Luciana U.: „Nu am rostit, nici măcar în gând, vreodată, faptul că îmi pare rău că ne-am căsătorit „

Dragii mei,

Mă alătur și eu Campaniei „Căsătorește-te de tânăr, viața nu te așteaptă!”, deși, sincer, deja nu mai sunt atât de tânăra ca voi (mă îndrept spre 41 de ani), și ar trebui să-i las pe alții să o facă.
 
Ne-am căsătorit de foarte tineri: eu aveam aproape 19 ani, el aproape 23.  Am pornit-o amândoi complet nepregătiți, luându-i prin surprindere pe părinții noștri care ne-au încuviințat căsătoria de voie, de nevoie, în niște clipe în care eu nu mai puteam să-mi văd viața fără el. Fiecare zi care trecea în lipsa lui era extrem de chinuitoare pentru mine. Nu știu dacă așa simt toți îndrăgostiții, dar pe mine mă hrăneau doar prezența lui ori retrăirea clipelor petrecute împreună atunci când nu era lângă mine.

Mai târziu abia mi-am înțeles aceste puternice trăiri care de unii poate ar putea fi catalogate drept exagerate: am avut o copilărie tristă, cu un tată (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) care foarte, foarte greu ne-a împărtășit iubire (deși acum știu că ne-a iubit mult), iar când l-am întâlnit pe soțul meu: cald, iubitor, atent, sensibil, care-mi dăruia flori la fiecare întâlnire, nu am mai putut accepta o clipă fără el.

Să știți că prietenia noastră s-a înfiripat la o mică petrecere pe care soțul a dat-o înainte de plecarea sa în armată, pe cand eu aveam 16 ani, iar el 20. Ne-am văzut de vreo trei ori, s-a produs acea chimie între noi, plină de inocență, după care a fost încorporat. Timp de un an ne-am scris, mergeam la liceu și seara așteptam cu nerăbdare să verific cutia poștală spre a descoperi o nouă scrisoare. Au fost cele mai frumoase momente din viața mea care nu se pot compara cu nimic, cu nici o avere din lume, cu nici un statut înalt, pur și simplu cu nimic.

La revenirea lui acasă, au mai trecut aproape doi ani până ne-am hotărât să rămânem împreună pentru totdeauna. După nici un an de căsătorie, din dragostea noastră s-a născut Teodora, lumina ochilor noștri. Nu eram pregătiți nici eu, nici soțul meu, dar nici părinții noștri pentru un copil. Când am adus-o acasă de la maternitate, tata nici nu s-a dat jos din pat ca să o vadă. În schimb, mi-a rămas în suflet, ca o lumină divină, privirea soțului meu când și-a văzut fiica acasă, pentru prima dată, compensând astfel toată întristarea mea provocată de tata, toate neajunsurile și temerile noastre.

Eram chiar noi niște copii și Bunul Dumnezeu ne dăruise un copil, Teodora, care semnifică darul lui Dumnezeu. Eram săraci, locuiam cu părinții mei, soțul lucra, dar avea un salariu mic din care făceam eforturi mari spre a-i asigura laptele praf (îmi amintesc si acum numele acestuia: NUTRICARE SPECIAL) care era foarte scump pentru puterile noastre, dar respectam cu strictețe indicațiile medicului, nehrănind-o cu lapte de vacă ori alt lapte praf mai ieftin de teama de a nu o îmbolnavi pentru că natural a putut fi hrănită doar două luni. Am crescut-o cu mare dragoste, păstrând însă un echilibru între răsfăț și pedeapsă.

Timpul a trecut, soțul m-a sprijinit enorm, ajutându-mă să-mi continui studiile (facultate, masterat), după care mi-am găsit un serviciu destul de bun și traiul nostru a mai crescut.

Nu am dus niciodată o viață lipsită de griji, la început chiar am avut și probleme de felul intervențiilor unor persoane „binevoitoare”, atât din familie cât și din afara acesteia, care au încercat să ne îndepărteze unul de celălalt prin tot felul de metode primejdioase oricărei căsnicii încheiate la o vârstă fragedă ca a noastră, pornind de la „trasul de limbă” ori așa zisa compătimire, până la minciună, strecurarea geloziei între noi, instigarea unuia împotriva celuilalt. Dar nu ne-am lăsat influențati de nimeni și nimic, iar secretul rezistenței mele cred că a fost acesta: prezența Domnului în căsnicia noastră, iubirea mare dintre noi și păstrarea tuturor discuțiilor, divergențelor numai între noi doi; niciodată nu m-am plâns părinților/familiei de soțul meu, nelăsând astfel pe nimeni să se strecoare între noi, deși am avut multe momente tensionate. Indiferent de greutățile întâmpinate, nu am rostit, nici măcar în gând, vreodată, faptul că îmi pare rău că ne-am căsătorit și nici nu am stat să îmi fac închipuiri la modul cum ar fi fost viața mea cu un altul, cu toate că suntem total diferiți: eu am studii postuniversitare, el studii gimnaziale, eu lucrez la birou, iar el e șofer, părinții mei ne-au dăruit o casă, iar ai lui ne-au dăruit un mare NIMIC, eu sunt pacifistă de fel, el e coleric.

Deși avem o vârstă, pentru că suntem căsătoriți de 22 de ani (și ne cunoaștem de 25 de ani), încă mai suntem geloși unul pe celălalt, iubirea dintre noi nu a murit, ba din contră s-a consolidat, a crescut și nu pot să mă văd decât alături de el. E singurul bărbat din viața mea și după cum mărturisește și el, sunt singura femeie din viața lui. Și atunci cum să nu crezi că ești făcută numai pentru soțul tău?

Încă din primii mei ani de căsnicie am concluzionat că Domnul, prin căsătorie îți dăruiește ceea ce meriți, ceea ce ți se potrivește cel mai bine. Cariera poți să ți-o schimbi, averi poți avea ori ba, dar soțul e numai cel dăruit de Dumnezeu, e unic, iar dacă simți că nu ești înțeles de alesul tău, nu trebuie să clachezi ci să lupți, pentru că roadele vor fi mari, sfătuindu-le astfel și pe prietenele mele mai tinere, că indiferent de problemele din căsnicia lor să nu cocheteze niciodată cu ideea că alături de un alt bărbat decât soțul lor ar fi trăit mult mai bine pentru că nu e deloc adevărat, căsătoria dintre o femeie și un bărbat făcându-se atât pe pământ cât și în ceruri, fiind una dintre sfintele taine. Este de datoria noastră să o păstrăm curată și unită.

Doamne ajută, frații mei!

Luciana