Mâna Maicii Domnului

7:30 dimineaţa…

Mă chinuisem toată noaptea să compun o melodie „faină” (parcă aşa se spune în limbajul colocvial). Ba nu, „cool”…. parcă aşa se zice… M-am trezit cu o durere de cap inexplicabilă, care îmi pompa o oboseală amorţitoare prin toate articulaţiile. Voiam să iau o pastilă pentru calmarea durerii… învechit obicei de-al meu de a-mi „autoadministra” medicamente la orice durere, fie ea de cap, de dinţi etc. Visasem toată noaptea cum un cor de teologi cânta „Tatăl nostru” în varianta lui Ciprian Porumbescu. Mi-aduc aminte cum tata se trezea în fiecare dimineaţă şi aprindea radio-ul exact când se cânta „Tatăl nostru”. Stam amândoi înmărmuriţi şi fiecare plângea cu inima tresăltând. Oare ce-o face tata acum?

1,2,3…

De ce mă dor ochii? „Văd” din aşternut o rază de lumină şi pentru prima oară, vreau să o sorb „în mine”. Îmi doresc atât de mult să „pipăi” lumina, s-o simt că e materială, să o scufund adânc în sufletu-mi îmbătrânit, care nu are totuşi decât 21 de ani… O dorinţă înnebunitoare de lumină şi linişte m-a cuprins.

Do, do, mi, mi, sol, sol, fa….

Şi acum am în minte notele muzicale ale unei compoziţii de-a lui Mozart. Parcă aceasta era ultima melodie cântată la nai aseară…

4,5,6….

Mă îmbrac grăbit… Unde mă duc? Spre „Felinarul opac” (locul înverzit de atâta dragoste

dintr-un parc situat în orăşelul nostru „mioritic”, B.)

Ora 8:15… Nu mănânc (am prostul obicei de a nu mânca până dincolo de prânz). Mi se mai adaugă, iată, un alt defect pe lista foarte lungă scrisă în minte, acela de a fi neatent „la mine” sau, mai bine zis, „cu mine”.

7,8,9…

Ies afară. Mă inundă curcubeul coloristic şi senzorial de pe stradă. Oameni cu zâmbetul lin pe feţe, îmbrăcaţi în haine uşoare, cu trupuri zvelte, „unduinde”. Cum spunea versul dintr-o poezie despre primăvară: „Mirosind a caisă, / Unduindă a narcisă.” Nu ştiam că e primăvară…

Îmi atrage atenţia un buchet frumos de „Mâna Maicii Domnului” dintr-o florărie. De ce îmi dau lacrimile? Mă îndrept energic spre vânzătoare.

-Aceste flori se numesc „Mâna Maicii Domnului”? întreb, încercând totuşi să îmi înghit lacrimile cu gust sec.

-Da, mamă. Nu vezi că e primăvară? Măicuţa Domnului are grijă de noi şi Mâna Ei sfântă ne ocroteşte.

De ce tot număr în gând? Şi de ce plâng fără rost? Nu aş zice chiar „fără rost”. Cine sunt eu? Un nimeni. Şi totuşi compun muzică. O muzică „fără valoare” (cum spun compozitorii de şlagăre), dar cu un puternic accent egocentrist. Adică scriu pentru…. pentru cine scriu?

Încerc să nu mă clatin şi să îmi continui drumul spre locul pe care l-am numit „Felinarul opac” (o bancă aflată sub un felinar care aruncă spre trecători o lumină slabă şi translucidă). Lângă mine un cerşetor, rugându-mă umil să îl milostivesc cu un leu. Îl privesc furios şi încep să merg mai repede spre locul unde sper să găsesc…liniştea.

În urma mea, văd un copil cam de vreo 7-8 ani dând o bancnotă murdară de un leu bătrânului nevoiaş. Carnea-mi trepidează, dureri spasmatice îmi încleştează muşchii. Albeaţa „Mâinii Maicii Domnului” îmi strălucea dulce în mintea-mi obosită. Vorba mamei: „Tu te-ai născut obosit şi cu capul în nori, copil drag”. Unde-o fi mama acum?

Ajung la locul unde speram să mă calmez şi să respir mai în voie. Sub felinar, văd o pereche de îndrăgostiţi ascunzându-şi unul în mâna altuia cartoline plăcut mirositoare cu suave declaraţii de dragoste. Creierii-mi sunt încinşi. Lumina asta primăvăratică mă orbeşte. De ce mă tot gândesc la floarea aceea albă? Tot privind la tumultul mulţimii, un gând venind ca o mireasmă liniştitoare îmi ţintuie mintea. Un gând ca un balsam şi o voce care îmi rosteşte fără ştirea raţiunii: „Mă duc la biserică”. Alerg cu mâinile încleştate spre biserica unde mă duceam cu mama şi tata. Ciudat, ajung foarte repede, în circa 5 minute.

Îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, încep să cânt „Tatăl nostru” şi să plâng cu sufletul cutremurat. Unde am umblat, Doamne, până acum? Pe cine sau ce am căutat în viaţa asta scurtă, dar tumultoasă? Lumina regăsirii liniştii mă împresoară. Şi în vârtejul acalmic al întrebărilor, o mână uşoară, heruvimică mi se aşează pe umăr. Ridic ochii tulburat şi îl văd pe părintele bătrân şi cu privirea blândă. Mă cuprinde în braţe şi plânge liniştit alături de mine.

-Plângi, copil drag, plângi…. îmi spune scumpul meu duhovnic din copilărie.

Regăsire, dulce regăsire… Cu sufletul împăcat după Sfânta Spovedanie, mă îndrept alături de preotul meu atât de drag la casa mamei. Pe drum, aceeaşi lumină binecuvântătoare… Întâlnesc iar pe acel nevoiaş.. de data aceasta, îi dau câţiva bănuţi şi îl sărut pe obraz. Uite şi perechea de îndrăgostiţi….Îi salut voios. Sunt vechii mei prieteni din copilărie… Mama.. fiinţa divină, cu părul poleit cu argint de atâta durere şi suferinţă, cu ochii atât de calzi şi cu mâinile mirosind a fân mă aştepta în pragul casei…. Iubita mea casă unde m-am născut şi am crescut. Ştia că vin…

De-abia la prima îmbrăţişare a mamei, un gând venit ca un fulger îmi luminează mintea… Florăreasa de la colţul străzii era chiar mama… Ea îmi spune drăgăstos:

-Copil scump, nu vezi că e primăvară? Măicuţa Domnului are grijă de noi şi Mâna Ei Sfântă ne ocroteşte.

Bunului meu prieten, Răzvan

(Ioana)