Radu: „Mi-au atras atenția în mod deosebit cântările de la strană”
Nu cred că este om care să nu fi călcat vreodată pragul bisericii. Sau poate există, dar foarte puțini. De-a lungul vieții, fiecare a avut „treabă” pe la biserică: la nunta unui prieten sau a unei rude, o înmormântare, un botez, o oră în noaptea de Paști pentru a lua lumină sau două ore într-o duminică, mai mult de gura mamei sau a partenerului de viață, în care ne uităm pe pereții bisericii sau la ceas din 5 în 5 minute. Din păcate nu găsesc nimic „interesant” care să-i facă să vină și a doua oară.
Până pe la vârsta de 18-19 ani nici eu nu găseam ceva interesant care să mă facă să merg mai mult la biserică. Mai mult de o oră în noaptea de Înviere, plus tradiționala și mecanica spovedanie anuală; și Liturghia de după. Deși, mersesem pe la 3-4 biserici, registrul era cam același.
Pe la sfârșitul liceului am fost să mă spovedesc la biserica unde slujea profesorul meu de religie. Era parcă altceva. Era o biserică centrală din oraș (Suceava) – o biserică veche, voievodală. Slujeau 4 preoți. Nu mai participasem la o slujbă cu atâția preoți. Însă, nu amănuntul acesta mi-a atras atenția în mod deosebit, ci cântările de la strană. Pentru prima dată până atunci, cântările sunau bine. Aveau melodicitate. Erau armonioase. Mă făceau și pe mine să cânt. Asta m-a atras prima și prima dată. Nu slujba, nu predică. Nici cuvintele cântărilor nu le prea înțelegeam, dar sunau bine. Mai prindeam câte un cuvânt, două din zbor. Aceste cântări mă făceau să vin în continuare la biserică. Vroiam să pot cânta și eu deodată cu cei de la strană. Așa că, acasă, căutam pe internet cuvintele pe care le deslușeam eu pentru a descoperi versurile și implicit cântarea mult dorită. Astfel, în timp, versurile cântărilor mă făceau să caut semnificația lor. Găseam semnificațiile lor în cuvintele Scripturilor, de aici începeam să înțeleg mai bine Liturghia, rugăciunile și multe altele… viața în general. Toate se legau între ele. Desigur, asta nu s-a întâmplat peste noapte și nu pocnind din degete. Dar, de aici a pornit apropierea mea de Biserică.
După câțiva ani, mi-am „amintit” că eu nu mersesem niciodată la parohia de care aparțin, deși e la mai puțin de 100 de metri de mine. Astfel, m-am hotărât într-o zi să văd și eu, totuși, cum e aici. Nu mai erau patru preoți, ci doar doi. Cântăreții… era de fapt doar unul şi nici nu cânta extraordinar. Şi lumea venea în număr mai mic. Ce mi-a atras atunci atenția a fost vocea unuia dintre preoți și liniștea și trăirea celuilalt. Însă nu erau de ajuns, pentru mine, atunci. Și după două-trei duminici, m-am întors la biserica unde am învățat ABC-ul credinței. Totuși, liniștea acelui părinte mi-a rămas. Am mai stat aici un an și ceva și având de vorbit o chestiune cu preotul paroh din parohia mea a trebuit să mă întorc din nou acasă. S-a întâmplat ca preotul care m-a marcat prin liniștea și trăirea lui să țină predică. Nu mai știu ce frământări aveam atunci, ce întrebări strânsesem în mine, dar prin predica sa m-a revigorat. Mi-a dat restart. Descoperisem ceva, ce la cealaltă biserică nu găseam.
O predică și o trăire a slujbei care te poate repune pe cărare. Puteai sta ore întregi să asculți ce are de spus fără să te plictisești sau fără să te gândești la mâncarea de acasă. Într-una din predici, dăduse o tâlcuire a unui verset dintr-un psalm, pe care n-o știam și care se potrivea perfect cu situația de atunci: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.” (Psalm 41, 9). Se referea la legătura dintre învăţător şi ucenic, dintre duhovnic şi fiu duhovnicesc. Este vorba despre chemarea la sfinţenie – la viaţă. Dacă aş fi venit din prima la parohia de care aparţin, cu siguranţă nu aş mai fi venit şi-a doua oară. Nu eram eu destul de adânc. Dar, după ce învăţasem să fac primii paşi, altfel am primit şi înţeles chemarea.
Aşadar, dacă sunteţi la începutul începuturilor, căutaţi să înţelegeţi lucrurile de bază – din cântări, rugăciuni, slujbe, scripturi. Iar apoi, căutaţi Adâncul care aşteaptă să vă cheme.
(Radu)