Mâinile Tatălui sunt Fiul şi Duhul Sfânt

În ce fel Duhul este întru toate nedespărţit şi absolut nimic nu-L separă de Tatăl şi de Fiul. Scriind corintenilor, la locul (în care vorbeşte) despre harisma glosolaliei, (Apostolul Pavel) zice : «Dacă toţi profeţiţi şi intră vreun necredincios sau vreun neiniţiat, (acela) este dat pe faţă de către toţi, este cercetat de toţi şi cele ascunse ale inimii lui devin cunoscute şi aşa, căzînd cu faţa la pămînt, se va închina lui Dumnezeu şi va spune că Dumnezeu cu adevărat este cu voi». Deci, dacă (pornind) de la profeţie – care se exercită ca har al Duhului – recunoaşte cineva că în profeţi se află Dumnezeu, să ia aminte aceştia, ce loc atribuie Duhului Sfînt.

Care din­tre cele două alternative este mai justă? Să-L considerăm Dumnezeu sau creatură? Dar, replica lui Petru adresată lui Safira : «De ce v-aţi sfătuit să ispitiţi pe Duhul Sfînt ? Nu aţi minţit oamenilor, ci lui Dum­nezeu», oare nu arată că păcatele (săvîrşite) împotriva Duhului Sfînt sînt considerate ca păcate (săvîrşite) împotriva lui Dumnezeu? De aci poţi afla că Duhul participă la orice acţiune a Tatălui şi a Fiului.

Cînd Dumnezeu împarte darurile iar Domnul slujirile, Duhul este de faţă, hotărand distribuirea harismelor, aşa cum crede de cuviinţă, după vred­nicia fiecăruia. Pentru că zice : «Există diferite harisme, dar acelaşi Duh (în toate). Şi slujiri diferite, dar acelaşi Domn (oare le împarte), şi dife­rite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi». Pe toate acestea le operează «unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia, după cum voieşte» . Desigur, pentru că Apostolul a amintit aici mai întîi de Duhul, în rîndul al doilea de Fiul şi în rîndul al treilea de Dumnezeu şi Tatăl, nu trebuie să-şi închipuie cineva că ordinea s-a inversat. Pen­tru că, pentru acest fel de a vorbi, Apostolul s-a inspirat din relaţiile dintre noi. Atunci cînd primim daruri, întîlnim mai întîi pe cel ce le distribuie, apoi ne ducem cu gîndul la cel ce ne-a trimis (darul) şi în cele din urmă ne ridicăm cu gîndul la sursa şi cauza bunurilor.

Ai putea deduce unitatea (de fiinţă şi acţiune) dintre Du­hul, Tatăl şi Fiul şi de la creaţie. Puterile curate şi spirituale sînt numite sfinte şi sînt (cu adevărat) sfinte pentru că au obţinut sfinţenia de la harul care li s-a dat de către Duhul. S-a trecut sub tăcere modul în care au fost create puterile cereşti; cel ce a redactat crearea lumii ne-a descoperit numai că Creatorul (s-a adresat) lor. Tu, însă, care ai pu­tere, (pornind) de la cele văzute, să ajungi cu mintea la cele nevăzute, măreşte pe Creatorul, Care pe toate le-a făcut, fie ele văzute, fie ne­văzute, fie începătorii, fie puteri, fie tronuri, fie domnii şi oricare alte firi raţionale, care nu sînt enumerate (aici). Socoteşte drept cauză pri­mordială a existenţei acestora pe Tatăl, cauză creatoare pe Fiul şi desăvîrşitoare pe Duhul. Prin urmare, duhurile slujitoare există prin voia Tatălui, au fost aduse la existenţă prin lucrarea Fiului şi s-au desăvîrşit prin prezenţa Duhului. Iar desăvîrşirea îngerilor înseamnă sfinţenie şi rămînere în sfinţenie .

Nimeni să nu-şi închipuie că (sînt obligat) să zic fie că sînt trei principii, fie că accept că lucrarea Fiului este ne-desăvîrşită. Pentru că Principiul celor ce există este unul, Care creează prin Fiul şi desăvîrşeşte prin Duhul. Lucrarea Tatălui- Care lucrează totul în toate – nu este nedesăvîrşită, nici lucrarea Fiului nu prezintă lipsuri, dacă nu se desăvîrşesc de Duhul. Pentru că Tatăl putea să cre­eze numai prin voinţă, lipsindu-se de (concursul) Fiului; însă a voit (să creeze) prin Fiul. Nici Fiul n-ar fi avut nevoie de colaborator, dacă ac­ţiona asemenea Tatălui, însă El a voit să desăvîrşească prin Duhul.

«Ce­rurile s-au făcut, (zice Psalmistul), cu Cuvîntul Domnului şi toate puterile cereşti, cu suflarea gurii Lui». Cuvîntul nu trebuie înţeles ca o anume vibrare a aerului, emis prin organele vocale, nici Duhul ca o su­flare a gurii, provenită din căile respiratorii, ci Cuvîntul trebuie înţeles ca existînd de la început cu Dumnezeu (Tatăl), El însuşi fiind Dumne­zeu, iar Duhul gurii lui Dumnezeu (trebuie) înţeles ca fiind «Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede». Aşadar, să înţelegi că există trei (persoane) : Domnul care porunceşte, Cuvîntul care creează şi Du­hul care întăreşte. Iar «întărire» ce altceva ar putea să însemne, dacă nu desăvîrşirea în sfinţenie, nestrămutarea şi stăruinţa în bine ? Sfinţenia nu (se capătă) fără (ajutorul) Duhului.

(Sfântul Vasile cel Mare – Despre Sfântul Duh)