Maica Teodosia Laţcu – dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editareaDicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

A făcut parte din generaţia formată şi hrănită duhovniceşte în atmosfera plămădită la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel ce i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, căruia Zorica îi închină ultimul volum de versuri –„Poemele Iubirii”.

În 1948, Zorica îşi închină desăvârşit viaţa lui Hristos, intrând în obştea Mănăstirii Vladimireşti şi primind la călugărie numele de Teodosia. După opt ani de nevoinţe monahale, în 1956, Dumnezeu o cheamă mai sus, pe o altă treaptă a suferinţei, astfel încât Maica Teodosia ia calea temniţei şi mărturisirii, după „rânduiala” acelor vremuri. După trei ani de închisoare la Miercurea-Ciuc şi în alte temniţe este eliberată, dar nu va mai fi primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie, în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorie al Nyssei, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe părintele profesor Teodor Bodogae. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după 1990, încărcată de ani, se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti, iar la scurt timp se mută cu sufletul senin, la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstiririi.

Înaintea mormântului său, Aspazia Oţel-Petrescu, mulţumindu-i Maicii Teodosia pentru că a „învăţat-o dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire”, spunea:

„Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:

– Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect… Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu”. (Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam. Spice)

(Sursa: Familia Ortodoxă)

(Astăzi, 8 august 2011, se împlinesc 21 de ani de la trecerea la Domnul a Maicii Teodosia. Dacă vreţi să citiţi mai mult despre maica şi dacă vreţi să vă bucuraţi de poeziile ei intraţi pe site-ul Fericiţi cei Prigoniţi: Maica Teodosia Laţcu