Mama sau Biserica de acasă

Când atmosfera din Biserică nu-i nici măcar pe măsura dragostei pe care am cunoscut-o în sânul familiei, uşor refuzăm orice are să ne ofere. Dar, Slavă Domnului, cei mai mulţi dintre noi, suntem astăzi în Biserică, numai întrucât am regăsit în ea braţele iubirii materne, care ne-a dat viaţă. Această iubire este creditată fără argumente. Este pur şi simplu, iubirea care te odihneşte.

Cândva, în copilărie, cea mai tristă zi a vieţii mele a fost aceea în care, întors de la şcoală, mama nu era acasă să mă întâmpine. De curând, am auzit o expresie a unui copil, care spunea aşa: „Mama, când tu eşti bine, noi toţi din casă suntem bine!”. Combinând cele două experienţe ajungem la concluzia, că tot ceea ce ştim despre bucurie şi bunătate le-am învăţat din braţele mamei.

Este vorba despre normalitatea, simplitatea, curajul, speranţa, iubirea, nădejdea şi toată salba de trăiri pe care le-am cunoascut, pentru întâia oară, în contactul direct cu mama. Cu priceperea ei – câtă este, dar de o putere debordantă – şi mai ales cu dragostea ei, mult mai cuprinzătoare decât priceperea multora, fiecare mamă, poartă în codul ei genetic, un bun simţ al iubirii dezinteresate şi totale, care educă dincolo de cărţi şi însănătoşează întreaga coloană vertebrală a fiinţei. De altfel, orice nouă experienţă a vieţii, dobândită ulterior mediului familial, o supunem, fără rezerve, verificării „sânului matern” al copilăriei. Şi, dacă seamănă cu cele ce ştim „de la mama de-acasă” o credităm şi o asimilăm instinctiv, dacă nu, o trecem uşor la diverse.

Când am păşit în Biserică, ca mulţi alţii, am avut sentimentul că am ajuns acasă. Un acasă neostentativ, odihnitor şi binefăcător sufletului. Era casa prelungită dincolo de hotarele familiei şi ale satului în care m-am născut. Era mama, care mă întâmpina negreşit, în alt mod, asigurându-mă de o prezenţă continuă, prin care mă autentificam ca persoană.

În acest fel, orice mesaj al Bisericii a căpătat garanţia iubirii materne, a iubirii care hrăneşte, creşte, vindecă şi îndestulează. Motiv pentru care, orice neînţeles, orice lucru care mă depăşeşte în Biserică are din partea mea alăturat iubirea mamei şi, pe undeva, acel paradox, deşi rămâne neînţeles mă linişteşte, având eu încrederea că-i neînşelător şi nedezamăgitor, precum iubirea mamei. Iar dacă asperităţile timpului m-au condus uneori la stări conflictuale, apărute chiar în grădina Bisericii, ele nu au fost şi nu sunt altceva decât reflexul nevoii mele de autentic izbucnit pe fondul unei acute stări de amorţeală ce stă să se ivească. Este reacţia după „laptele iubirii materne” cu care creditez Adevărul Bisericii, atunci când percepţiile tind să mă înşele.

Pentru a mă crede pe cuvânt, reamintesc cuvintele Sfântului Ciprian al Cartaginei, care, în secolul III, definea aceeaşi realitate astfel: „Nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cel ce nu are Biserica de mamă”. Ceea ce arată că înadins Dumnezeu a aşezat în firea mamei delicateţea iubirii Sale pentru ca evidenţa Adevărului Său să fie gustată de la sânul mamei, prin ochii şi braţele ei. Astfel, înaltele taine dumnezeieşti devin prin mamă cu totul accesibile staturii noastre omeneşti. De altfel, Dumnezeu însuşi, S-a făcut cu totul al nostru, atunci când rămânând ceea ce era – Fiul Tatălui născut mai înainte de veci – se face ceea ce nu era – fiu al omului născut din Mamă-Fecioară – şi a gustat din laptele mamei sale dulceaţa omenităţii noastre, după cum noi gustăm prin laptele mamelor noastre dulceaţa harului iubirii Sale. Practic, având întreaga dumnezeire în Sine, I-a cunoscut o nouă dulceaţă din laptele Fecioarei Maria, din braţele ei mângâietoare şi din grija ei de mamă, care, asemenea iubirii divine, niciodată nu părăseşte, dovadă că şi Maica Domnului L-a însoţit până la cruce, mormânt şi înviere. Făcând experienţa omenească a înaltei iubiri dumnezeieşti prin dragostea Mamei Sale, Hristos şi-a făcut din braţele ei tronul cel mai înalt, pe care stă ca un Dumnezeu înnomenit şi din care nu vrea să coboare vreodată.

Iubirea de mamă este Biserica de acasă. În această iubire regăsim maximul de iubire dumnezeiască, care ne însoţeşte toată viaţa şi care, prin succesive naşteri calitative, ne cerne fiinţa de pleava nefolositoare pentru a ne preda curaţi vieţii nesfârşite, acolo unde Biserica şi Mama sunt Una. Bunul Dumnezeu nu şi-a găsit un corespondent mai potrivit în lume, care să-i exprime intensitatea iubirii, decât mama. Şi parcă şi-a declinat în ea cele mai fine şi cele mai gingaşe valenţe ale harului, de vreme ce e singura iubire pe care nimeni dintre noi nu doreşte (şi nici nu poate) să o conteste. Ea este pentru că este.

În acest mod, al dragostei de mamă, a ştiut Dumnezeu să ne preia la Sine din pântec, de la sân şi din anii copilăriei, făcându-ne prin mamă o Biserică acasă, care să ne conducă firesc spre atmosfera Bisericii din lume, care, la rândul ei, cu aceeaşi totalitate a iubirii, ne preface ca într-un pântec omul cel vechi în cel nou şi mai apoi, prin moarte, ne naşte în Împărăţia Cerurilor.

Să avem încredere: iubirea lui Dumnezeu ne înalţă, ne îndumnezeieşte, îl face pe om asemenea cu Dumnezeu, numai pentru că iubirea de mamă a fost singura iubire care a putut să-l facă pe Dumnezeu adevărat, Om adevărat.

(Gheorghe Butuc)