O mamă îndurerată nu și-ar incinera niciodată trupul copilului adormit! Ci l-ar îngropa cu multă iubire și delicatețe

29

De câteva zile, odată cu decizia familiei regizorului Sergiu Nicolaescu de a-l incinera, subiectul arderii trupului morților a fost prezent în diferite dezbateri publice. Neînțelegerea: decizia Arhiepiscopiei Bucureștilor de a nu săvârși o slujbă de pomenire celui ce urmează să fie incinerat.

Prima problemă care apare este următoarea: Care este diferența dintre trupul unui om care se descopune în pământ treptat (în ani de zile) și arderea trupului în două ore la un crematoriu? Trupul tot pământ ajunge, ori prin descompunere, ori prin ardere, căci cenușa tot pământ este.

Deci dacă trupul omului se face praf și pulbere, indiferent prin ce metodă, atunci de ce Biserica Ortodoxă condamnă această practică și refuză săvârșirea slujbei de înmormântare?

Voi încerca să răspund punctual:

1. Deciziile pe care le ia Biserica Ortodoxă Română prin Sfântul Sinod au rol pastoral-misionar cu efecte pe întinsul întregii Patriarhiii Române. Slujba înmormântării, împreună cu toate canoanele și hotărârile sinodale referitoare la practica înmormântării, au ca scop nu doar mântuirea sufletului celui adormit ci și îndreptarea în credință (educarea) celor care participă (familie, prieteni, cunoștințe, străini) în acele zile la ritualul înhumării.

Prin urmare, mare parte din cântările, rugăciunile și textele care se citesc la pomenirea celui mort și la slujba propriu-zisă de înmormântare au ca scop să ajute pe cei prezenți la înmormântare ca să înțeleagă ce este de fapt moartea. Bineînțeles că preotul împreună cu familia îndurerată se adună în jurul celui adormit și așezat în mijlocul bisericii, pentru a se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lui și primirea sufletului său în Împărăția Cerurilor, dar în același timp aceste rugăciuni și texte liturgice amintesc celor prezenți că cel mort va învia, că sufletul său merge la Dumnezeu să fie judecat, și trupul se întoarce în pământ acolo de unde a fost luat. Deasemenea, familia și prietenii află că sufletul va fi supus acum unei judecăți particulare și că la sfârșitul lumii, când Iisus Hristos va veni iarăși pe pământ să judece omenirea, atunci vor învia și trupurile noastre și se vor uni cu sufletele.

Prin urmare aș vrea să rețineți acest aspect foarte important: hotărârile Sfântului Sinod legate de înmormântare nu vizează numai binele celui adormit, ci și educarea duhovnicească a celor care participă la slujba înmormântării. Acesta este un prim pas pentru a înțelege de ce Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea luată în anul 1928, interzice incinerare.

2. Incinerarea trupului celui adormit este o lipsă de respect față de trupul acestuia. Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune: „Dar ce, oamenii incinerează caii şi câinii şi pisicile şi maimuţele moarte? Nu am auzit de aşa ceva. Am auzit şi am văzut că le îngroapă. Şi atunci, de ce să se facă silnicie asupra trupurilor moarte ale oamenilor, care sunt stăpânii tuturor animalelor de pe pământ? Oare un crematoriu pentru animalele moarte nu ar fi, mai ales în oraşele mari, mult mai justificat decât crematoriul pentru oameni? ”

Dacă noi astăzi nu ardem animalele moarte, de ce oare să dăm foc trupurilor celor dragi ai noștri?

O mamă nu și-ar arde niciodată trupul fiului adormit! O mamă îndurerară nu și-ar da foc fetiței de cinci ani care i-a murit! Niciodată. Ci ar îngropa-o cu mult delicatețe și iubire și zi de zi ar veni în cimitir la ea ca să-i vorbească.

3. Incinerarea celui adormit duce inevitabil la inexistența unui mormânt. Cine l-a iubit cu adevărat pe cel care a murit, va vrea mereu să-l aibe în inimă, va prețui tot ce a avut, purtat, atins și creat acela. Ba mai mult, va vrea ca uneori să vorbească cu el, ca și cum ar fi viu. Ori cum oare să vorbești cu pijamelele celui adormit? Nu e oare mult mai cuviincios să mergi la mormântul lui, acolo unde parte din el este de fapt, și acolo în fața crucii să-i vorbești?

Mormântul e un loc de mare mângâiere și apropiere sufletească pentru familia celui care a decedat. Cei dragi, atunci când vin la mormânt, îl simt pe cel trecut la Domnul mult mai aproape de ei…

Mai mult decât atât, crucea de la capul celui adormit nu este așezată acolo întâmplător, ci pentru a aduce aminte celor vii că morții vor învia, așa cum și Hristos, deși răstignit pe Cruce, a înviat din morți, omorând moartea. Mormântul și crucea celui decedat amintesc celor dragi că și ei vor muri, și gândul la moarte cu siguranță îi va îndemna spre pocăință, pe unii mai mult, pe alții mai puțin.

Parcurgerea drumului prin cimitir către mormântul celui drag este o experiență unică în lume, prin care realizezi că pe toți, ne unește până la urmă moartea. Dar nu moartea ca desfigurare și capăt al vieții, ci moartea ca ușă spre adevărata viață, viața în comuniune cu Dumnezeu, în Împărăția Cerurilor.

4. Incinerarea este o modalitate de a pierde urma celui drag, de a ți-l șterge permanent din conștiință, pentru că altfel, trupul lui, prezent în cimitir este în continuare o prezență parțială a acelei persoane în viața ta.

5. Incinerarea este și un mod psihologic de a nega moartea, de a scăpa de frica morții. Făcându-l cenușă pe cel drag și aruncându-l pe apa Dunării este de fapt o încercare de a te păcăli, în câteva luni de zile, că cel mort n-a existat niciodată. Și dacă n-a existat înseamnă că nici n-a murit. Și dacă n-a murit, atunci poate că moartea nu există.

6. Prin înmormântarea trupului celui adormit, familia lui este obligată moral să intre în legătură cu slujitorii Bisericii, cu Biserica Însăși, defapt chiar cu Dumnezeu. Chiar dacă până atunci nu veneau deloc la Biserică, acum vin pentru a face pregătirile de înmormântare, vin pentru a face pomenirile de 9 zile, de 40 de zile, de 3 luni, de 6 luni, de 9 luni, de un an, etc. Ori acest efort făcut în sprijinul celui drag te poate ajuta și pe tine însuți, ascultând dumnezeieștile rugăciuni ale slujbelor, simțind dulceața cântărilor bisericești, văzând minunăția picturii bizantine, simțind de fapt în suflet pe Dumnezeu.

Cultul morților (pomenirea lor) este o minunată formă prin care Dumnezeu ne ține legați de cei dragi, trecuți la cele veșnice, și în același timp ne educă duhovnicește formându-ne o conștiință creștinească întemeiată pe Adevăr, și nu pe minciuni și patimi.

Dacă noi toți ne-am incinera morții, atunci ar dispărea în timp mormintele, și ar slăbi în noi gândul la moarte și implicit nădejdea în Înviere.

7. Pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, este modelul de viață suprem al creștinului botezat în numele Sfintei Treimi, dacă El a fost îngropat atunci când a murit, atunci și noi trebuie să ne îngropăm morții. Dacă el a înviat din mormânt, ca teritoriu bine delimitat al morții, atunci și noi vom învia tot de acolo.

8. Gândiți-vă acum ce tradiție frumoasă are poporul român atunci când merge în noaptea de Paști cu lumina Învierii la mormintele celor dragi. Câtă teologie poate fi în acest gest! Câtă profunzime duhovnicească și intuiție în Adevăr, a țăranului român! În noaptea de Paști, tot cimitirul se luminează, și devine dintr-un loc trist, un loc al luminii, al nădejdii, al speranței că toți cei morți vor învia,…. și noi la un moment dat împreună cu ei.

Incinerarea celor morți n-are nicio legătură cu sfârșitul acela creștinesc în pace pe care noi îl cerem la fiecare Sfântă Liturghie.

9. Când cel mort este îngropat preotul aruncă o lopată de pământ peste el și spune: „Se pecetluiește această groapă până la a doua venire a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Ce frumusețe! Ce dătător de nădejde este aceast mesaj pentru cei prezenți și îndurerați!

10. Înmormântarea și cultul morții au un loc deosebit în sufletele creștinilor români. Dovadă o stă și Cimitirul de la Săpânța, un loc în care moartea a fost îmblânzită, înfrumusețată, domesticită, pentru a putea fi mai ușor acceptată de oameni.

Înhumarea (îngroparea celui adormit) este parte integrantă din toată teologia morții, din slujba înmormântării… Nu se poate altfel!

Iată de ce Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române refuză incinerarea.

Incinerarea n-are nicio legătură cu viața în Biserică, cu credința în Dumnezeu, cu nădejdea că vom învia!

 

(Claudiu Balan)

(Visited 102 times, 1 visits today)