Luarea lui Dumnezeu în deșert
A treia poruncă din cele zece date lui Moise pe muntele Sinai este „să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”. Cel mai adesea, când ne gândim la această poruncă avem falsa impresie că doar cei care sunt certați cu Dumnezeu săvârșesc acest păcat, că doar necredincioșii îl iau pe Dumnezeu în deșert. Însă vom vedea în continuare că și creștinii îl batjocoresc pe Dumnezeu sub multe forme, mai subtile sau mai vădite, fiind deseori la fel de vinovați ca și necredincioșii:
a) Necuviința în biserică. Atunci când întrăm în biserică se cade a fi conștienți că intrăm în Casa Domnului, locul de mare taină în care ni se împărtășește Hristos prin Sfânta Euharistie și de aceea trebuie să avem o înfățișare și o atitudine demnă/responsabilă de locul în care ne aflăm. Și când ne gândim la necuviință nu înțelegem prin aceasta doar felul în care ne îmbrăcăm ci trebuie să avem în vedere mai ales starea noastră lăuntrică pe care o avem față de Dumnezeu. Iar stările și manifestările prin care luăm numele Domnului în deșert sunt lipsa de atenție și de evlavie dovedite prin vorbitul în biserică în timpul slujbei, imaginațiile deșarte, somnolența și alte nimicuri prin care ne arătăm indiferenți/obraznici față de Dumnezeu, Cel care comunică continuu cu noi în timp ce noi îi întoarcem spatele în Casa Sa. Trebuie să fim conștienți că întrarea în Sfânta Biserică cere o prezență continuă a noastră, cere o bună-cuviință a gândurilor noastre, lucruri care necesită efort ascetic până la îndreptarea firii.
b) Lipsa de evlavie față de lucrurile sfinte este un alt fel de a-l lua pe Dumnezeu în deșert. Așezarea de obiecte casnice pe icoane sau în fața icoanelor, lăsarea cărților duhovnicești în așternuturi, luarea cu neatenție a anafurei și a aghiazmei, toate acestea sunt forme prin care luăm lucrurile sfinte în deșert și deci pe Cel care le sfințește, adică pe Duhul Sfânt. Când a fost întrebat ce este evlavia, părintele Paisie Aghioritul a răspuns simplu dar plenar: „Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească„. Și părintele dădea exemplu cum creștinul evlavios „se comportă cu atenție și grijă și simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun.” Deci nu este de joacă cu lucrurile sfinte.
c) Înjurăturile de cele sfinte. Înjurarea de Dumnezeu, înjurarea Sfintei Cruci, a Bisericii, a sfinților, a sărbătorilor, etc., nu sunt altceva decât răbufniri de păcură în raza de soare, așa cum le numește părintele Arsenie Boca.
Dar să nu credeți că doar necredincioșii hulesc pe Dumnezeu ci chiar creștinii au momente în care diavolul le întunecă mintea prin patima mâniei, într-atât de tare încât ofensează grav pe Dumnezeu.
De acest păcat se fac părtași și cei care reproduc astfel de înjurături sub formă de amuzament în diverse întâmplări pe care le relatează. Deși nu conștietizează, creștinii care reproduc înjurăturile altora se împărtășesc de aceeași josnicie, această imitare a hulelor fiind ca și cum în plan material ar mima actul desfrânării.
d) Bancurile și glumele cu Dumnezeu, cu sfinții și învățăturile Sfintei Scripturi. Această formă de a lua în râs numele lui Dumnezeu se întâmplă mai ales atunci când se întâlnesc grupuri de oameni. Ca și creștini, dacă suntem puși în fața acestor circumstanțe, de nu vom avea curajul să denunțăm această împietate măcar să ne întoarcem urehile de la aceste ironii.
Tot în această categorie sunt și cei care fac apel la cele sfinte în expresii de batjocură: „la sfântu’ așteaptă”, „la paștile cailor”, etc.
e) Chemarea numelui lui Dumnezeu la toate nimicurile este o luare în deșert a lui Dumnezeu, tipică mai ales credincioșilor cu viață liturgică activă: „vai Dumnezeule”, „Doamne Maica Domnului”, „Dumnezeu mi-e martor”, etc. Acest păcat vine din obrăznicia de a nesocoti bunătatea lui Dumnezeu cu care s-a familiarizat credinciosul.
f) Scrierea în lene sau batjocură a numelui lui Dumnezeu: „d-zeu”.
g) Jurământul, făgăduință strâmbă luată înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos ne atenționează clar în această privință: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: „Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale”. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.”
La fel, legământul luat înaintea lui Dumnezeu, dar nerespectat, este o luare în deșert a lui Dumnezeu: „martor mi-e Dumnezeu că de azi nu mai pun gura pe țigară, de mâine nu mai beau”, etc. după care iar faci ceea ce i-ai promis lui Dumnezeu că nu mai faci. Îl mințim astfel pe Dumnezeu, deci îl luăm în deșert.
g) Cei care cârtesc pe Dumnezeu la pronia pe care o are în lume: „cutare e păcătos iar Dumnezeu întârzie să-l pedepsească”, „Dumnezeu mi-a dat o suferință pe care nu o merit”, „prea plouă, prea ninge”, „e urât afară”, etc. Domnul Hristos ne-a spus că „Nu se mişcă fir de păr fără voia mea!“, drept pentru care este lesne de înțeles că defăimarea proniei lui Dumnezeu vine din semeția de a ne socoti mai înțelepți decât este Dumnezeu.
i) Cei care hulesc, batjocoresc și se împotrivesc adevărurilor de credință, toți aceștia îl iau pe Dumnezeu în deșert. Mântuitorul Hristos spune „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, prin urmare neacceptarea adevărului sau lupta împotriva adevărului de credință este o ofensă adusă lui Dumnezeu însuși.
j) Hula împotriva Duhului Sfânt, înfăptuită de toți cei care teologhisesc strâmb înțelesurile Sfintei Scripturi, dând naștere ereziilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că „Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.” Toate ereziile care au fost și toate care vor mai veni sunt hule împotriva Duhului Sfânt, și nu au iertare. De aceea au și fost dați anatemei ereticii cei din veac.
„Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi runza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori.” (Psalmi)
(Dan)
Maria Vicol
octombrie 11, 2011 @ 3:22 pm
cred ca mai este un aspect foarte des intalnit la noi ,crestinii,referitor la pct a) al acestui articol-multi spun despre evlavia din Biserica dar evlavia nu trebuie avuta numai in Biserica,Casa Domnului cred ca nu este numai acolo.In orice loc suntem Il avem in fata pe Dumnezeu,suntem ,calcam pe pamantul creat de el,de fapt noi nici nu suntem,El este ,respiram si ne miscam prin El si de la El.Sunt de ex multe femei care atunci cand intra in Biserica pun ceva pe cap si cum s-a terminat slujba gata da repede jos de parca ar fi o rusine sa mergi macar pana acasa cu capul acoperit(baticul sau esarfa respectiva,ce are fiecare femeie).Urat lucru!Nu e corect fata de Dumnezeu,femeia trebuie sa aiba capul acoperit tot timpul nu numai in Biserica si seara la culcare si acasa si peste tot,modelul nostru este Maica Domnului,cea mai Sfanta femeie ,si numai spun de fustele purtate numai in Biserica sau chiar fustele pana la genunchi sau mai pe corp purtate chiar si-n Biserica ,numai spun de roz bonbon si rosu aprins al hainelor,ca de’ pocainta merge si asa sau ca merge doar la calugarii,mirenii au voie orice,de parca calugarul ar fi pacatosul si mireanu nu, (cica ingaduintele omului contemporan),si multe alte aspecte.Cuv Paisie Aghioritul spunea :”Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.” Evlavia,respectul,teama de Dumnezeu trebuie purtate si avute oriunde si noi insine sa fim o Biserica si acasa,si-n Biserica,si pe strada…oriunde,nu e loc pe care calcam in care sa nu fim sub ochii Lui Dumnezeu .
si la pct d) mai era „sfanta lene si marele mucenic somn”,pe care unde credetzi ca leam folosit si eu,chiar la spovedanie,dar am primit un NU categoric de la duhovnic…:)
Doamne ajuta!
SB
octombrie 11, 2011 @ 7:44 pm
foarte interesant si util articolul, mai ales punctul g)
referitor la ce a zis maria: sunt in mare parte de acord (chiar daca eu, spre rusinea mea nu indeplinesc nici macar 1 % din asta) insa am totusi o obiectie: cred ca in cazul tineretului e frumos sa purtam haine de culori mai deschise; eu aveam o perioada in care purtam mult gri si in general culori mai inchise, pana cand m-a cam certat mama zicandu-mi ca sunt tanara si ar trebui sa port culori mai deschise – ca o sa mi se iveasca si ocazii de a purta culori inchise. si intr-adevar, am observat ca si culoarea imbracamintelor imi influenteaza starea de spirit. am observat lucrul acesta nu numai la mine, ci si la alte persoane.
Maria Vicol
octombrie 12, 2011 @ 9:07 am
da sora mea SB,si eu am aceleasi „sfaturi” din partea mamei,daca sar putea cu un pic de toculetz,sa nu mai pun fusta lunga ca parca’s baba nuti spun ce jena a avut cand a mers cu mine la Bis cu fusta mea cea lunga ca cica parca mam calugarit,no’ se uite toata lumea la mine,si problema mare -cei cu baticul meu negru ,vai mie ce port doliu,trebuie un pic haine mai colorate ,spun ei…sau aproape a murit cat am stat in manastire(2 sapt) cum mai iese ia in lume,sa stie lumea ca fata ei a ajuns la manastire?!de parca ma facusem prostituata,of ce durere pt mine,nici nu pot spune in cuvinte….ispite ,de ne-am da seama,si uite ca vin chiar din partea mamei sau fratilor.apoi stau si ma intreb daca zici ca influenzeaza stare de spirit apoi inseamna ca monahii sau preotii sau dascali(ca au mai mult costume negre) ar trebui sa se sinucida pe capete?!in fine,cred ca Dumnezeu schimba ceva in inima noastra si nuti spun cat de fericita mam simtit in manastire imbracata ca o maica,parca pluteam,e de necrezut eu care am cheltuit zeci de milioane pe haine ,cat de liber te simti si cat de frumos,este ceva ce nici nu pot spune in cuvinte…ce bucurie sa-i dam Domnului tineretea noastra!Ca Mare-i Dumnezeu si toate cele ale Lui!
Domnul sa-ti ajute !
SB
octombrie 12, 2011 @ 6:59 pm
Maria, draga mea, eu din mesajul tau nu prea inteleg de ce ti se pare rau in a purta haine colorate. mi-aduc aminte ca multi ani dupa revolutie oamenii pe strada erau imbracati cam in aceleasi „culori”: gri, maro inchis, negru … cam trist, parerea mea … oricum, tot nu vad de ce ar fi pacat sa porti haine colorate; nu zice nimeni sa te imbraci nici ca la circ, si nici ca pe centura (iertati-mi expresia dar nu-mi vine alta…); adica poti sa dai dovada de decenta si daca porti haine colorate.
apoi legat de calugari: ei si-au ales sa traiasca intr-o lume in care s-au privat de bunavoie de anumite lucruri si probabil ca au considerat ca acolo, unde traiesc ei, in manastiri, sa para toti in mod egal; e, daca vrei, ca la scoala, cazul cu uniforma cu care eu sunt foarte de acord: la scoala copiilor trebuie sa li se starneasca interesul catre carte, nu catre ce haine au sau cat de instarit e unul sau altul.
numai bine iti doresc!
Albinuta
octombrie 13, 2011 @ 5:28 am
Doamne ajuta ,un articol foarte folositor multe avem de invatat citindu-l ,iertare fetelor (Maria si SB)ca intru putin in discutia voastra cu privire la ce culori de haine trebuie sa purtam imnsa in biblie (iertare ca nu stiu exact capitolul)este scris :”Podoaba voastra sa nu fie cea din afara :impletirea parului ,podoabe de aur si haine scumpe ,ci sa fie omul cel tainic al inimii ,care este de mare pret inaitea lui Dumnezeu .Iertre daca deviez putin de la subiectul articolului insa personal nu ma imbrac doar in haine inchise la culoare ,port cu mare placere si haine mai vesele (mie i-mi place tare mult culorile verde, rosu si roz ),chiar am cateva fuste destul de decente de culoarea roz nu mi-a spus nimeni ca nu ar fii bine sa ma imbrac si cu aceste culori .Nu vreau sa fie o scuza pentru mine insa daca m-as inbraca doar in negru sau culori inchise cu siguranta persoanele din jurul meu care merg mai rar la Biserica ar mai avea un motiv in plus sa nu mearga intelegand ca daca mergi la Biserica e musai sa te imbraci in negru .Cred ca pentru a nu gresi fiecare trebuie sa discute si cu parintele duhovnic despre acest subiect deoarece de la dansul va primi cel mai bun raspuns
Maria Vicol
octombrie 13, 2011 @ 7:20 am
dap,cred ca este vb de trairea fiecaruia dintre noi,fiecare Il traieste in mod diferit pe Iisus si totodata credinta,eu ma refeream la hainele folosite pt mersul la Biserica.Mie personal nu mi se pare potrivit de ex la o slujba asa de imp ca Liturghia sa fii imbracata in rosu din cap pana in picioare sau galben aprins,cu toate ca sunt culori vesele cum spuneti.asta si spuneam mai sus.fiecare culoare este frumoasa dar are rostul ei ,pt mine.nu generalizez.fiecare este liber sa traiasca asa cum crede,cum spune si duhovnicul meu,pana la urma nu in culorile hainelor sta mantuirea.nicidecum.
Doamne ajuta tuturor!
imi cer iertare admin , din cauza afirmatiei mele iar s-a deviat de la sb articolului!
Laura Stifter
octombrie 13, 2011 @ 5:17 pm
Doamne ajută!
Felicitări pentru articol!
Într-adevăr, din păcate, uităm adesea porunca a III-a din Decalog… deşi ne declarăm „creştini ortodocşi practicanţi” şi avem impresia că ne cunoaştem propria credinţă. Am scris aceste cuvinte destul de dure, pentru că am cunoscut personal o creştină care, deşi crede în Dumnezeu, rosteşte cuvinte necuviincioase şi chiar înjurături cu numele Său cel sfânt. Este cutremurător… Numele Domnului nostru Iisus Hristos, numele Fiinţei supreme, să fie astfel batjocorit de către oameni? Auzind cuvintele acestei creştine pe care am menţionat-o, mă gândeam cu tristeţe la Sfinţii Mucenici din Biserica primară, care ar fi preferat să-şi dea viaţa, decât să rostească un singur cuvânt împotriva lui Hristos. De exemplu, ştim că Sf. Mc. Policarp, ale cărui sfinte moaşte vor fi venerate zilele acestea la Iaşi, a fost judecat de către autorităţile romane pentru „vina” de a fi creştin. În timpul judecăţii, martirului i s-a cerut să spună ceva împotriva lui Hristos, pentru a scăpa cu viaţă. Răspunsul Sf. Policarp, de o deosebită simplitate şi profunzime duhovnicească, poate umple de smerenie şi de admiraţie chiar şi cel mai împietrit suflet: „De 86 de ani Îi slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut mie niciun rău! Eu de ce să-L trădez pe Împăratul meu Care m-a mântuit?”… 🙁 Astfel, acest episcop din secolul al II-lea, ucenic al Sfinţilor Apostoli, a preferat să fie ars de viu decât să spună vreun cuvânt împotriva „Împăratului său Care l-a mântuit”. Astăzi, deşi avem libertatea de a-L mărturisi şi slăvi pe Dumnezeul nostru, unii dintre noi săvârşesc, în mod liber şi conştient, fapta pe care Sfinţii Mucenici au refuzat, cu preţul vieţii lor, să o comită. 🙁
Este atât de minunat să-L mărturiseşti pe Dumnezeu şi să I te închini! De aceea, nădăjduiesc din tot sufletul că Domnul îi va lumina pe aceşti semeni ai noştri care, cu bună ştiinţă, Îl întristează pe Duhul Sfânt, rostind cuvinte împotriva Sa şi determinându-i şi pe alţii să le urmeze exemplul negativ.
Dumnezeu să fie cu noi toţi, dragii mei fraţi întru Domnul!
Laura Stifter
octombrie 13, 2011 @ 6:06 pm
În legătură cu obiceiul unora dintre creştini de a se jura sau de a-i constrânge pe alţii să jure, mi-am amintit un citat al Sfântului Ioan Gură de Aur: „De crezi că omul este iubitor de adevăr, nu-l sili să se jure, iar de ştii că e mincinos, nu-l sili să jure strâmb”. Dacă interlocutorul nostru este sincer, va spune adevărul chiar şi fără jurământ, astfel încât, potrivit formulării Domnului Hristos, cuvintele lui vor fi „ceea ce este da, da, iar ceea ce este nu, nu”. În schimb, cei lipsiţi de credinţă, având conştiinţa slăbită de păcate şi patimi, vor fi capabili de a întrebuinţa chiar şi jurământul mincinos (păcat deosebit de grav) în vederea împlinirii dorinţelor lor.
O temă de discuţie interesantă cred că ar fi problematica rostirii jurămintelor în anumite ocazii solemne (de exemplu, în ziua investirii într-o importantă funcţie politică, în armată, la absolvirea unor facultăţi etc.). Oare este corect ca, în astfel de situaţii, creştinul să rostească un jurământ, în ciuda interdicţiei evanghelice clare de a jura? „Să nu vă juraţi nicidecum” – ne învaţă, cu autoritatea Sa dumnezeiască, Mântuitorul Hristos. Atunci, ce-i de făcut?
Am citit recent, pe site-ul crestinortodox.ro, un articol interesant despre depunerea jurământului de credinţă la investirea în funcţie a parlamentarilor…. Citirea acelui text a constituit pentru mine o ocazie de a medita la modul în care mesajul evanghelic este înţeles în rândul celor indiferenţi faţă de credinţă sau credincioşi, dar fără o cunoaştere profundă a învăţăturii Bisericii noastre. Astfel, m-am gândit că, deşi jurământul este strict interzis în scrierile Noului Testament, păstrarea acestei practici în instituţiile laice (Parlament, tribunal etc) este un fapt încurajator, o dovadă a realităţii că, în ciuda secularizării statului, există în continuare în inimile oamenilor – recunoscută chiar în mod oficial – conştiinţa responsabilităţii faţă de Divinitate. Probabil că cei mai mulţi dintre parlamentarii sau militarii care depun jurământul de credinţă nu cunosc porunca lui Hristos de a se evita jurământul şi, din acest motiv, jură… poate nu doar formal, ci având conştiinţa faptului că există un For suprem, în faţa Căruia, inevitabil, vor da seama pentru modul în care au înţeles să respecte angajamentul asumat. Ei îşi încheie jurământul prin formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu”, arătând astfel că, în mod oficial, chiar şi în cele mai secularizate instituţii publice, se păstrează o rază de credinţă.
Care este opinia voastră în această privinţă?
P. S. Tot Sf. Ioan Hrisostom arăta că „cea mai mare nebunie este să juri pe Evanghelie, tocmai aceea în care se interzice jurământul” (citatul cred că este inexact, deoarece l-am reprodus din memorie).
SB
octombrie 13, 2011 @ 9:10 pm
Buna remarca, Laura. Intr-adevar si eu cand am terminat facultatea, la festivitatea de absolvire am depus cu totii un juramant… Ce-i drept, in acel moment nici prin cap nu mi-a trecut faptul ca nu e bine sa juri; dar ceea ce este totusi interesant este ca in momentul in care rosteam acele cuvinte, imi spuneam ca sunt sub un juramant si sa tin minte ce zic acolo. N-am retinut tot, evident 🙂 , dar stiu ca ma incerca un sentiment usor fortat de asumare a responsabilitatii (desi in momentul respectiv nu eram practic responsabila pe nimic legat de profesie).
Laura Stifter
octombrie 16, 2011 @ 1:18 pm
Doamne ajută!
Da, te înţeleg… pentru că şi eu voi depune un jurământ de credinţă la absolvirea facultăţii… Aşa este rânduiala. Cred că prea puţini dintre noi îşi pun problema că, prin această practică, se încalcă un cuvânt al Mântuitorului… 🙁 Noi nu putem schimba aceste tradiţii păstrate de sute de ani, dar cred că esenţial este să evităm jurământul în viaţa cotidiană, atunci când depinde de noi. Cred că, dacă vom fi sinceri în relaţiile cu ceilalţi, nimeni nu ne va constrânge vreodată să jurăm, fiindcă, prin atitudinea noastră, le vom inspira încredere celor din jur. Sinceritatea în relaţiile interumane este, dacă stăm să ne gândim, o formă de mărturisire a lui Hristos… pentru că El este Adevărul suprem. 🙂
O duminică binecuvântată îţi doresc!
Lilii
octombrie 16, 2011 @ 5:41 pm
Maria si eu m-am confruntat cu aceleasi probleme ca si tine,dar nu venite din partea mamei(Slava Domnului !) ci din partea prietenilor.De curand m-am transferat la alt liceu(cu profil teologic..) si uniforma este alb-negru…iar cand le-am spus prietenelor mele majoritatea au reactionat urat,unele mai pe fata altele s-au stapanit mai bine,dar toate gandeau acelasi lucru,ca sa nu mai spun de cum ma considera fostii colegi.
Mi se pare absurd sa judeci o persoana pt ca poarta fusta lunga sa spui „aia e o ciudata”.Adica sa fim seriosi de ce sa fie la moda doar blugii skinny cu talie joasa si mulati de pocnesc pe tine?De ce nu ar fi la fel de frumoasa,eleganta si comoda o fusta?:)
Cred ca oamenii in general au o perceptie gresita asupra ceea ce inseamna „eleganta”.Eleganta nu sta intr-o fusta scurta mini si intr-o pereche de pantofi cu toc cui.
Iar legat de culori,fara sa fac o apologie a modei,cred ca este o arta in a sti ce culori sa alegi si mai ales in ce circumstante sa le porti.
Intr-un anumit fel te imbraci(sau ar trebui..) la biserica, intr-un anumit fel te imbraci la serviciu(adica in culori putin mai sobre,nu neaparat negru din cap pana in picioare..) si in alt fel te imbraci cand iesi iesi in oras,sau cand mergi intr-o calatorie in vacanta.
Eu personal ador culorile si orice om poate arata foarte frumos cu ceva colorat,dar daca nu sti cum sa le potrivesti si unde sa le porti iese ceva de prost gust si nepotrivit.