Câteva zile frumoase petrecute la Mănăstirea Toplița

În urmă cu ceva timp, am ajuns într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde oamenii simt cu adevărat că sunt romani, ducând mai departe o cruce deloc ușoară, dar frumoasă, păstrând vie amintirea strămoșilor și a jertfei lor, pentru a muri în dreapta credință ortodoxă, lasând-o moștenire pâna in ziua de astăzi, contra tuturora vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.

Este vorba de Harghita, locul în care cerul plange seară de seară, dand mărturie prin roșul săngeriu care se poate zări la apusul soarelui, că acolo românii au suferit și încă mai sufera de biciul celui viclean si de mânia păgânilor cotropitori, care s-au așezat aici, care și-au păstrat trăsăturile sălbatice până în ziua de astăzi.

Cu puțin timp înainte de terminarea anului școlar, în timp ce îmi pregăteam pentru examenele finale, primesc un mail de la Liliana Ciucă, o bună prietenă, coordonatoarea proiectului Ascociației Ortodoxia tinerilor “Suflet de copil” în București, în care eram invitați mai mulți să mergem și să ajutam la pregătirile pe hram ale Mănăstirii Doamnei, din Toplița, din data de 8 septembrie, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. M-am găndit că mi-ar prinde bine o perioada de liniște la o manăstire și o mica ieșire din calvarul inchisorii urbane, plină de blocuri, astfalturi și nimicuri care mă indispun.

Era ceva inedit pentru mine, deoarece nu stătusem niciodată la o mănăstire de măicuțe, niciodata în Harghita. Am plecat cu 11 zile înaintea hramului, de joi seara din București la ora 22, în jurul orei 6 eram la poarta mănăstirii, dupa unele mici peripeții.

Liliana mai fusese odată, era cunoscută de întreaga obște de acolo, cu care m-am împrietenit foarte repede, având o primire minunată, la care nici nu mă așteptam. Obștea era una mică, din 5 maici și o soră, care se descurcă foarte greu cu treburile gospodărești, muncesc cu jertfa până la epuizare, dând dovadă de dăruire totală a vieții lor lui Hristos și slujirii aproapelui.

Mănăstirea este ctitoria domnitorului moldovean Gheorghe Ștefan, în anul 1658, fiind atestat în 1677, dar după spusele Preasfințitului Ioan, acolo, spun izvoarele istorice, se afla o obște monahicească încă din secolul XII. Toate nevoitoarele de aici erau din partea Moldovei, niciuna ardeleancă. Ce schimbări, aproape incredibil de crezut acum câteva secole, când Ortodoxia era prigonită, mănăstirile distruse, iar cei care nu acceptau uniația, trecereau la greco-catolicism, erau arestați și uciși pentru dreapta credință, iar cei care voiau sa-și închine viața lui Hristos, fugeau in Moldova și se nevoiau în mănăstirile de aici.

Părintele slujitor, Onisim, tânăr, dar foarte râvnitor, iscusit și bun duhovnic, fost slujitor în mănăstirea Făgețel. Era de loc de prin părțile Tărgoviței, iubea foarte mult pe tineri și pe copiii, el ne întelegea foarte bine, deoarece a venit mai tărziu la biserică, a avut viață de student si a fost multă vreme indiferent față de biserică, dar Dumnezeu a avut planul lui cu el, astăzi multă lume fiind adusă de el la credință și întoarsă de la calea eresului, la Ortodoxie.

Muncile de diverse feluri erau plăcute, de la grădinărit, cărat lemne, vopsit garduri și adunat ciuperci, și alte munci folositoare, departe de televizor și internet, zilnic la vecernie și la sfanta liturghie, uneori la miezonoptică și priveghere, ne-au ajutat sufletele să se ușureze de poverile suferite în lume, de modul de viață modern, dependent de confort și tehnologie din marile metropole. Părintele avea grijă de noi să ne mai ia cu el la o plimare cu mașina, ne-a dus să vedem Bilborul, un sat de romani iubitori de Dumnezeu, cu mandrie națională, acolo unde ungurii nu au curaj să-și arate colții și dorința lor de a pune stăpanire de pămanturile de acolo, pentru că romanii de acolo sunt uniți între ei, așa cum ar trebui să fim peste tot, și nu le permit să-ți bată joc de ei cum fac în alte părți.

Am mers să vedem mănăstirea Izvorul Mureș, ctitoria preasfințitului Ioan, care a fost și arhitectul acelui proiect, dand naștere unei fortărețe a ortodoxiei romanești aici în zonă, de unde să se adape toți romanii care au rezistat valului totalitar al catolicismului și al uniației.

Într-o încăpere alaturată bisericii, picturile te duc undeva depate, într-o Romanie profunda, creștin ortodoxă și mărturisitoare. Avem pictate scene din istoria noastră, de la creștinarea dacilor, la revoluția lui Avram Iancu și îmanarea actului unirii de către Patriarhul Miron Cristea lui Brătianu, așteptat de mii de ani de acest popor obijduit care nu a deznădăjduit și ne-a lăsat astăzi o credință și o limba contra cărora se duc alte războaie mai subtile și mai crude decat cele care se duceau altădată.

De asemeni, icoana apocaliptică, în care Bukov distruge peste 200 de mănăstiri ortodoxe în Transilvania din ordinul Mariei Tereza, pentru că nu au trecut la catolicism te înfioară, îti taie răsuflarea pur și simplu. Hristos este răstignit de cei care îsi spun creștini și se laudă ca fiind apărători ai creștinătății….. cumplit….. ce bine spunea Ștefan, mai bine rob la turci decat la catolici, că turcilor le dai bani și pleacă, dar catolicii atentează la credința ta.

Aici nu a prins nici noua mișelie a catolicilor: ecumenismul, pentru că oamenii știu din experiență viclenia catolicilor. Toți preotii din Ardeal, pe care i-am cunoscut personal, și aici, și în județul Alba, sunt tari pe poziții și susțin cu tărie apărarea Ortodoxiei, neîngenunchiati de zeul toleranței, care nu este decat o capcană. Se plâng că Biserica Greco-Catolica a revendicat astăzi posesii foarte mari care aparțineau statului roman și Bisericii Ortodoxe Romane.

Tăria în credință a preoților și a monahilor ardeleni mi-au dat noi aripi și m-au întărit și pe mine de fiecare dată cand am avut prilejul să le ascult dorul.

Ultima zi, cea de hram fost cea mai frumoasă. Preasfințitul Ioan, episcopul locului a venit la hram, așteptat de mulțimea de credincioși care și-a dorit tare mult să-l vadă și să-i asculte cuvantul de mangaiere. Fiind o sărbătoare specială, ne-a predicat despre minunea nașterii Maicii Domnului, fiind o pildă pentru noi toți, stăruința în rugăciune și speranța în Dumnezeu a tuturor soților care-și doresc copiii, despre prima împărtășanie pe care o primim încă din burta mamei, deoarece mama și fatul sunt același trup pană la naștere.

Am primit la sfarșit steaguri tricolore și am cantat “Deșteaptă-te romane”, cuprinzandu-mă un fior adanc văzand pe Praesfințitul cântând alaturi de noi și baia de steaguri tricolore, arătand că această minune, poporul roman, încă mai dăinue peste veacuri de robie, mâncând coliva tuturor imperiilor cotropitoare.

După spusele părintelui Onisim, acest mare patriot roman, Preasfințitul Ioan Selejan, atunci cand a fost numit episcop al Harghitei și Covasnei, a venit alături de armată pe tancuri fluturând steagul tricolor, pentru a da un semnal de alarmă vrăjmașilor noștri că el nu glumește și va fi un apărător al ortodoxiei acolo, ceea ce a și dovedit prin fapte.

În zona aceea îți trebuie o doza curaj ca să îți afișezi mandria națională. Acea mandrie desăvarșita, care nu are de a face cu cea luciferică și care te păstrează tare în credință, despre care vorbea Mitropolitul Antonie Bloom, dând exemplu pe un frate de la pateric, care nu punea la suflet vorbele altor frați care-l batjocoreau, spunand că el de Domnul ascultă, nu de câini lătrători. Un alt fel de a păstra credința în Domnul și a rezista atacurilor venite de la cel rău.

O fata care locuia în Miercurea Ciuc, mi-a mărturisit că a arucat steagul și a fugit când a fost văzută de extremiștii unguri, având o spaimă de moarte. Sunt în stare de orice atunci cănd văd steagul romanesc și însemnele romanești. Vedem la știri că acolo primarul arborează steagul național după bunul plac, toate semnele de circulație și de pe magazine și instituții sunt în limba maghiară, manifestații antinaționale și anticonstituționale avem din ce în ce mai multe. Iar primarul, care a lucrat în cadrul serviciilor secrete maghiare, îsi permite să loveasca un agent al serviciilor secrete romanești fără să pațească nimic.

De precizat că nu judec pe nimeni, iubesc pe oricine indifferent de culoare, rasă, etnie, culoare a părului sau a ochilor, dar simt nevoia să scriu cele văzute acolo și mărturiile părintelui și ale credincioșilor de acolo despre felul cum sunt tratați de o parte dintre cei care sunt aici primiți și li se dau drepturi egali, sau chiar mai mari decât ale noastre de către statul roman. Au fost unguri care au venit la părintele și au trecut la Ortodoxie, rămanand vorbitori de limba maghiară, Ortodoxia fiind pentru toate neamurile. Tatăl străbunicului meu este ungur, și respect acest popor, ca pe fiecare, dar nu pot să tac atunci cand unii încearcă să instige la ură rasială, anarhie socială, autonomie și alte presiuni pe care le fac politicienii lor.

Ungaria este o țară care a fost la începuturi ortodoxă, iar eu sper că Domnul se va milostivi și de ei să revină la dreapta credință. Toți suntem fii lui Dumnezeu, care a suflat Duh Sfant pe nările noastre la facere și ne-a dat viață, ne așteaptă pe toti la dreaptă credință, să ne iubim unii pe alții și să slujim Lui. Dar toate aceste vitregii și lupte au ca scop mantuirea noastră. Rău e cand e rău, dar mai rău e fară rău. Sper ca ceea ce am scris să fie spre zidirea voastră și spre urcuș duhovnicesc !

(Carol Mihai)