Machiajul, dușmanul realității

36

Machiajul este o practică vicleană şi o tehnică de manipulare. Nu judec în mod habotnic acest lucru. Prin machiaj iau naştere lucruri false, străine de realitatea vie a persoanei umane, care este şi trebuie să rămână unică şi irepetabilă.

Luaţi aminte la următoarele două titluri: „Cum să te machiezi ca să-ţi ascunzi defectele” şi „Machiajul care te întinereşte cu 10 ani”. Primul titlu naşte un complex de inferioritate şi adânceşte acea suferinţa psihică şi neodihna interioară care-i urmăreşte pe toţi aceia care au anumite trăsături fizice socotite de unii drept „neplăcute”. Al doilea titlu întunecă mintea, anulează firescul vieţii (maturizarea şi îmbătrânirea) şi împinge sufletul pe marginea unei prăpăstii: teamă psihică de moarte şi deznădejdea.

Cum este definit machiajul?

Machiaj reprezintă aplicarea pe fața a unor cosmetice (farduri, gene false, rimel, ruj, fond de ten etc), mai ales în zona ochilor şi pe buze, pentru a modifica aspectul fizic. La rândul său, dicţionarul defineşte machiajul drept „operaţia de grimare a unui actor, făcută în scopul de a-i da înfăţişarea cerută de un anumit rol”.

Pictură este un dar al lui Dumnezeu. Dovada sunt frescele bisericilor, care înalta sufletul, şi operele de artă care împodobesc cele mai mari muzee ale lumii. Omul, însă, care foloseşte darurile lui Dumnezeu într-un mod greşit, a stricat şi scopul dintâi al picturii.

Machiajul rămâne o artă, în calitatea lui de „fiu risipitor” al picturii. Această artă, însă, când slujeşte trupului, ca unui idol, iar nu sufletului, spre înălţare, şi lui Dumnezeu, căruia i se cuvin toate, devine vătămătoare şi pierzătoare de suflet.

Nu pictura, culorile şi artă sunt rele, ci numai modul întrebuinţării lor.

„Femeia trebuie să se machieze!”, suna imperios în mintea omului contemporan. Însă, cine propovăduieşte acest „trebuie”, pe care femeia este constrânsa să-l împlinească? Societatea, mass-media, lumea! Dar, între noi fie vorba, cine este „lumea”? Este „lumea” atât de curată şi sfântă încât să ne-o luăm drept învăţător?!

Astăzi, lumea este populată de o turmă impersonală. Pe cât de mult şi-a dorit omul să fie liber şi „special”, pe atât a ajuns de înrobit şi uniformizat. Astfel, o femeie machiată trece neobservată prin mulţime, pe când o femeie nemachiată iese mai uşor în evidenţă.

Adevărul! Machiajul strigă în gura mare o slăbiciune sufletească, de cele mai multe ori identificată cu un complex de inferioritate sau cu teamă de a nu plăcea celorlalţi.

Omul duhovnicesc îşi împodobeşte mai întâi sufletul, cu virtuţi, iar apoi se îngrijeşte de trupul său, cu smerenie. Omul trupesc, legat mai mult de pământ decât de cer, îşi împodobeşte trupul atât de mult încât uită aproape total de sufletul său, care îi mişcă trupul.

Sfântul Isaia, căutând spre mândria poporului, în dorinţa sa de a-i învăţa pe oameni pocăinţă şi smerenia, spune: „Domnul zice: „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor”. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, lunițe, cercei, brăţări, valuri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme (parfumuri), talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune; în loc de cingători, frânghie; în loc de cârlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie; în loc de veşmânt preţios, zdrenţe; în loc de frumuseţe, pecete de robie” (Isaia 3, 16-24).

La vremea judecăţii fiecărui suflet, Dumnezeu va descoperi zădărnicia modului de viaţă descris de Sfântul Isaia, acum aproape trei mii de ani, şi încă atât de întâlnit în vremea noastră.

Împodobirea trupului, mai înainte de curăţirea sufletului, nu poate fi decât vrednică de osândă. Abia un suflet împodobit cu virtuţi va şti cum să-şi cinstească şi să-şi înfrumuseţeze şi trupul, spre slava lui Dumnezeu şi a lui mântuire.

Machiajul s-a practicat încă din cele mai vechi timpuri, în triburi dintre cele mai primitive. În acest caz, pe lângă semnificaţiile religioase, unul dintre scopurile de bază ale machiajului îl constituia nevoia de siguranţă a oamenilor, manifestată în dorinţa tribului de a părea violent şi sălbatic în faţa străinilor. Bărbaţii se vopseau pe trup şi fata în forme cât mai violente, iar străinii, văzându-i, se speriau şi fugeau departe de tribul lor.

Dacă, la început, prin machiaj, se căuta îndepărtarea celorlalţi, în timp, însă, machiajul a ajuns să se întemeieze tot mai mult pe dorinţa omului de a atrage atenţia în mod „pozitiv” asupra lui însuşi. Femeile, în special, caută să se înfăţişeze mai atrăgătoare (provocatoare) decât sunt. Deşi, în ultima vreme, şi bărbaţii au început să folosească o serie de farduri (alb-negru), pentru a se asemăna cu anumite personaje din filmele science-fiction.

Prin machiaj, omul caută să pară „mai…” decât este cu adevărat. Nemulţumit de înfăţişarea sa fizică, ori lacom după mai multă cinste lumească, omul caută să fie „tot mai…” în ochii săi şi ai celor din jurul său. Realitatea trupului, însă, nu poate fi modificată, căci omul are tot timpul în minte lucrul pe care doreşte să-l schimbe.

Omul machiat, însă, pentru a fi odihnit de rezultat, trebuie să se mintă pe sine până acolo încât să ajungă să creadă ce spune oglindă, mai mult decât ce spun duşul şi baia, care readuc înfăţişarea reală a trupului. Când fiecare spălare a feţei îl trezeşte pe om la realitate, atunci el ar trebui să caute să înţeleagă acea realitate şi să o iubească.

Machiajul naşte o lume aparentă.

Care om sănătos prefera aparenţele, în locul realităţilor?!

Femeile se machiază fie pentru a-şi ascunde unele defecte, dintr-un complex de inferioritate, fie pentru a-şi scoate în evidenţă unele calităţi fizice, adică pentru a părea mai frumoase decât sunt în realitate. În ambele cazuri, femeia prefera minciună şi falsul.

Spun unii: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!”, amuzându-se pe seama desfrânării lor, în loc să plângă. Vai lor, că, peste păcatul curviei, mai iau în râs şi numele lui Dumnezeu.

Arta machiajului slujeşte mult desfrânării.

Când un bărbat este atras de chipul „retuşat” al unei femei, ori de clipirile ei seducătoare, el nu cade prada frumuseţii ei, ci desfrânării care îl ţine. Pentru a-şi împlini poftele, bărbatul pătimaş caută femei „înfrumuseţate”, iar apoi, pentru căsătorie, el caută o femeie cât mai serioasă şi cuminte. Ce răsplată va avea unul ca acesta?!

„Femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfiala şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 9-10).

 

Teodor Danalache

Sursa: CrestinOrtodox.ro | Machiajul, dusmanul realitatii

(Visited 115 times, 1 visits today)