Fecioara, Mama noastră adevărată, imită iubirea lui Hristos faţa de noi. Iubirea ei întrece orice afecţiune maternă care e o analogie imperfectă a ei

„Aşa este ea faţă de sfinţi. Iar faţă de noi ce cuvânt ar putea lăuda în imne cum se cuvine sau ar putea înfăţişa fie şi modest diversitatea, varietatea, belşugul şi generozitatea binefacerilor şi darurilor ei, atât în comun, cât şi faţă de fiecare în parte, care ies din adâncul mãruntaielor îndurărilor ei ca nişte râuri pururi curgătoare şi care sunt cele mai multe necunoscute de mulţi, ca să nu spun de toţi?

Cineva şi-ar putea însă reprezenta oarecum nedesluşit bunătatea ei cuvenită lui Dumnezeu faţă de noi dacă şi-ar putea imagina o dispoziţie blândă, iubitoare şi afectuoasă de îndurări materne pline de compasiune şi gingăşie faţă de un copil frumos şi bun, şi acesta singur-născut şi bine îngrijit fiind el mai ales la vârsta copilăriei; o mamă care uită aproape cu totul de ale sale, ba chiar şi de ea însăşi, şi devine întreagă a celui foarte drag ei şi se dedică în întregime purtării de grijă de el, părând că trăieşte mai mult în acela decât în ea însăşi: drept pentru care când acesta este bolnav, e neputincioasă şi ea, când e întristat, suferă împreună şi ea, când el plânge, lăcrimează împreună şi ea, când se bucură, se veseleşte împreună şi ea, simte schimbările şi afectiunile aceluia ca pe un membru sau măruntai propriu sau, mai bine zis, şi-ar da bucuros viaţa ei pentru viaţa lui.

Dacă şi-ar putea reprezenta cineva acestea şi unele ca acestea, atunci ar putea schiţa cumva modest adâncul iubirii, purtării de grijă şi afecţiunii faţă de noi a Mamei lui Dumnezeu; sau, mai bine zis, dacă e să spunem adevărul, pe atât de mult se deosebeşte afecţiunea ei faţă de noi mai presus de toată îndurarea îndurărilor materne pline de compasiune ale mamelor de acum puse înainte drept o icoană a ei, pe cât se deosebeşte bunătatea de răutate şi adevărul de rătăcire; căci zice [Domnul]: „Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să faceţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult atunci Tatăl vostru Cel ceresc?” [Lc ll, l3].

Căci un lucru e propriu şi unei naturi iraţionale şi e o icoană nedesluşită a acestei iubiri care-şi are de cele mai multe ori judecata eronată, drept pentru care de multe ori întoarce spatele celor buni ca unor răi, iar pe cei răi îi iubeşte peste măsură; dar celălalt [iubirea Fecioarei faţă de noi] e operă a Înseşi Bunătăţii şi Înseşi Iubirii naturale a lui Dumnezeu Cuvântul, al cărei abis, izvor şi instrument [organon] e în chip natural Mama Acestuia, prin care ni se arată această afecţiune iubitoare [philtron] cuvenită lui Dumnezeu în chip proporţional şi după vrednicia fiecăruia, precum şi grija şi providenţa care vin de aici prin imitarea lui Dumnezeu.

Căci aşa cum, potrivit dumnezeiescului Apostol [Rm 15, 3], Hristos n-a plăcut Lui Însuşi, ci fiind Dumnezeu, S-a golit pe Sine Însuşi pentru noi luând formă de sclav [Flp 2, 7], a suferit ocări din pricina acoperământului trupului, căci zice [Psalmistul]: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” [Ps 68, 10], a suferit cu adevãrat şi bucuros moarte pentru viaţa noastră, iar El, binecuvântarea şi dreptatea, s-a făcut blestem şi păcat, ca să ne răscumpere din blestemul Legii [Ga 3, 13] şi să ne elibereze de acul morţii, păcatul, şi, chiar dacă femeia şi-ar uita copilul ei, totuşi El nu ne-ar uita niciodată [cf. Is 44, 15]; tot aşa şi Mama Lui se va folosi negreşit faţă de noi de aceeaşi iubire de oameni şi compasiune, căci în virtutea schimbului [antidoseos] a moştenit şi Ea toate cele naturale ale Fiului.

Şi dacă din pricina compasiunii sufleteşti orice mamă simplu iubitoare se schimbă şi ea, cum spuneam, odată cu schimbările şi transformările preaiubitului ei copil, cu cât mai mult Cea care a avut drept măruntai în inimă un astfel de Fiu, cum s-a spus mai sus, va avea una şi aceeaşi mişcare de iubire şi îndurare pentru El şi faţă de noi, ca şi a oricărei – alte activităţi cuvenite lui Dumnezeu. Iar dacă şi dumnezeiescul Pavel, scoţând apă din acest lăudat izvor nemuritor şi obârşie de Viaţă, a spus tuturor îngerilor şi sfinţilor comoara iubirii: „Cine e slab şi eu să nu flu slab? Cine se va poticni şi eu să nu mă aprind?” [2 Co ll, 29], dar se ruga şi să fie anatema de la Hristos pentru mântuirea fraţilor [Rm 9, 3], ce ar putea spune şi ce s-ar putea ruga pentru noi Cea care este izvorul şi rezervorul acestui întreg şuvoi al Apei pururea vii? Negreşit cuvinte negrăite, pe care nu e cu putinţă unui om a le grăi [2 Co 12, 4] şi pot fi auzite numai de cei care sunt ca Pavel. Căci noi ne desfătăm mereu de efectele iubirii Ei. Dar chiar dacă ne putem desfăta, dacă vrem, de această iubire, nu ne putem nicidecum desfăta de cunoaşterea ei, căci, aşa cum spun de Dumnezeu purtătorii Părinţi, chiar dacă harul ne dă o desfătare, nu ne dă şi o înţelegere.

De aceea, aşa cum toate cele ce sunt sunt, precum s-a zis, umbre şi prefigurări ale tainei Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi al celor bune viitoare mai presus de gând care vin de aici, şi de aceea s-au făcut, şi anume pentru existenţa fericită şi existenţa simplă, precum s-a spus, tot aşa şi cele ale fiecărei mame, îndurările ei fierbinţi până în măruntaie pentru preaiubiţii ei copii şi toate sârguinţele şi ostenelile pentru ei, sunt prefigurări ale acelei afecţiuni şi îndurări până în măruntaie faţă de noi ale Mamei Domnului, ale feluritei purtări de grijă şi fericirii care vin de aici.

Căci aşa cum fiecare mamă dă copiilor ei simpla existenţă, tot aşa şi Mama lui Dumnezeu dăruie tuturor existenţa fericită; şi aşa cum acelea sunt pentru copiii lor cauze ale faptului că ei sunt potrivit naturii oameni muritori şi, pe lângă aceasta, sunt îngrijitoare şi hrănitoare ale lor, tot aşa şi Ea este pentru ei o cauză a faptului că prin har aceiaşi devin dumnezei, şi tot Ea este purtătoare de grijă şi organizatoarea generoasă a banchetului desfătării dumnezeieşti şi îndumnezeitoare; şi, simplu spus, Mama Celui care pentru bunătatea Lui negrăită S-a făcut frate al nostru, e procuratoare şi repartizatoare autentică a tuturor darurilor supranaturale şi necreate ale Duhului dumnezeiesc care se dau acum şi care sunt încă adunate în vistierie, prin care ne facem fraţi şi comoştenitori a lui Hristos, nu numai pentru că Ea repartizează prin har darurile Fiului Ei adevărat fraţilor Lui, dar şi pentru că le dăruie şi copiilor ei adevăraţi nu atât din pricina înrudirii naturii, cât din pricina înrudirii harului. De aceea, faţă de acel Măruntai supranatural şi fericit plin de iubirea Tatălui nostru din ceruri, mama trupească a fiecăruia de abia dacă ar putea fi aşa ceva, fiind în chip proporţional instituită pentru scurt timp de Doamna a toate, la porunca Tatălui şi Domnului ceresc, colaboratoare a veniri la viaţă a copilului şi hrănitoare şi îngrijitoare a lui, până ce va ajunge la vârsta şi hrana potrivit lui Hristos.

De aceea, până ce are cineva vârsta duhovnicească a prunciei hrănit fiind cu lapte, cască gura spre această hrănitoare vremelnică şi doar spre lucrurile umile ale ei, ignorând cu totul casa paternă şi adevărata, iubita, mult-dorita, fericita şi autentica afecţiune paternă şi maternă de acolo, precum şi nobleţea proprie, şi adevărata lui rudenie, „grăind ca un prunc, gândind ca un prunc, socotind ca un prunc; dar când devine bărbat, toate cele ale pruncului încetează” [I Co 13, 11] condamnându-şi ignoranta anterioară şi modul în care se ţinea legat şi împletit de lucruri umile şi străine ca de unele proprii şi stând departe de cele proprii lui. De aceea, întorcându-se la casa paternă şi învrednicindu-se -— o, nespusă iubire de oameni! – de acea dorită, binevoitoare şi plină de bucurie şi de voioşie negrăită vedere a preaiubitei Mame a lui Dumnezeu Cuvântul, şi de bunurile paterne mai presus de minte de acolo, dar şi de o lacrimă de bucurie care vine de acolo, ajungând plin de acestea, va ñ schimbat/transformat prin extazul dorului cu schimbarea/transformarea dumnezeiască, recunoscând ce este cu adevărat autentic şi de îndrăgit prin natură şi adevărata înrudire.

Sfântul Teofan al Niceeii – Discurs / tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor.

Sursa: Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 571.