie frumoasă! M-a impresionat mai ales tăria în fața greutăților… Aveți un dar deosebit, această răbdare și nădejde puse deseori la încercare atunci când familia are mulți copii! Și totuși, ne încurajați că SE POATE. Să vă ajute Dumnezeu!