Skip to content

4 Comentarii

  1. Laura Stifter
    mai 30, 2011 @ 10:05 pm

    Felicitări, Patricia! O poezie deosebit de impresionantă… în care mă regăsesc. 🙁 Sunt atât de multe clipe în viaţa noastră, când Îl părăsim pe Cel Ce ne rămâne alături întotdeauna, necondiţionat. Este trist… dar acest gând, cu voia Mântuitorului nostru, ne va ajuta să devenim smeriţi şi încrederea în noi înşine s-o prefacem în nădejde curată şi neclintită în mila dumnezeiască.
    Dumnezeu să fie cu tine!

    Reply

  2. Laura Stifter
    mai 30, 2011 @ 10:46 pm

    Aş dori să-l felicit şi pe Claudiu pentru articolul în care demonstrează, cu argumente foarte pertinente, faptul că Dumnezeu NU pedepseşte pe nimeni pentru păcatele înaintaşilor. Ştiu, ar fi trebuit să scriu comentariul la articolul dedicat acestui subiect, dar, din câte am observat, la articolul respectiv nu există rubrică de comentarii… probabil că nu am fost eu atentă. În orice caz, felicitări! Această idee, potrivit căreia păcatele s-ar transmite ereditar, este împărtăşită, din păcate, chiar şi de unii preoţi mai puţin informaţi. Sunt sigură că intenţiile acestor părinţi duhovnici sunt pozitive, dar ei n-au citit comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei, în care este argumentată în mod foarte convingător responsabilitatea individuală. Dumnezeu ni S-a descoperit ca un Judecător drept şi, în primul rând, ca un Părinte iubitor, fiind „iubire” (1 Ioan3, 16). Atunci, gândind logic, cum aş putea crede că exact El ar fi capabil să mă pedepsească pe mine pentru păcatele străbunicilor? 🙂 Sfântul Chiril al Alexandriei, acest mărturisitor al lui Hristos, care a combătut cu mult curaj nestorianismul la Sinodul III ecumenic (este, aşadar, un Părinte al Bisericii, demn de încredere), consideră că această credinţă în transmiterea ereditară a păcatelor este o dogmă iudaică învechită. Aşa şi este, de vreme ce Dumnezeu Însuşi, prin proorocul Iezechiel, i-a mustrat pe nerecunoscătorii din acea perioadă, care spuneau că „părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au strepezit dinţii”.
    Sfântul Isaac Sirul scria că Dumnezeu nu este drept… pentru că, dacă ar fi fost drept, nu S-ar fi sacrificat pe Cruce, El, Cel nevinovat, pentru mântuirea păcătoşilor. Desigur, aceste cuvinte nu trebuie să tulbure credinţa nimănui, căci Sfântul Părinte, crezând cu tărie în dreptatea lui Dumnezeu, doreşte să ne elibereze de prejudecăţi, învăţându-ne să gândim că dreptatea divină este infinit superioară faţă de aşa-zisa „dreptate” omenească – întotdeauna relativă, supusă împrejurărilor şi, până la urmă, patimilor omeneşti. Dreptatea lui Dumnezeu şi nemărginita Sa iubire depăşesc capacitatea de înţelegere a raţiunii noastre şi, de aceea, este păcat să-I atribuim lui Dumnezeu sentimente omeneşti, precum ţinerea de minte a răului timp de mai multe generaţii. Nu Dumnezeu este după chipul şi asemănarea noastră, ci noi am fost creaţi „după chipul Său”, în vederea dobândirii asemănării cu El prin virtute. De aceea, în loc să formulăm teorii omeneşti despre El (precum cea despre pedepsirea copiilor pentru vina străbunicilor), suntem datori să-L înţelegem, să-L cunoaştem, atât cât ne stă în putinţă, precum El Însuşi ni S-a revelat.
    Mai mult decât atât, cred că un tânăr credincios, ai cărui înaintaşi au trăit în necredinţă şi în păcate, este mai vrednic de Dumnezeu decât un credincios, în a cărui familie, de generaţii întregi, se practică virtutea. Probabil că am fost excesiv de dură şi de ironică în acest comentariu… dar sunt oarecum în cauză, pentru că, acum mai mulţi ani, când eu eram mică, un părinte i-a tulburat credinţa mamei mele, spunându-i că o anumită problemă a mea se datorează păcatelor ei. Evident că acea idee – o spun cu tot respectul şi cu toată preţuirea pentru acel părinte, pe care nu l-am cunoscut (acum nu mai este printre noi) şi despre care am auzit că a trăit întreaga viaţă în comuniune cu Dumnezeu, fiind un creştin autentic şi un bun părinte duhovnicesc – este o opinie personală, fără nicio legătură cu Revelaţia. Dumnezeu ne-a învăţat că suferinţa, încercările din această viaţă (neînsemnate în comparaţie cu bucuria credinţei) ne apropie de El şi reprezintă un antrenament în lupta spirituală pentru câştigarea mântuirii.
    Sper că n-am întristat şi n-am smintit pe nimeni prin ceea ce am scris.
    Doamne ajută!

    Reply

  3. Laura Stifter
    mai 30, 2011 @ 11:22 pm

    Cred că una dintre afirmaţiile mele din comentariul anterior nu va fi înţeleasă, pentru că este foarte laconică şi ambiguă. Am scris aşa: „Mai mult decât atât, cred că un tânăr credincios, ai cărui înaintaşi au trăit în necredinţă şi în păcate, este mai vrednic de Dumnezeu decât un credincios, în a cărui familie, de generaţii întregi, se practică virtutea”. M-am referit la faptul că unui tânăr care, din copilărie, a fost educat în spiritul dreptei credinţe şi ai cărui părinţi sunt credincioşi (aşa cum este şi cazul meu) îi va fi foarte uşor să se apropie de Dumnezeu şi să rămână în credinţa în care a fost educat, în timp ce o persoană crescută într-un mediu ostil credinţei, cu părinţi atei, unde numele lui Hristos este pronunţat doar din când în când şi în mod ironic, va avea un merit mult mai evident, dacă va reuşi să depăşească mentalitatea în care a fost educat şi să se apropie de Hristos.
    Noi, tinerii cărora Dumnezeu ne-a dăruit părinţi credincioşi, avem datoria de a ne feri să-i judecăm pe semenii noştri educaţi în ateism, sau în indiferenţă faţă de valorile creştine, fiindcă nu putem şti ce atitudine am fi avut, dacă ne-am fi aflat în situaţia lor. Mai mult decât atât, dacă unii dintre ei vor să se apropie de Biserică, trebuie să-i admirăm şi să-i încurajăm, ştiind că în familie, sunt lipsiţi de orice sprijin duhovnicesc. Pe aceştia doar Dumnezeu îi îndrumă pe calea mântuirii, iar noi, bucurându-ne de sprijinul părinţilor, avem şi o responsabilitate mai mare, deoarece „cui i s-a dat mult, mai mult i se va cere”.
    Şi cred că nouă, celor care avem părinţi credincioşi, ne mai revine o responsabilitate importantă: aceea de a nu-i sminti pe părinţii noştri, care ne-au învăţat să credem în Dumnezeu. Spun aceasta, pentru că, în general, cei din generaţia părinţilor noştri, fiind educaţi în perioada comunistă, au primit foarte puţine informaţii despre învăţătura Bisericii. De aceea, dacă ei cred în Dumnezeu şi ne-au învăţat şi pe noi să credem, dacă ei au reuşit să păstreze credinţa în situaţii atât de dificile, noi nu trebuie să le spunem idei îndoielnice (precum ideea că suferă copiii pentru păcatele părinţilor), ce le-ar putea tulbura grav credinţa şi, mai mult decât atât, i-ar putea descuraja. Dacă o persoană foarte credincioasă, dar neinformată aude că Dumnezeu îi pedepseşte pe cei nevinovaţi, oare nu va fi ispitită să se îndoiască de dreptatea Sa? Oare nu se va sminti grav, neştiind că o astfel de idee nu este cuprinsă în Revelaţia dumnezeiască?
    Să ne ajute Dumnezeu să răspândim în jurul nostru doar gânduri pozitive, creştine, pentru ca astfel să devenim vrednici de a ne numi „fii ai Luminii şi ai Învierii”!
    Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

    Reply

  4. Claudiu Balan
    mai 31, 2011 @ 7:32 am

    Da, Laura, din neatenţie acel articol nu avea casuţă de comentarii. Am remediat situaţia.

    Cât priveşte tema articolului, chiar noi în unele articole sau comentarii pe site am folosit ideea asta. Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a luminat şi sperăm ca de acum să nu mai greşim.

    Doamne ajută!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *