Câteva impresii după trei zile de stat în Madrid
Aşa cum vă spuneam acum câteva zile, am plecat din ţară şi acum sunt în Madrid. Au trecut 3 zile de când stau pe aici. Nu e prima oară când ajung, însă de data asta n-am venit în vizită ca anul trecut ci am venit cu o treabă mai serioasă.
Aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva impresii şi gânduri pe care le am. În primul rând vă rog să mă iertaţi că n-o să pot să mă ocup de site aşa de mult ca înainte. Am lasăt totul în grija celuilalt administrator al site-ului, dar şi el este foarte ocupat şi doar printre picături se mai poate ocupa.
Vreau să mulţumesc tuturor fetelor care ne ajută la traducerea articolelor pentru blogul Părintelui Stephen, sunt deja mai mult de 10 persoane care trimit săptămânal materiale. La fel le mulţumesc şi celor care traduc pentru My Orthodoxy, pentru acest proiesct sunt mai puţine persoane, dar Slavă lui Dumnezeu! lucrurile se mişcă.
Madridul este un oraş foarte frumos, cu o infrasctructură (autostrăzi, şosele, poduri, tunele, căi ferete, spitale, centre sociale, etc.) excepţională. Deşi şi aici criza se simte foartea puternic, totuşi lucrurile se mişcă foarte bine
E plin de români. Merg pe stradă şi la un minut – două se aude limba nostră dragă. Îţi de nădejde acest lucru, te face să nu te mai simţi aşa străin. Eram într-o staţie de tren şi nu ştiam pe care peron să merg pentru a ajunge unde vroiam şi deodată aud doi români, tată şi fiu, că treceau pe lângă mine. Îi întreb repede şi aflu imediat pe unde să o iau. Mi-au răspuns prima dată în limba română şi apoi mi-au vorbit în spaniolă. Aud aici că românii se feresc unii de alţii, vor să se piardă în mulţime, să pară spanioli… Ciudat… În aceeaşi staţie de tren, erau doi tineri şi vorbeau română, eu eram mai departe de ei şi i-am auzit, apoi m-am apropiat cu gândul să-i întreb ceva, după câţiva paşi ei deja începuseră să vorbească în spaniolă…. M-am răzgândit… şi nu le-am mai spus nimic.
Românii se feresc să se dea pe faţă pentru că de obicei imigranţii sunt judecaţi, şi văzuţi în alt fel. Mai ales cei care au învăţat limba bine, reuşesc să treacă neobservaţi. Totuşi în general pe români îi recunoşti uşor, după faţă şi după îmbrăcăminte. Nu ştiu de ce, dar avem noi românii un fel de a arăta, care ne dă de gol uşor. Româncele sunt cele mai uşor de reperat…
E greu printre străini, mulţi români trăiesc în Spania de pe azi pe mâine, îşi plătesc chiria, întreţinerea şi mâncarea şi mai rămân cu câţiva bănuţi pe care uneori îi strâng pentru a-i trimite la cei dragi acasă.
Când am plecat din ţară, avionul era plin pâna la ultimul scaun, printre pasageri fiind multe familii cu copiii. Au trecut deja 10-15 ani de când românii au plecat şi comunitatea a crescut foarte mult, doar în Madrid fiind în jur de 200.000 de români, poate chiar mai mulţi. Spre surprinderea mea spaniolii se comportă frumos cu noi românii, şi spre deosebire de Italia unde lucrurile sunt mai delicate, aici românii se simt aproape ca acasă.
Am fost la supermaketul din cartier şi mi-am cumpărat eugenii româneşti. Am văzut că aveau şi vin Murfatlar şi făină de grâu românească. Comunitatea mare a românilor a devenit ţinta de marketing ale diferitelor firme şi companii, şi asta e bine, pentru că se crează produse şi servicii special pentru noi.
În Madrid sunt 4 parohii ortodoxe româneşti, iar în toată Spania sunt 100. Chiar şi aşa viaţa trăită printre spanioli îţi impune alt ritm, alt calendar al vieţii. Aici oamenii nu ştiu de sărbătoare, de liturghie, de rugăciune înainte şi după masă, de închinarea la o icoană…etc
Chiar şi un creştin foarte apropiat de Dumnezeu se poate răci în credinţă stând printre oameni care nu vorbesc de Dumnezeu şi nu se raportează în niciun fel la El sau la Biserică. Când vezi 1000 de oameni că fac lucrurile într-un fel şi tu ştii că trebuie făcute altfel, te simţi uneori copleşit şi zici: „Oare eu sunt de vină? ”.
E greu să mergi împotriva curentului dar asta ne este crucea. Credinţa noastră fierbine trebuie să le încălzească şi interesul lor faţă de Biserică.
În cartierul unui bun prieten de al nostru se construia ceva anul trecut, trecând pe acolo miercuri am văzut că a apărut o clădire imensă în incinta căreia s-a deschis o nouă parohie catolică. Mă bucur când văd că oamenii chiar şi în 2011 îşi mai aduc aminte de Dumnezeu.
Gândiţi-vă ce este în inima episcopilor şi preoţilor catolici când preoţii români vin şi cer în chirie bisericile lor catolice, în care nu se mai slujeşte. În Italia şi Spania multe biserici catolice vechi au ajuns în custodia parohiilor ortodoxe româneşti, şi asta pentru că la ei nu mai veneau credincioşii la slujbe. Confortul material a scos lumea din biserici, dar nu pentru că lumea nu mai are nevoie de Sfintele Taine sau de Dumnezeu ci pentru că viaţa în Hristos e grea: post, rugăciune, metanii, milostenie, înfrânare, etc. iar lumea oferă alternative de divertisment mai „atrăgătoare”.
Staţi liniştiţi, confortul material aduce după sine o mie şi una de probleme în plus. Aşa că bogăţia şi traiul bun nu aduc fericirea… ba dimpotrivă, oamenii caută mereu acel Ceva care le lipseşte.
Citesc acum cartea lui Klaus Keneth, „De ce sunt ortodox” şi am dat peste ceva foarte interesant care zice:
Iadul este de fapt lipsa speranţei într-un viitor mai bun iar raiul este trăirea prezentului aşa cum este, bucuroşi mereu că-l avem lângă noi pe Dumnezeu, care are putinţă să schimbe totul.
Şi eu de dimineaţă până seară trec de la deznădejde la bucurie şi apoi la indiferenţă. Uneori cred că nimic nu merge bine şi stau mohorât, iar apoi după câteva minute mă veselesc şi îmi vine aşa o nădejde că Dumnezeu aşează lucrurile mereu într-un mod excepţional şi totul va să fie bine. După câteva ore iar mă răcesc şi devin indiferent.
Am învăţat ceva de când am venit aici: „să nu mai fac planuri, să nu mă mai gândesc la viitor şi să mă las în mâinile lui Dumnezeu şi să mă bucur de fiecare zi, indiferent ce va fi mai departe.”
Uneori este aşa de liniştitor să te laşi în voia Lui, şi să nu-ţi mai faci atâtea griji şi planuri…
Am început să învăţ şi limba, mai ales pentru că stau toată ziua printre spanioli… am început să mai rup câteva cuvinte şi eu… e o limbă uşoară, într-un an doi de stat aici o înveţi la perfecţie.
Cu toate astea, mi-e dor de casă…
Rugaţi-vă şi pentru mine.
Vă salut pe toţi şi vă îndemn să mai scrieţi şi voi articole pentru tinerii care ne citesc!
(Claudiu)
Maria Vicol
septembrie 9, 2011 @ 11:33 am
@claudiu
fratele nostru drag claudiu,noi ,toti fratii tai intru Hristos,te iubim,intr-un gand ne rugam sa-ti fie bine,sa nu-ti pierzi nadejdea niciodata,chiar si-n fundul iadului de ai ajunge,sa-l ai pe Iisus a nostru mereu cu tine in gand si-n inima,e f greu departe de casa dar dragul nostru noi suntem de fapt doar niste pelerinii prin viata asta vremelnica,sa lupti sa-l impartasesti si altora pe Iisus ,sa fii un apostol al Lui chiar ca si marele nostru Apostol Petru si chiar cu pretul vieti tale,sa ai iubire pt toti,intru Domnul,sa fii smerit,noi suntem tristi un pic ca te stim plecat acolo(poate in mod egoist) dar faca-se voia Domnului intru toate.sa nu ne uiti nici tu,sa ne scrii mereu cum iti este,
te imbratisam cu mare drag,
Ajutor de la Domnul intru toate!
a ta sora pacatoasa maria.
SB
septembrie 9, 2011 @ 12:05 pm
Claudiu, mult succes! O sa fie un pic greu la inceput, dar incet-incet o sa te obisnuiesti … si eu intru in al 2-lea an de locuit in afara tarii si pot spune ca ma simt ca si cand as fi la o intersectie de drumuri si nu stiu incotro sa o apuc.
Ma bucur ca a aparut un astfel de articol, parca nu ma mai simt asa „singura” (uneori ma mai apucau niste sentimente de tradare, de lasitate, si de deznadejde pentru faptul ca am plecat …). Nadajduiesc sa ma intorc totusi candva (cum spuneam cuiva la un moment dat: de murit vreau sa mor in Romania).
Intr-adevar, romanii se evita intre ei – eu locuiesc in Franta, pe langa Paris, si sunt destul de multi romani, mai ales multi tigani romanii veniti la cersit sau la alte „indeletniciri”. Ii mai recunosc si pe strada pe cate unii – vorba ta, au ceva aparte romanii de ii recunosti de la distanta – dar de cele mai multe ori evit sa vorbesc in romana prin preajma lor, desi daca vreun strain ma intreaba de unde sunt, spun cu mandrie ca sunt din Romania si incerc sa ii analizez reactia si, dupa caz, sa ii explic ca romanii nu sunt tigani!
Iti doresc sa iti ajute Dumnezeu asa cum stie El mai bine!
Eugen-Ionut Jercan
septembrie 9, 2011 @ 5:40 pm
[quote]Spre surprinderea mea spaniolii se comportă frumos cu noi românii, şi spre deosebire de Italia unde lucrurile sunt mai delicate, aici românii se simt aproape ca acasă.[/quote]
Probabil ca nu esti de prea mult timp pe-acolo sau nu ai apucat sa cunosti lucrurile asa cum sunt de fapt. Numai ca acasa nu se simt, crede-ma. Cel mai grav e ca acolo, ca si aici, romanii se sapa unii pe altii…
elena
septembrie 9, 2011 @ 6:38 pm
Mie mi-au trebuit 6 luni ca sa ma adaptez, plecasem pentru 2-3 luni si mereu stam cu gandul ca plec, dar am inceput sa ma obisnuiesc cu idee, cand am vazut ca nu am sanse sa ma intorc repede. Momentul in care m-am trezit, ca sa spun asa, a fost tocmai in biserica ,eram in postul Paştelui, cand voiam sa cumpar canonul Sf. Andrei Criteanul si nu gasisem, spusesem : aveam acasa dar…am uitat sa-l iau, si stiti ce mi-a raspuns pers. care era acolo ” acum asta e casa ta”… vazuse in mine ceea ce eu nu-mi dadeam seama, traiam mereu cu gandul ca poate maine sau cat de curand plec, si de aceea tot ce faceam raportam la ideea reintoarcerii. Realizasem ca trebue sa merg inainte si sa traiesc lucrurile asa cum sunt si sa nu ma mai chinuesc singura, trebue sa traiesc ca si cum as fi acasa , nu locul ne face ceea ce suntem !
Nu persoanele ne schimba , noi ne schimbam in functie de persoane , si nu e bine, ne ascundem dupa deget in incercarea de a deveni ceea ce pers. de langa noi vor sa fim, ne mintim pe noi insine in incercarea de a-i minti pe altii! Ne ascundem ca suntem romani, incercam sa fim cat mai „normali”, cat mai spanioli , cat mai italieni, cat mai francezi , cat mai englezi, dar nu vedem ca eul nostru ne tradeaza , nu poti sa schimbi ceea ce ai in sange, si apoi cine decide ceea ce e normal sa fac , eu sunt cel ce stabileste ceea ce e normal pt mine, si daca pt mine ,e normal sa ma rog, sa merg la biserica, sa postesc, sa ma imbac intr-un anumit fel , sa vorbesc intr-un anumit fel, nu o sa cred cand ceilalti o sa incerce sa ma faca sa ma cred ciudata.
Sunt oameni si oameni, suntem toti la fel ,cum sunt romani care se comporta ca staini si sunt staini care te fac sa te simti acasa , desi nimic nu poate inlocui casa , exista un singur loc in care simti cand spui cuvintele: casa dulce casa! si acela e locul unde te-ai nascut, nu poti sa stergi orice ar spune unii … se inseala singuri!
Eu am invatat sa nu mai judec dupa aparente…
elena
septembrie 9, 2011 @ 7:14 pm
Sunt si in Romania romani care” se sapa” unii pe altii si sunt si straini care se sapa , nu sunt strainii cei ce ne obliga sa devenim ca ei suntem noi care vrem sa devenim ca ei , cica sa avem aceleasi drepturi, dar unde suntem noi , cine suntem noi ? Nu putem sa avem pretentia ca altii sa ne vada” bine” daca noi intre noi nu ne purtam crestineste.
De ce trebue ca altii sa ne vorbeasca de Dumnezeu ,ar trebui ca noi sa ne comportam in asa fel ca si altii sa aiba de invatat , si sa ne cunoastem ca suntem crestini , dupa fapte, dar adevar e ca e ca atunci cand te cuprinde tristetea , te simti singur luptand impotriva ” curentului”, Singuratatea si dorul e cea mai grea cruce! Citisem un comentariu candva : incepi sa te simti singur cand te departezi de Dumnezeu, si incepi a cadea in patimi ,dar nu e intotdeauna asa, si cred ca cel mai bine inteleg cei care sunt departe …
Se spune ca acolo unde sunt cei dragi acolo e acasa , pentru mine nu e asa nici daca ar veni tot orasul in care locuiesc aici tot nu ar inlocui in sufletul meu ceea ce simt ca fiind acasa!
Si in Italia e o comunitate mare de romani, se gasesc foarte multe magazine cu produse romanesti, si aici te poti simti ca acasa , si italieni te respecta si sunt prietenosi daca le demonstrezi ca meriti prietenia lor, in schimb daca tu mergi si furi, te coporti ca animalele , nu dai respect , normal ca nu o sa primesti respect.
As avea multe de spus despre acest an de cand sunt aici , am trecut si eu de la bucurie la dejnadejde, am cunoscut si raiul si iadul, dar am inteles multe, nimeni nu ti-e prieten decat numai Dumnezeu, si nu trebuie sa ne punem nadejdea in noi, in oameni sau in prieteni caci nadejdea e doar in Dumnezeu…
Doamne ajuta Claudiu, cu iertare ca mi-am permis sa vorbesc cu per tu dar e mai simplu, sa gasesti echilibrul in toate alegerile pe care Dumnezeu ne indruma sa le facem, si nu deznadajdui caci nimic nu e ceea ce pare!…
Claudiu Balan
septembrie 9, 2011 @ 7:49 pm
Maria, multumesc mult de incurajari, chiar am nevoie. Ma rog lui Dumnezeu sa randuiasca ce este mai bine pentru mine si familia mea. Stati fara grija, Ortodoxia Tinerilor este una din prioritatile mele, si voi incerca sa lucrez cat mai des cand am ocazia.
Multumesc SB de incurajari. Sper sa fie totul bine. Romanii sunt tratati urat pentru ca unii sunt necinstiti si prost crescuti si isi fac singuri propria imagine.
Doamne ajuta Elena! Daca stam mereu alaturi de Dumnezeu si Biserica, vom putea trai si aici in strainatate.
Albinuta
septembrie 12, 2011 @ 5:00 am
Doamne ajuta ,multumesc Claudiu pentru articol si pentru faptul ca desii fiind departe de casa i-ti gasesti timp si pentru OT ,multa putere de la Domnul de a continua ceea ce ai inceput si nadajduiesc ca si in viitor sa gasesti timp pentru a mai scrie din cand in cand cate un articol.Dumnezeu sa te ajute in tot ceea ce ai de facut asfel incat sa para totul mai usor