Mândria apare atunci când eul din noi e mai mare decât Dumnezeul din noi
După ce mi-am pus la modul serios problema mântuirii, mi-am zis că nu se poate să înaintez prea mult în această privință fără să citesc Scripturile. Desigur, o parte din pasaje le știam din slujbele Bisericii sau de prin alte cărți duhovnicești. Dar vedeam că Biblia e destul de consistentă. Cât cunosc din ea?! Poate niciun sfert.
Cum ziceam, o serie din episoade le cunoșteam, însă am descoperit multe alte întâmplări minunate, unele dintre ele chiar revelatoare. Pasajul la care vreau să fac referire aici este lupta lui Ghedeon cu madianiții din Vechiul Testament, din cartea Judecătorilor. Ghedeon a fost unul din Judecătorii aleși de Domnul să conducă pe Israel în Canaan, într-o vreme în care războaiele cu triburile vecine erau foarte frecvente. Astfel, după ce Ghedeon își strânsese oamenii pentru luptă, Dumnezeu îi zice un lucru, care pe mine personal m-a uimit:
„E prea mult popor cu tine; nu voi putea Eu să dau pe Madian în mâinile lor, ca să nu se mândrească Israel înaintea Mea şi să nu zică: Mâna mea m-a izbăvit!”.
Apoi, Domnul îi cere lui Ghedeon să-și trieze luptătorii, până ce într-un final ajunge la trei sute. Cu aceștia, Dumnezeu îi învinge pe madianiți alungându-i din acele locuri. Deoarece despre asta este vorba: Dumnezeu i-a învins pe madianiți. Nu Ghedeon împreună cu poporul lui Israel, deoarece aceștia s-ar fi mândrit și și-ar fi atribuit loruși izbânda, uitând de Domnul.
Da, despre asta este vorba. Noi ne uităm în trecut și vedem câte am realizat. Unii dintre noi am terminat o facultate bună și avem un job bine plătit sau poate o familie minunată și o casă frumoasă. Și credem că le-am obținut prin propriile noastre puteri. Adevărat, însă doar parțial. Am muncit ca să obținem acestea, dar a mai muncit Cineva. Cum bine zice Psalmistul: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește. În zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiți ai Săi.”
Mândria apare atunci când eul din noi e mai mare decât Dumnezeul din noi; atunci când Dumnezeu nu mai are loc în noi. Deși, inima omului a fost creată să-L poată adăposti, în chip tainic (mistic), pe Cel pe Care cerurile și pământul nu-L pot cuprinde, totuși Îl fugărim de acolo și ne așezăm eul. Iar acesta crește din ce în ce mai mare. Și nu le mai caută pe ale lui Dumnezeu, ci pe ale sale.
Părintele Savatie Baștovoi, vorbind despre deșertăciunea căutărilor omenești zicea: „Omul îşi agoniseşte învăţătură, aleargă după bani şi caută să se întâlnească cu oameni mari, şi în toate acestea arată sârguinţă jalnică. Se uită în oglindă când iese din casă şi dacă trece pe cale pe lângă o fereastră întunecată se uită în ea să vadă cât e de frumos şi mândru. Pentru aceasta omul este o făptură vrednică de plâns: când moare spune o vorbă sau două, dar nimeni nu ştie ce a purtat în inimă cu adevărat.”
Toți Marii Părinți, vorbind despre mândrie, afirmă că aceasta este izvorul tuturor păcatelor și cel mai mare dintre ele. Și nu puteam înțelege: cum să fie mândria cel mai mare păcat? Eu îmi imaginam atâtea altele: hoția, uciderea, violul, desfrâul sau altele. Mândria o vedeam undeva pe la urmă, într-un clasament imaginar al păcatelor. Văzând, însă experiențele marilor părinți și călugări trăitori, am realizat pagubele tragice ale acesteia.
Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, a fost unul din puținii pe care Domnul i-a învrednicit a vedea în mai multe rânduri Lumina Nefăcută, asemănătoare celei din Tabor. Cercetându-l odată un alt părinte și cerându-i să-i tâlcuiască un pasaj din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog în care vorbea chiar despre această Lumină Nefăcută, Părintele Sofronie deși îi dă un răspuns mai evaziv, care să nu dea de bănuit că și el a fost învrednicit de un asemenea dar, totuși puțin mai târziu avea să dea o sentință amară: „Lumina și dragostea, de acum nu mai erau cu mine”. De aici vedem cât de subtilă e această patimă. Într-o clipă poți nărui tot ce ai clădit, în ani grei de trudă, pe nesimțite. Exemplul Sfântului Sofronie este un exemplu de o sensibilitate și o profunzime extraordinară, însă mândria poate lua forme diferite și poate avea intensități diferite. Ea face, în ultimă instanță, să-L dăm pe Dumnezeu la o parte din inima noastră, deoarce așa cum Părintele Teofil Părăian spunea: „Dacă în inima ta Dumnezeu nu-i pe primul loc, nu-i pe nici unul”.
În aproape orice clipă avem de făcut câte o alegere. Alegem ori a săvârși fapta bună ori pe cea rea. Dar, săvârșirea faptei bune vine la pachet cu mândria de cele mai multe ori, cum zicea și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, într-una din scrierile sale: „Ca și iarna, când pogoară corbii peste mortăciuni, gândurile mă-mpresoară cu-ale lor deșertăciuni. Când alerg la rugăciune ca să uit de supărări, gndurile-mi fug nebune peste mări și peste țări. Dacă scap din întâmplare vreun cuvânt mai de folos, gându-mi spune sus și tare că sunt «mare cuvios»”.
(Radu Trandafir)