Câteva impresii după trei zile de stat în Madrid

7

Aşa cum vă spuneam acum câteva zile, am plecat din ţară şi acum sunt în Madrid. Au trecut 3 zile de când stau pe aici. Nu e prima oară când ajung, însă de data asta n-am venit în vizită ca anul trecut ci am venit cu o treabă mai serioasă.

Aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva impresii şi gânduri pe care le am. În primul rând vă rog să mă iertaţi că n-o să pot să mă ocup de site aşa de mult ca înainte. Am lasăt totul în grija celuilalt administrator al site-ului, dar şi el este foarte ocupat şi doar printre picături se mai poate ocupa.

Vreau să mulţumesc tuturor fetelor care ne ajută la traducerea articolelor pentru blogul Părintelui Stephen, sunt deja mai mult de 10 persoane care trimit săptămânal materiale. La fel le mulţumesc şi celor care traduc pentru My Orthodoxy, pentru acest proiesct sunt mai puţine persoane, dar Slavă lui Dumnezeu! lucrurile se mişcă.

Madridul este un oraş foarte frumos, cu o infrasctructură (autostrăzi, şosele, poduri, tunele, căi ferete, spitale, centre sociale, etc.) excepţională. Deşi şi aici criza se simte foartea puternic, totuşi lucrurile se mişcă foarte bine

E plin de români. Merg pe stradă şi la un minut – două se aude limba nostră dragă. Îţi de nădejde acest lucru, te face să nu te mai simţi aşa străin. Eram într-o staţie de tren şi nu ştiam pe care peron să merg pentru a ajunge unde vroiam şi deodată aud doi români, tată şi fiu, că treceau pe lângă mine. Îi întreb repede şi aflu imediat pe unde să o iau. Mi-au răspuns prima dată în limba română şi apoi mi-au vorbit în spaniolă. Aud aici că românii se feresc unii de alţii, vor să se piardă în mulţime, să pară spanioli… Ciudat… În aceeaşi staţie de tren, erau doi tineri şi vorbeau română, eu eram mai departe de ei şi i-am auzit, apoi m-am apropiat cu gândul să-i întreb ceva, după câţiva paşi ei deja începuseră să vorbească în spaniolă…. M-am răzgândit… şi nu le-am mai spus nimic.

Românii se feresc să se dea pe faţă pentru că de obicei imigranţii sunt judecaţi, şi văzuţi în alt fel. Mai ales cei care au învăţat limba bine, reuşesc să treacă neobservaţi. Totuşi în general pe români îi recunoşti uşor, după faţă şi după îmbrăcăminte. Nu ştiu de ce, dar avem noi românii un fel de a arăta, care ne dă de gol uşor. Româncele sunt cele mai uşor de reperat…

E greu printre străini, mulţi români trăiesc în Spania de pe azi pe mâine, îşi plătesc chiria, întreţinerea şi mâncarea şi mai rămân cu câţiva bănuţi pe care uneori îi strâng pentru a-i trimite la cei dragi acasă.

Când am plecat din ţară, avionul era plin pâna la ultimul scaun, printre pasageri fiind multe familii cu copiii. Au trecut deja 10-15 ani de când românii au plecat şi comunitatea a crescut foarte mult, doar în Madrid fiind în jur de 200.000 de români, poate chiar mai mulţi. Spre surprinderea mea spaniolii se comportă frumos cu noi românii, şi spre deosebire de Italia unde lucrurile sunt mai delicate, aici românii se simt aproape ca acasă.

Am fost la supermaketul din cartier şi mi-am cumpărat eugenii româneşti. Am văzut că aveau şi vin Murfatlar şi făină de grâu românească. Comunitatea mare a românilor a devenit ţinta de marketing ale diferitelor firme şi companii, şi asta e bine, pentru că se crează produse şi servicii special pentru noi.

În Madrid sunt 4 parohii ortodoxe româneşti, iar în toată Spania sunt 100. Chiar şi aşa viaţa trăită printre spanioli îţi impune alt ritm, alt calendar al vieţii. Aici oamenii nu ştiu de sărbătoare, de liturghie, de rugăciune înainte şi după masă, de închinarea la o icoană…etc

Chiar şi un creştin foarte apropiat de Dumnezeu se poate răci în credinţă stând printre oameni care nu vorbesc de Dumnezeu şi nu se raportează în niciun fel la El sau la Biserică. Când vezi 1000 de oameni că fac lucrurile într-un fel şi tu ştii că trebuie făcute altfel, te simţi uneori copleşit şi zici: „Oare eu sunt de vină? ”.

E greu să mergi împotriva curentului dar asta ne este crucea. Credinţa noastră fierbine trebuie să le încălzească şi interesul lor faţă de Biserică.

În cartierul unui bun prieten de al nostru se construia ceva anul trecut, trecând pe acolo miercuri am văzut că a apărut o clădire imensă în incinta căreia s-a deschis o nouă parohie catolică. Mă bucur când văd că oamenii chiar şi în 2011 îşi mai aduc aminte de Dumnezeu.

Gândiţi-vă ce este în inima episcopilor şi preoţilor catolici când preoţii români vin şi cer în chirie bisericile lor catolice, în care nu se mai slujeşte. În Italia şi Spania multe biserici catolice vechi au ajuns în custodia parohiilor ortodoxe româneşti, şi asta pentru că la ei nu mai veneau credincioşii la slujbe. Confortul material a scos lumea din biserici, dar nu pentru că lumea nu mai are nevoie de Sfintele Taine sau de Dumnezeu ci pentru că viaţa în Hristos e grea: post, rugăciune, metanii, milostenie, înfrânare, etc. iar lumea oferă alternative de divertisment mai „atrăgătoare”.

Staţi liniştiţi, confortul material aduce după sine o mie şi una de probleme în plus. Aşa că bogăţia şi traiul bun nu aduc fericirea… ba dimpotrivă, oamenii caută mereu acel Ceva care le lipseşte.

Citesc acum cartea lui Klaus Keneth, „De ce sunt ortodox” şi am dat peste ceva foarte interesant care zice:

Iadul este de fapt lipsa speranţei într-un viitor mai bun iar raiul este trăirea prezentului aşa cum este, bucuroşi mereu că-l avem lângă noi pe Dumnezeu, care are putinţă să schimbe totul.

Şi eu de dimineaţă până seară trec de la deznădejde la bucurie şi apoi la indiferenţă. Uneori cred că nimic nu merge bine şi stau mohorât, iar apoi după câteva minute mă veselesc şi îmi vine aşa o nădejde că Dumnezeu aşează lucrurile mereu într-un mod excepţional şi totul va să fie bine. După câteva ore iar mă răcesc şi devin indiferent.

Am învăţat ceva de când am venit aici: „să nu mai fac planuri, să nu mă mai gândesc la viitor şi să mă las în mâinile lui Dumnezeu şi să mă bucur de fiecare zi, indiferent ce va fi mai departe.”

Uneori este aşa de liniştitor să te laşi în voia Lui, şi să nu-ţi mai faci atâtea griji şi planuri…

Am început să învăţ şi limba, mai ales pentru că stau toată ziua printre spanioli… am început să mai rup câteva cuvinte şi eu… e o limbă uşoară, într-un an doi de stat aici o înveţi la perfecţie.

Cu toate astea, mi-e dor de casă…

Rugaţi-vă şi pentru mine.

Vă salut pe toţi şi vă îndemn să mai scrieţi şi voi articole pentru tinerii care ne citesc!

(Claudiu)

(Visited 2 times, 1 visits today)