Ioana B.: „Tristeţea preschimbată în bucurie. Lumina dată de darul nepreţuit al fecioriei. „

“Aşteptare… Dorm între frunze, pe un pat opac de verde, Si mă zbat de neatins…”

Aşa începe una dintre poeziile mele. Poeziile, doar un capitol din lunga lista de pasiuni ale mele, pe care, din păcate, le-am pierdut pe parcurs. De ce le-am pierdut? Pentru că în urmă cu aproximativ doi ani, o tristeţe inexplicabilă (bineînţeles, ca un gând venit din partea celui rău) m-a cuprins. Mai exact, atunci când am început facultatea.

Eu sunt Ioana, am copilărit într-un orăşel din  judeţul Vâlcea, am 21 de ani împliniţi de curând şi sunt studentă la Facultatea de Litere din Bucureşti, la secţia Română-Franceză. Am ales această facultate ca urmare a pasiunii mele pentru literatura română şi gramatica limbii franceze. Spuneam că am lăsat în urmă o mulţime de lucruri utile pentru minte şi suflet precum baschetul, pasiunea de a cânta la nai, pictura sau dansul. De ce am renunţat la ele? Pentru că atunci când tristeţea se iveşte în sufletul tău, te închizi “în tine”, te izolezi şi frământarea că fericirea pe care ţi-o doreşti atât nu va veni niciodată îţi tulbură simţămintele.

Tristeţea este izvorâtă din faptul că până acum, nimeni nu a apreciat cu adevărat curăţenia mea trupească.

În liceu, nu am avut niciun prieten, dedicându-mi timpul studiului şi olimpiadelor. Nu regret pentru nicio clipă că am ales drumul acesta al lecturii şi studiului. Totuşi, ceva s-a schimbat în mine de când am ajuns la facultate în Bucureşti. De-abia când am ajuns în acest oraş, a început “tumultul sufletesc” pentru mine.

Primul băiat de care m-am îndrăgostit era catolic. Nu avea nicio legătură cu biserica (ce să mai spun de cea Ortodoxă?). Eram atât de îndrăgostită, încât am fost la un pas de a renunţa la singura mândrie a mea, aceea de a fi fecioară. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să îmi întinez conştiinţa cu acest păcat grav, cel al desfrânării şi am decis să pun capăt acestei relaţii care mă îndepărta de Dumnezeu.

După mai multe “încercări de relaţii” (cum se spune în limbajul colocvial) cu diverşi băieţi care nu aveau nicio legătură cu credinţa în Dumnezeu, am hotărât că e mai bine să fiu singură până când Dumnezeu va rândui pentru mine un băiat credincios, decât să îmi pierd timpul cu tineri care nici măcar nu acceptă idea de a merge la biserică sau, mai rău, de a crede în Mântuitorul nostru.

Am întâlnit şi băieţi credincioşi, dar din diverse motive, nu am rămas cu niciunul dintre ei. Deşi mi-e greu (pentru că gândurile rele îmi tulbură adeseori conştiinţa), Dumnezeu îmi dă puterea de a purta cu bucurie acest nepreţuit dar al unui tânăr: fecioria. Acum câteva zile, tristeţea de care vorbeam s-a transformat în bucurie: mi-am dat seama că nu este greu să fii curat trupeşte, ci dimpotrivă, trebuie să păstrăm acest dar venit de la Domnul ca pe o cunună sufletească.

Mă rog lui Dumnezeu să ne ajute pe toţi, şi să port în suflet cu cea mai mare bucurie darul curăţeniei trupeşti până la Taina Sfântă a Cununiei. Acest gând minunat că voi rămâne fecioară până când Dumnezeu va rândui să întâlnesc un băiat şi să ne căsătorim mă face să zâmbesc şi să merg mai departe cu cea mai mare încredere. Să avem speranţă nemărginită în Mântuitorul nostru şi să zâmbim în fiecare clipă, pentru că, după cum bine ştim, dragostea nu cade niciodată!

(Ioana, 21 de ani, București)