Maica Mihaela Iordache – o ființă excepțională, luptătoare, vitează și în același timp suavă

Am descins în plină noapte la Miercurea Ciuc, cu un sentiment apăsător. Eram dezolate că eram aduse din nou în fortăreaţa Mariei Tereza, peştera nenorocită în care aveau să mi se îmbolnăvească definitiv şi iremediabil oasele şi plămânii. […]

Prima celulă e rezervată pentru bolnavele T.B.C., următoarea va fi ocupată de Maica Mihaela, Meri şi Manţi. Urmăm noi, celula e înghesuită, cu şase paturi suprapuse pe două nivele, deci trei grupuri care abia încap. […]

Cu vecinele din stânga am vorbit prin morse, sistem pe care l-au învăţat de la noi toate trei. Cea mai solicitată era maica Mihaela, care vorbea mult cu fiecare din noi. Aveam cu ea discuţii lungi pe diferite teme. Cu Nana Sofica depăna amintiri comune din viaţa legionară. Cu mine, la început, prefera să discute probleme de filosofie creştină şi de teologie. Aceasta pentru faptul că m-a confundat cu o altă prietenă a Zoricăi (maica Teodosia), pe nume Paia. Când a aflat că nu sunt Paia ci Păzi a schimbat subiectul discuţiilor noastre. Mi-a povestit despre oamenii Mişcării, cu predilecţie despre Căpitan. Povestea atât de frumos, avea o memorie fantastică, reţinuse o mulţime de întâmplări şi cuvinte pline de spiritualitate şi de înţelepciune rostite de Căpitan. Le-am trecut în morse pe una din bluzele mele brodate, cu gândul să le scot afară şi să le reproduc când va fi posibil, erau, pur şi simplu, fascinante, dar n-a fost să fie.

N-am reuşit. Şi aşa s-a pierdut o comoară de mărturii păstrate cu exactitate şi cu evlavie într-o inimă binecuvântată de Dumnezeu. […] Regret că n-am găsit o formulă prin care să reuşesc să păstrez textele preluate de la Maica Mihaela. Ar fi fost mult mai bine dacă le-aş fi memorat, căci foaia memoriei n-ar fi putut fi confiscată. Chiar dacă aş fi pierdut ceva cuvinte, tot aş fi salvat ceva. În orice caz, mai mult decât nimic. Acum îmi stăruie în suflet doar regretul că s-a pierdut ceva nespus de frumos, fragmente din viaţa unei fiinţe excepţionale, luptătoare, vitează şi visătoare, suavă în acelaşi timp. Mărturiile îngrămădite cu multă grijă într-un suflet de neînlocuit au plecat odată cu ea ca să vorbească cerului de oamenii care i-au iubit comorile. Ceva, totuşi, a rămas: cuvintele ultime pe care le-a scos Nana Sofica din Miercurea Ciuc:

”Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greșit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț şi necredinţă. Au aprins o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea.

Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Iar grija noastră să fie una singură, aceea de a cunoaște voia Lui și apoi de a o îndeplini întocmai”¹ (Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, Editura, București, 2012, pp. 49-51 Apud Revista Puncte Cardinale, anul II, nr. 11/23, noiembrie 1992, p. 3).

(Aspazia Oțel Petrescu)