Mamă, tată cum se fac copii?
Cu siguranta ati auzit deja de celebra intrebare a copiilor, cand sunt mici: „Mama, tata cum se fac copii?” Desigur nu e usor de raspuns la o asemenea intrebare si pentru ca traim in „secolul vitezei” parca ni se pare si mai greu de raspuns celor mici „cum se fac copii”. Teoria cu barza desigur a cazut de mult in societatea noastra , cat timp copii nostri au acces la multe informatii pe internet si la televizor.
Dar cea mai importanta ramane increderea copilului in parinte cand vine vorba de aceasta intrebare. Cu mine mama mea s-a purtat cu atata grija incat eu in clasa I credeam in Mos Craciun cu adevarat. Era farmecul Craciunului care nu ma lasa sa refuz existenta mosului. De asemenea in societatea noastra parintii sunt tentati sa le ofere copiilor Tv-ul si Pc-ul la varste foarte mici ,din cauza urmatoarei idei:parintii stau foarte mult timp la serviciu si nu au timp de copilas (oare de ce l-au mai facut?) si cand vin acasa vin obositi si parca nu ii mai arde nimanui de joaca cu cel mic si simt nevoia sa rasplateasca cumva absenta lor din casa oferindu-le multa, multa singuratate…care consta in pc-ul daruit si in mult timp la Tv la desene animate (in care se practica violentele de tot felul).
Parintilor va iubiti copii?Atunci nu ii lasati pe mana calculatorului si a televizorului…nu ii lasati ca acestia sa ii educe. Cat de mult ne iubim noi copii cand la varste fragede le oferim lucruri foarte mari si daunatoare, cand ei doresc doar atentie? Insa ce le putem raspunde copiilor la intrebarea articolului? Le putem raspunde ca Dumnezeu a hotarat ca ei sa vina in lume. Si venirea lor in lume nu se putea face decat in cadrul unei casatorii binecuvantate de Dumnezeu si unite prin iubire. Si Dumnezeu vazand iubirea dintre cei doi soti a daruit in burtica mamei un copilas care a stat 9 luni acolo si apoi a venit in lume. Si nu cred ca i-am mintit cu ceva astfel, chiar daca curiozitatea celor mici nu se va opri aici. Daca va rugati la Dumnezeu sa raspundeti la aceste intrebari El va va lumina sa raspundeti pe intelesul celor mici. Doamne ajuta!
(Adrian)
RAZVAN13
iulie 7, 2009 @ 10:33 am
NU AM INTELES NIMIC
fusarum
noiembrie 19, 2009 @ 9:14 am
Ok, RAZVAN13, cu siguranta RAZVAN5 sau RAZVAN6 ar fi inteles f. multe, pt parintii lor este articolul (daca „13” reprezinta varsta ta). Dar cred ca nici din asta nu ai inteles nimic. Concentreaza-te!
Ana
noiembrie 19, 2009 @ 11:54 am
Nici chiar noi parintii nu intelegem ca acesti copii nu sunt proprietatea noastra, ca intr-o zi o sa dam raspuns pentru cum i-am crescut.
„Eu te.am facut eu te omor” a devenit ceva folosit fara nici o teama ptr un crestin. Apoi cand copii nostri fac ceva bun, ne laudam pana la 100km departare de progeniturile noastre.
TV-ul si calculatorul, muzica ascultata in casti, telefoanele mobile, sunt aparate care nu mai ajuta in dezvoltarea copiilor ci in distrugerea lor.
Razvan nu a inteles ptr ca a intrat aici in speranta ca o sa gaseasca vreo reteta despre „facerea copiilor”. Radeam deunazi cand am auzit ca o sa fie posibil de facut copii in eprubeta si ca s-a descoperit deja. Eu crestinul ortodox stiu ca daca Duhul Sfant nu coboara, creatia nu are loc, si indiferent cate astfel de stiri vor fi, voi sti mereu ca sunt false.
Tinerii insa pot vedea o emisiune, un clip etc bine modificat in diferse programe si cu efecte luminoase, prin care sa li se explice falsitati ca cele legate de evolutionism.
sdaniel
aprilie 24, 2014 @ 4:23 pm
Bun articolul dar…usor de zis si greu de facut :)) (pentru mine)
Eu ma hotarasem sa ii spun continuu copilului detaliat adevarul si numai adevarul cu mici exceptii cum ar fi intrebari cu tenta sexuala (raspunsuri generice) si cele care l-ar afecta prea mult (cum ar inexistenta lui Mos Craciun).
Saptamana trecuta am avut si celebra intrebare cum apar copiii, eram foarte pregatit pentru aceasta intrebare (urma sa raspund ca atunci cand isi doresc doi soti care se iubesc), numai ca…pus in fata unei figuri angelice, senine si atente a unei fetite de nici 4 anisori m-am blocat total. A fost imposibil sa dau un raspuns.
In cele mai multe cazuri e mai usor sa te descurci cu un adult decat cu un copil mititel.
Dan Tudorache
aprilie 25, 2014 @ 7:40 am
Hristos a înviat!
Să-ți trăiască îngerașul, Daniel! Nu știam că ai o fetiță.
(Fac o mică digresiune pentru cei dintre noi care nu au copii: Copiii chiar sunt niște îngerași. Poate sună a exagerare cum adesea percepeam și eu până să fiu tătic, dar chiar așa este la modul cel mai propriu. Și sunt așa nu doar prin trăsăturile fizice delicate, prin gingășia și dulceața zâmbetului lor ci prin toată starea lor sufletească de nevinovăție. Gândiți-vă numai la faptul că un copil până în 3 ani nu are niciun impediment, absolut niciunul, de a se împărtăși în fiecare zi, ceea ce nici monahii îmbunătățiți nu prea reușesc după grele nevoințe.)
Cât privește adevărul spus copiilor, și eu sunt de părere că trebuie spus adevărul și numai adevărul, în orice situație. Desigur… există situații mai delicate… cum este cea de care tu te-ai lovit acum.
Deși eu încă nu sunt în situația asta, deja m-am gândit ce să răspund:
un bebe apare când mami și tati se iubesc și se roagă la Doamne, Doamne să le (mai) trimită un îngeraș, iar Doamne, Doamne îl așează în burtică la mami.
Acum aștept și păreri la acestă idee. Mie mi se pare că este un adevăr rostit la nivelul de înțelegere al copilașilor. Mami și tati chiar se iubesc pentru a face copii, desigur, într-un anumit mod pe care nu-i cazul să-l explicăm, dar se iubesc și acesta e adevărul… iar apoi nicio zămislire nu poate avea loc fără intervenția lui Dumnezeu care atunci, în chiar momentul fecundării, sădește un suflet nou de pui de îngeraj.
De când am intrat în lumea copiiilor constat cu tristețe că noi părinții (în general vorbind) avem o problemă în mărturisirea adevărului, și nicidecum cei mici în înțelegerea lui. Și pentru că avem un handicap sufletesc, ne folosim de minciună păcălindu-ne că este mai folositoare și mai ușor de înțeles o minciună decât un adevăr. Culmea. De când a devenit minciuna soluție pentru cei mici iar adevărul piatră de poticnire? Ei care sunt atât de inocenți și cred absolut tot ce le spune un părinte…
De ce să nu învățăm să le spunem mereu adevărul, dar pe înțelesul lor? Cred că aici e cheia rezolvării acestor probleme. Să învățăm să fim delicați precum ei, și în situațiile delicate să le spunem adevărul în cuvinte delicate, în etape, potrivit vârstei și înțelegerii. Desigur, cred că există și situații în care se cere amânarea unui răspuns adevărat. Ex: ”Când vei mai crește îți va explica tati (mami) cum e situația, acum e prea devreme și nu poți înțelege.” (pentru copiii curioși nu cred că e un răspuns potrivit dar sunt convins că se găsesc soluții fără recurgere la minciună)
Băiețelul nostru e cam impulsiv și plângăcios la orice nu-i convine și din acest motiv soția îl mai păcălește cu câte ceva să-l mai potolească. Totuși, așa va învăța și el minciuna, când va constata că se pot rosti cuvinte care nu corespund adevărului faptic. Așa vor învăța toți copiii, de la părinți în primul rând și abia apoi prin ispite de la diavol (Daniel, știu că nu crezi în existența diavolilor, dar mă adresez acum la modul general)
Și am constatat că dacă îi spun adevărul cu înțelepciune și tact, potrivit vârstei lui de înțelegere, … înțelege și acceptă lucrurile chiar dacă situația te constrânge să minți.
Deci problema este în noi părinții.
sdaniel
aprilie 26, 2014 @ 11:33 am
@Dan
Multumesc de cuvintele frumoase si sfaturile intelepte. Da, e uluitor cum se transforma (in multe cazuri) un copil/ingeras nevinovat si inocent intr-un adult lipsit de scrupule. Si, intr-adevar, e vina (in totalitate) a noastra, a adultilor. Poate nu suntem rau intentionati dar o facem prin metode ce au efecte secundare.
Cred ca noi suntem de fapt acele ispite rele ale copilului.
Oricum eram foarte atent la comunicarea cu copilul, acum voi fi si mai atent.
nova
aprilie 26, 2014 @ 12:29 pm
Sper ca textul sa fie de ajutor celor care au copii!
Va rog sa-mi iertati slabiciunea de a sugera o corectie, atat in titlu cat si in restul textului, cuvantul „copii” ar trebui sa apara cu 3 de i: copiii. Probabil adminul a dorit sa nu intervina deloc in textul autorului, dar nu e rau sa o faca uneori :). Iertati!
sdaniel
aprilie 27, 2014 @ 1:26 pm
Din pacate raspunsul la moda din zilele noastre este urmatorul: „nu se mai fac copii”…
Un articol aparut astazi privind rezultatul atator avorturi precum si al „modei” de a avea un singur copil:
http://www.gandul.info/stiri/romania-imbatraneste-cum-a-evoluat-rata-natalitatii-in-ultimii-25-de-ani-de-ce-nu-mai-fac-romanii-copii-12506058
Dan Tudorache
aprilie 27, 2014 @ 5:38 pm
Doamne ajută, Nova!
Articolul e vechi, ne-au scăpat de sub oservație, dar mâine voi corecta, mulțumim pentru observație.
Dan Tudorache
aprilie 27, 2014 @ 5:43 pm
Daniel, mulțumesc de recomandare, mâine voi citi articolul recomandat că acum n-am stare sufletească necesară.
Până atunci, am să-ți spun că ieri am avut bucuria de a cunoaște și vorbi cu o mamă a șase copii, doamnă trecută de 65 de ani, din același cartier. Patru fete și doi băieți.
Bine înțeles că după câteva întrebări generale am întrebat-o cu mult interes despre creșterea copiilor ca să mă folosesc de experiența de viață a dânsei. Făceam la un moment dat o paralelă între tinerii de azi, care nu vor mai mult de unul, doi copii, că ”e foarte greu”…față de tinerele familii din generațiile bunicilor și înaintașilor noștri care aveau de la 3-4 în sus.
Și-mi spune doamna: Ei tinere, azi părinții se vaită de prea mult bine!
Deci, să luăm aminte!
pantelimon
aprilie 28, 2014 @ 10:50 am
Hristos a inviat!
Ca o familie sa creasca multi copii trebuie ca sotia sa nu lucreze , iar sotul sa aiba un salariu care sa asigure un minim necesar.Sunt curios care e solutia in cazul in care aveti 2 copii , locuiti intr-o garsoniera , iar veniturile familiei sunt de 1800 lei. Eu cred ca singura solutie e abstinenta. Dar, abstinenta cand esti foarte tanar nu poate fi pe termen foarte lung,iar daca ti-o doresti trebuie sa fie de comun acord. Si, uite asa apar tot felul de probleme, pe care nimeni nu le ia in calcul. Idealul il stim toti cei care ne dorim sa avem o viata curata si placuta lui Dumnezeu, insa e foarte greu de atins. Observ, din ce in ce mai mult , ca aici totul se trateaza transant si ca nu se tine cont de situatia in care se afla o familie la un moment dat.
Doamne ajuta!
Dan Tudorache
aprilie 28, 2014 @ 12:33 pm
Adevărat a înviat, Pantelimon!
Cred că te-a deranjat foarte mult relatarea întâmplării de mai sus, care se pare că a fost ca o picătură care a umplut paharul.
Dar nu înțeleg totuși de ce ești supărat pe noi în privința contracepției, atâta vreme cât tu însuți ești de acord că ”idealul îl știm cu toții”. Păi dacă îl știm încercăm să ni-l însușim, fiecare din poziția lui personală, în ciuda faptului că e foarte greu de atins.
Frate Pantelimon, noi nu vindem și n-am vândut iluzii că e ușor, simplu și frumos ci, așa cum relatasem întâmplarea de mai sus, arătăm că greu și foarte greu a fost dintotdeauna. Dar și posibil, mai ales posibil.
Mai sus ai expus o situație grea și ne-ai cerut o soluție dar soluția oricărei familii vine în strânsă legătură cu Biserica, cu duhovnicul, și chiar cu ajutorul material concret al parohiei din care familia face parte dacă este stringentă nevoia, nicidecum nu dăm noi soluții particulare pentru cazuri particulare.
Ceea ce facem aici este să vestim o învățătură de credință și să împărtășim niște experiențe personale, așa limitate cum sunt. Puterea și soluțiile sunt la Dumnezeu, mai ales când vine vorba de situații delicate.
Și eu, din experiența mea, spun la fel ca și tine: idealul e foarte greu de atins. Ba aș spune că nu e chiar atât de greu de atins cât e foarte greu de menținut.
Deci te rog, nu te supăra pe frații tăi de jug că și noi ducem greutatea și neajunsurile trupului.
Laura Stifter
aprilie 28, 2014 @ 5:26 pm
Hristos a înviat!
Aşa mi-au spus şi părinţii mei, când eram mică: că s-au rugat lui Dumnezeu, iar El m-a făcut pe mine şi m-a pus în burtică la mami. 🙂
Şi da, copilaşii pun, uneori, întrebări foarte dificile, luându-se la întrecere cu filosofii. O pot confirma cei care au experienţă în privinţa comunicării cu cei mici (părinţi, educatori, învăţători şi profesori etc). 🙂
Anul trecut, când am făcut practică pedagogică, mi-am exprimat preferinţa de a ţine ore la clase mari (eram la un colegiu cu clase I-XII) şi, la întrebarea de ce prefer aşa, am răspuns fără ezitare: „fiindcă este mult mai uşor”. 🙂
Îmi amintesc o discuţie pe care am avut-o, acum aprox. 3 ani, cu o fetiţă de grădiniţă. Am discutat cu ea câteva minute despre credinţă, era foarte atentă şi participativă… La un moment dat, mă-ntreabă brusc: „dar… unde este Dumnezeu?”
I-am spus eu că în cer, dar noi nu-L vedem. Ulterior mi-am dat seama că ar fi fost mult mai bine (şi mai adevărat) să-i fi răspuns că Dumnezeu e pretutindeni, dar, pe moment, m-a luat prin surprindere întrebarea ei. Când i-am zis că Dumnezeu este în cer, a privit mirată în sus… Asta a fost singura ei reacţie. Probabil că-L percepea ca fiind mult mai aproape decât tocmai în cer… sau nu ştiu.
Dumnezeu să-i lumineze pe toţi cei implicaţi în creşterea şi educaţia copilaşilor!
P. S. Mi-a relatat un absolvent de Filosofie (o persoană deosebit de inteligentă) că fetiţa lui de 5 anişori l-a întrebat ce este timpul (vă daţi seama, tocmai pe un filosof!), iar el s-a fâstâcit atât de tare, încât i-a zis că „timpul înseamnă aşa, seară şi dimineaţă”. :))
Concluzia: copiii nu doar că le fac concurenţă filosofilor în formularea unor întrebări, dar îi mai şi lasă fără replică! :))
Laura Stifter
aprilie 28, 2014 @ 5:32 pm
Şi asta pentru că cei mici vor să cunoască de dragul cunoaşterii.
Noi deja am pierdut această sete necondiţionată de cunoaştere, de cunoaştere ca scop în sine.
Noi subordonăm cunoaşterea utilului… Trist.
Acesta este, poate, unul dintre motivele pentru care Dumnezeul nostru ne avertizează că, dacă nu ne vom întoarce să fim ca pruncii…
Doamne ajută!