Mângâieri senzuale
Mi-e foarte uşor să vorbesc de mângâierile senzuale, de atingerile dulci dintre doi tineri, pentru că am trecut prin asta. Am fost ispitit de ele şi înainte de a intra în Biserică dar şi după.
Când eram mai tânăr şi-mi făceam o prietenă mergeam repede şi-i povesteam celui mai bun prieten al meu Bogdan, iar el mă întreba: “ai sărutat-o?”. Dacă ziceam “Nu” se considera că suntem doar la stadiul de “lipeală” şi încă mai aveam de muncit. Sărutul reprezinta pecetea unui nou început, era startul relaţiei. De obiciei asta se întâmpla la prima sau a doua întâlnire. Ce urma de atunci în colo depindea de experienţele anterioare ale fiecăruia.
Cineva spunea foarte bine că e mai greu până se ajunge la primul sărut, căci din acel punct în colo lucrurile se pot precipita foarte rapid.
Era uşor să se ivească o ocazie să vedem un film împreună, să vina la mine sau să mă duc la ea, să stăm in pat îmbrăţişaţi, să mergem la o petrecere… sau cine ştie ce alte momente când puteam să ne apropiem fizic mai mult. După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, aceste momente de intimitate erau o adevărată luptă pentru mine. Ştiam că nu e bine să o ating pe prietena mea şi mai ştiam că înaintând din ce în ce mai mult îmi va fi şi mai greu să mă opresc. Ispita era prea mare, pielea ei catifelată mă ademenea peste măsură… Uneori îmi puneam limite în cap, şi-mi ziceam: “o ating doar până în acest punct…de aici încolo ma opresc”…. Mă mustra conştiinţa, simţeam că ceea ce fac nu fac bine dar diavolul îmi spunea în gând: “dacă am atins-o până aici, de acum e tot aia chiar dacă o mai ating şi mai încolo, tot acelaşi păcat e”. Mă îndreptăţeam singur, îmi găseam motive să mă conving, pentru că nu reuşeam să rezist, şi până la urmă greşeam. După câteva clipe mă năpădeau mustrările de conştiinţă, mă cuprindea ruşinea cu care o să mă duc şi să-i povestesc părintelui duhovnic ce am făcut. Nu făcusem dragoste, doar ne-am atins, dar am făcut-o nepermis de mult.
Venea şi ziua când mergeam la spovedanie şi-i mărturiseam părintelui ce făcusem, dar fără să-i detaliez, îi spuneam doar: “am desfrânat părinte” sau “am atins-o pe prietena mea”. Odată el a crezut chiar că am făcut dragoste şi a început să-mi spună canonul pe care trebuie să-l fac pentru a mă îndrepta din acest păcat. Îmi părea rău că am greşit şi mereu mărturiseam acest păcat cu gândul ca pe viitor să nu-l mai fac.
Se întâmpla iar să fim împreună şi iar cădeam, ne atingeam pe unde nu trebuie, şi iar mă mustra conştiinţa, plecam acasă foarte supărat şi pe drum îmi ceream iertare la Dumnezeu. Mă simţeam murdar şi inutil, păcatul pe care-l făcusem parcă mă împiedica să-mi cer şi iertare.
Am căzut de multe ori, şi de fiecare dată îmi ceream iertare lui Dumnezeu, uneori plângeam singur… îmi părea rău… vroiam să nu mai cad dar nu prea reuşeam. Diavolul ducea un război foarte abil cu mine, şi mai mereu nu rezistam ispitei. N-am făcut dragoste cu ea dar totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi avut acest păcat pe suflet. Mi-aduceam aminte ce spunea Sfântul Apostol Pavel , că desfrânarea e diferită de toate celelalte păcate: “Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.“ (1 Co. 6:18).
Această luptă m-a învăţat ce e pocăinţa, mi-a arătat cât este de răbdător şi milostiv Dumnezeu cu slăbiciunile noastre. Erau şi zile când Dumnezeu mă pedepsea pentru ce făcusem şi n-aveam niciun dubiu că pedeapsa e de la El. Dar în mare parte din momentele când am căzut El m-a iertat. Uneori chiar mă gândeam: “iar am păcătuit, mâine sau poimâne trebuie să vină şi pedeapsa”. Dar nu era aşa.
Greşeala mea era că mă aruncam în ispită şi încercam să-i rezist, crezând de fiecare dată că la un punct mă voi opri…dar mai mereu eşuam, deşi ii ceream ajutorul lui Dumnezeu în această luptă. Soluţia este să fugim de această ispită şi să evităm cât mai mult momentele când suntem singuri, să ne plimbăm mai mult, să stăm cu prietenii.
Într-un final am reuşit, am început să evităm constant acele momente, făcând altceva. După ceva vreme parcă a ridicat Dumnezeu patima aceasta de pe capul nostru. Stăteam unul cu altul şi nu mai eram ispitiţi să ne atingem. Ne vorbeam şi ne consolam că mai e puţin până ne căsătorim şi atunci având binecuvântarea lui Dumnezeu vom putea să ne exprimăm dragostea noastră şi într-un alt mod.
A fost o luptă grea din care am învăţat că Hristos Domnul nu vrea ca noi să ne aruncăm în ispită şi apoi să-i cerem ajutorul ci ne recomanda mereu să-i cerem Tatălui ceresc: “şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean.”
E o ispită mare chiar şi pentru tinerii care merg la Biserică şi care vor să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Vâltoarea acestei patimi este prea mare şi cel ce se dă de bună voie în mâna ei nu se ştie dacă mai scapă.
E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne facă să credem că această luptă trebuie câştigată, când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.
Dulceaţa acelor mângâieri senzuale nu va face decât să ia din inocenţa relaţiei, din frumosul şi normalitatea ei, grăbind-o către un punct către care deocamdata nu trebuie să ajungă.
(Victor din Canada)
Oana
mai 12, 2010 @ 9:17 am
Foarte mare dreptate ai Victor, noi tinerii suntem slabi in fata acestei patimi, de aceea trebuie sa ne rugam neincetat sa ne intareasca Bunul Dumnezeu si Maicuta Domnului!
Nicole
mai 12, 2010 @ 11:10 am
dk tot s-a deschis asa un topic, multumim pt marturisire Victor, mie mi-a fo de mare folos sa cunosc si altii care se confrunta cu astfel de situatii, tineri care merg la Biserica, vreau sa zic..
now, my question, pana unde se merge cu sarutul..adik..atunci knd esti intr-o faza mai incipienta..exista stanjeneala de inceput, nu prea te saruti decat knd te vezi si la sfarsitul unei intalniri, problema se agraveaza knd deja cei doi se simt confortabil, se intalnesc si in casele lor…iar sarutul se mai prelungeste, e mai patimas, etc…devine pacat? Nu e vb de alte atingeri, doar strict de sarut! Il marturisim la spovedanie, luand angajament sa nu-l mai repetam, adik sa nu ne mai sarutam? Multumesc!
admin
mai 12, 2010 @ 11:34 am
Salut Nicolae,
Eu cred ca fiecare in timp ce isi saruta iubita/iubitul are un feeling asa de cat de carnal este sarutul, si daca a trecut peste o anumita granita. Mie constiinta imi zicea mereu daca depaseam o anumita limita.
Cand simti mustrarea asta subtila e bine sa dai inapoi, de la acel punct in colo se pot intampla si mai multe.
Asa cum zice si Victor in articol: e mai greu pana ajungi sa te saruti ca apoi lucrurile se precipita.
Eu zic sa-i marturisesti duhovnicului ca sa vezi ce-ti spune, si din sfaturile lui ai sa-ti dai seama daca asta e un lucru pe care trebuie sa i-l spui sau nu.
Catalin
mai 12, 2010 @ 11:45 am
Dumnezeu e cu tine, Victor. Si tu esti cu El. Asta a contat enorm. Dumnezeu sa te aiba in paza!
Bogdana
mai 12, 2010 @ 5:17 pm
ce bun articol! ce-mi place! exact ce a vrut sa zica si foarte bine spus pt a tine minte.
„E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne facă să credem că această luptă trebuie câştigată, când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.”
Nu m-am gandit niciodata la asta si e f adevarat! Off ce bun e site-ul asta! De asta avem noi nevoie, toti oamenii, de unitate! In Histos desigur.
omp
mai 12, 2010 @ 7:17 pm
articol plin de sinceritate si invataminte…
iertata sa-mi fie unica nelamurire: De ce oare atunci cand savarsim anumite fapte (care (ne) tulbura), traim apoi cu impresia ca Dumnezeu ne „pedepseste” pentru acele fapte ? Din pilda fiului risipitor reiese clar cat de milostiv este Bunul Dumnezeu, Care prin definitie este IUBIRE…
Laura-optimista
mai 12, 2010 @ 10:10 pm
Exact, sunt de acord că, ştiind cât de iubitor este Dumnezeul nostru, ar trebui să nu ne temem de pedeapsa Sa, ci doar de îndepărtarea de El. Cred că, precum spune Sfântul Evanghelist Ioan, „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa şi cel care se teme nu este desăvârşit în iubire.” Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu ne întristăm atunci când suntem pedepsiţi, ci atunci când păcătuim. Sper să nu păcătuiesc împotriva adevărului, afirmând că în opinia mea, unica pedeapsă, de care ar trebui să ne temem este pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Atunci când păcătuim, pierdem comuniunea cu Hristos, nu fiindcă El ne-ar părăsi(să nu fie!), ci pentru că noi, prin păcatele noastre, Îl părăsim, ne închidem în noi înşine şi cădem din har.
Autorul articolului, căruia îi mulţumesc pentru sinceritate şi pentru dorinţa de a-i ajuta şi pe alţi tineri credincioşi să depăşească anumite ispite specifice vârstei noastre, a mai mărturisit că, atunci când este mustrat de conştiinţă, nici nu mai are puterea de a-I cere iertare lui Dumnezeu. Aceeaşi senzaţie o am şi eu… Totuşi, sunt conştientă că aceasta este cea mai gravă ispită, căci neputinţa de a ne ridica ne poate duce la deznădejde(păcat deosebit de grav) şi la pierderea mântuirii. Sfântul Ioan Scărarul scrie că, după ce păcătuim, cel rău ne spune că Dumnezeu nu ne va ierta, căci păcatul nostru este mult prea grav. Totuşi, în aceleaşi momente dificile din viaţa noastră duhovnicească, Dumnezeu ne îndeamnă, plin de iubire şi de răbdare, să ne întoarcem la El, să ne ridicăm.
Oricum, să dăm lui Hristos cu râvnă ostenelile tinereţilor noastre, precum ne sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul şi cred că, dacă vom dedica întreaga noastră viaţă lui Hristos, El ne va duce, treptat, la starea de sfinţenie şi ne va dărui împărăţia Sa, de fapt, ni Se va dărui pe Sine.
Hristos în mijlocul nostru!
Bucurie!
Mihai
mai 13, 2010 @ 7:55 am
A cadea e omenesc, a te ridica e Dumnezeiesc!
A.
mai 13, 2010 @ 9:19 am
Frumos articolul, sa luam aminte la el si sa invatam din el.
Multumim pentru impartasire Victor.
Adevarul e ca tot mai multi tineri ne confruntam cu asemenea ispite, important e sa luptam cu ele si sa le indepartam.
Asa de pustiit te simti cand desfranezi si constientizezi ca ai desfranat….dar important este sa ne ridicam.
Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti.
Filofteia
mai 13, 2010 @ 2:15 pm
Da, frumos articolul, din pacate eu nu am reusit sa am o viata curata inainte de casatorie, dar incerc pe cat posibil cu rabdare sa am o casnicie placuta in fata lui Dumnezeu! Acelea pe care unii dintre noi le consideram pedepse, cred ca unele sunt „atentionari” de la Tatal ca nu am facut bine (cum ii spune tata sau mama copilasului lor „puiule, ai grija sa nu mai faci asa data viitoare, ca nu e bine si iti faci rau, vezi ce ai patit daca ai facut asa…”), deci o consecinta a pacatului nostru, la care Dumnezeu ii permite sa se intample, spre a ne indrepta.Cum a spus un Sfant Parinte:sad:e reprodus de mine, nu mai stiu excat) Bunul Dumnezeu ingaduie sa ni se intample ceva rau, numai atunci cand acel rau e spre binele nostru. Doamne ajuta!
Rusu Denisa Felicia
mai 13, 2010 @ 2:27 pm
Pentru „admin”: Mustratrea vine de la constiinta…iar constiinta este glasul lui Dumnezeu in om!
Pentru „Victor din Canada”:E un articol foarte bun, izvorat din suflet! Felicitari!
Pentru toti cititorii:Bunul Dumnezeu sa va ajute sa treceti cu bn peste toate incercarile vietii!!!”Fiti treji, privegheati, potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita!”
pau
mai 13, 2010 @ 4:42 pm
draga Victor..sa stii ca te inteleg perfect. si sa stii ca ai mare dreptate. e pacat sa se piarda exact inocenta unei relatii pure …si cunosc bine sentimentu acela de desfranare chiar daca propiu zis nu e desfranare..admir articolul si curajul tau de a recunoaste asta in fata lumii ! Sa ne ajute Dumnezeu sa trecem cu bine cu totii mai ales prin felu asta de ispite care pot intr-adevar distruge..suflete:-) Si cum Dumnezeu e Buuun si are o inima atat de maaaaare incat nu-mi incap „a”-urile pe acest site ca sa arat cat, siiigur ne ajuta 😀 numai bucurii la toata lumea!!! 😡
Nelu
mai 14, 2010 @ 3:20 am
Ce ne cere Hristos de la noi e sa luptam din toate puterile nu neaparat sa izbandim . Izbanda va veni odata ce vom invata sa luptam din ce in ce mai bine .
Patesc de multe ori ca rezist unei ispite si dupa aceea ma gandesc uite mai ca tare sunt eu ( ma mai prinde si mandria ) . Dar sa fim siguri ca daca am fost infranati cu ajutorul lui Dumnezeu ne-am infranat caci noi nimic bun nu putem de la noi insine .
Constientizarea ca Dumnezeu le face pe toate in fiecare clipa a vietii noastre ne aduce cuget smerit.
Si totusi ce ne-am face fara ispite ? Putini s-ar mantui .
Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri Doamne Iisuse Hristoase , Fiul Lui Dumnezeu , miluieste-ne si ne mantuieste pe noi.
aicredinta
mai 14, 2010 @ 3:33 pm
Asa ca incurajare.Anul trecut s-au cununat doi tineri care nici macar nu s-au tinut de mana pana cand preotul nu le-a pus mainele una peste alta la casatoria religioasa.Sunt fericiti si se se iubesc! Fain articol.De-as fi facut si eu ca tine…
Florina
mai 16, 2010 @ 9:06 pm
Buna am si eu nevoie de un raspuns…in legatura cu prietenul cand suntem intr-un grup de persoane in oras si trec fete pe strada incepe sa zica’’mm ce fund are asta’’.Pe mine ma supara asta si iam zis si lui dar imi zice ca e normal suntem barbati si ca sunt prea suparacioasa,deci cine e de vina eu ca sunt prea suparacioasa si nu il las?si e normal asta ca barbatul trebuie sa se uite dupa ele ca asa sunt ei?mie nu mi se pare normal adica daca 2 persoane se iubesc ar trebui sa fii numai cu ea cu ochii numai la ea nu?sau cum e?
admin
mai 16, 2010 @ 10:33 pm
Da Florina, nu e normal deloc, e chiar foarte ciudat ca-ti si spune.
Incearca sa vorbesti cu el mai mult despre asta, fara sa va certati. El ar trebuie sa gaseasca tot ce vrea la tine, daca se uita la alte fete pe strada inseamna ca ti-e iti lipseste ceva din ceea ce vrea el. Asta inseamna ca e nemultumit si aceasta nemultumire ar trebui discutata, pentru ca pe viitor se poatea accentua si poate duce la despartire.
Roaga-te la Dumnezeu in fiecare seara sa va ajute sa va intelegeti bine!
Adriana
mai 16, 2010 @ 10:47 pm
Eu am un coleg care isi iubeste foarte mult sotia, si sunt impreuna de foarte multa vreme, si sunt amandoi in varsta, ea mai in varsta ca el. Si totusi el afirma ca toti barbatii care zic ca nu se uita dupa fete sunt mincinosi. Pe mine m-a surprins foarte mult aceasta afirmatie a lui si facand o mica ancheta si printre altii am descoperit aceeasi gandire. Acum incep sa ma intreb cat de raspandit este fenomenul, mai exista baieti care sa nu se uite dupa alte fete din momentul in care au o prietena?
Ana
mai 27, 2010 @ 4:11 pm
Adriana, barbatii care traiesc crestin ortodox nu se uita la o alta femeie intr-un mod posesiv.
Avem clar in biblie cuvant de la Mantuitor, precum ca si numai privitul la femeie este desfranare.
Ana
mai 27, 2010 @ 4:19 pm
admin @ „El ar trebuie sa gaseasca tot ce vrea la tine, daca se uita la alte fete pe strada inseamna ca ti-e iti lipseste ceva din ceea ce vrea el.”
Cred ca e gresit spus ca „tie iti lipseste ceva” si asta sa fie motivul ptr care prietenul Florinei se uita dupa alte fete IN TIMP CE ESTE CU EA si pe deasupra mai si face aprecieri desucheate.
E mai degraba o ofensa adusa ei si de fapt un astfel de baiat are nevoie de educatie. Florina, baiatul asta mai are de crescut. Spune-i duhovnicului tau, caci asta nu e caz de prietenie care merita continuata.
Nu uitati ce a spus parintele Nicolae Tanase in legatura cu defectele pe care le vezi la prieten/prietena inainte de casatorie: dupa nunta, ele sunt de 10 mii de ori mai mari:-).
admin
mai 27, 2010 @ 4:43 pm
Ana, ai apreciat foarte bine lucrurile. Asa este precum spui.
Anesti
mai 27, 2010 @ 5:32 pm
Vreau sa fiu sincer si sa vorbesc nu din puctul de vedere al barbatilor ci din punctul meu de vedere…consider ca aceste priviri…deocheate, ascunse poate fata de persoana cu care esti de mana sau impreuna, care culmea ii declari si iubire..ei bien aceste priviri nu sunt permise si chiar nu isi au rostul…poate fi caracterizate drept lipsa de educatie, de o lipsa de bun simt…si ma tem ca sa adancim lucrurile…atractia sexuala , doar fizica a celor 2…cand deasupraa etalonului „partenerei” se ridica noi si noi „forme”…barbatul ce leaga doar fizicul, ce poate ascunde in adancul inimii lui doar pofta de trupesc si pentru aceasta satisfecere poate brava sau amagi „jumatatea” ca o iubeste din toate punctele de vedere …acest barbat este lipsit de caracter si imatur…sa nu fim partinitori caci stim chiar si noi barbatii cum reactioneaza multe femei la fizicul barbatului…si femeile reactioneaza la fel sa fim seriosi, numai ca sunt mai subtile, insa mai responsabile, sper ca multe dintre ele, atunci cand aleg sa faca un pas important in viata lor cu alesul inimii lor….personal nu pot spune ca sunt sfant, insa ma tem sa nu cad in cealalta extrema…sa imi fie sila, sa ma scarbesc de vestimentatia unor anumite femei, fete..mai ales cele care merg de mana cu iubitii…efectiv nu le pot intelege cum le pot declara iubire alesului dar sa se imbrace astfel incat sa isi faca tuturor public formele trupului…si ce mai dezvalui iubitului…chiar nu stiu…se desacralizeaza tot…sa nu mai zic de atitudinea „lui” care merge asa de mandru vazandu-si s aprobandu-si siesi ca persoana de langa el este „tare” si ca vrea el sa arate multora aceasta…cu cine este el…mi se pare un mod retrograd de a gandi, de a fi fericit…si egoist..da pentru ca fiecare partener de relatie posteaza fata de celalaalt o mandrie si cel putin o aparenta satisfactie.
daca cei doi ar fi ales ca taina lor sa ramana a lor, ca gesturile lor delicate si iubitoare sa aiba doar intimitatea lor, deci respectand relatia lor, iubirea lor, casnicia lor, atunci cred k nimeni nu ar mai privi pofticios sau doar din reflexe de satisfacere a poftelor la persoane , chiar necunoscute, de pe strada…efectiv te uiti la cineva pe care nu o/il cunosti si „o apreciezi” pe baza a unor „valori” imorale, perisabile, ce nu numai ca scad in timp, dar chiar si prin comparatie…
Consider ca este bien sa compari, dar sa compari zidind, luand aminte…ti-ai asumat o relatie o zidesti si compari daca tot simti nevoia, dar compari adevaratele valori, adevaratele principii si atitudini, si vestimentatia corecta…aceea o comapri cu a ta si te autoeduci, te controlezi imrpeuna cei doi pot face aceasta, daca desigur vor ceva de la ei…si egoist de la altii…
iertare
Dorian
mai 27, 2010 @ 6:07 pm
Florina, eu cred ca motivul NU este ca nu gaseste la tine tot ce vrea. In fond daca privim asa, tot timpul vei gasi pe cineva mai frumos… sau mai urat dar mai interesant, sau care e diferit si evident ca fundul altcuiva e putin diferit de al tau si fiind diferit e si interesant pentru ca e altceva decat ai si asa mai departe. Dar asta e o gandire care porneste din insuficienta personala a omului si care conduce direct la patima si la pacat. Omul nu ar trebui sa caute deloc placerile senzuale (care sunt in esenta placeri egoiste), iar sexualitatea a fost creata de Dumnezeu doar pentru procreare. Evident, din cauza neputintelor noastre poate nu privim chiar asa lucrurile. Dar dorinta cuiva de a cauta tot timpul altceva decat are cred eu ca porneste numai din interiorul omului si din insuficienta firii sale (toti suntem insuficienti in afara lui Dumnezeu).
Dorian
mai 27, 2010 @ 6:14 pm
Adriana, eu sunt insurat si nu ma uit dupa alte femei. Dar nu ma uit VOLUNTAR. In aglomeratia zilnica de pe strada imi trec prin fata ochilor si femei care mai de care imbracate mai provocator (si nu ai cum sa eviti sa le vezi pentru ca nu poti merge cu ochii inchisi). Dar ma straduiesc sa nu le dau atentie, schimb privirea imediat in alta parte daca simt ca imaginea din fata imi atrage oarecum atentia si nu ma duc cu mintea acolo. Ispita la un anumit nivel exista. Ispita aici nu e generata de o persoana anume, sau de faptul ca la partenera nu gasesti tot ce vrei, ci de ceea ce iti trece prin spectrul vizual. Unele femei isi cultiva chestia asta voluntar incercand sa atraga atentia (oarecum simt nevoia sa fie observate, sa fie admirate, le da incredere in sine si cauta explicit asta), altele se tin doar in pas cu moda si probabil ca nici nu constientizeaza ca devin ispite la un moment dat. Nu persoana te atrage, ci pur si simplu atitudinea (exprimata prin gesturi si prin imbracaminte) care te duce cu gandul la atractia trupeasca. Si ideea de atractie trupeasca la care te duce cu gandul este elementul care te ispiteste. Orice element care e menit sa sara in ochi persoanelor de sex opus conduce cu gandul la atractia sexuala si acest gand este cel care ispiteste. In zilele noastre majoritatea hainelor care se gandesc in magazine sunt gandite in acest sens – sa scoata in evidenta sexualitatea din om.
Gradul de ispitire cred ca variaza de la om la om in functie de starea de moment si de cat de mult este inclinat fiecare spre sexualitate, dar exista probabil la toti barbatii intr-o anumita masura. Asa se explica faptul ca la manastiri se poarta haine care acopera complet corpul pana jos si ca femeile trebuie sa intre in biserica in fusta (evident, unele fuste sunt mai pacatoase decat pantalonii dar asta e alta poveste).
Usr
iunie 1, 2010 @ 9:47 pm
@Florina – de mintit nu te-a mintit, asa sunt toti barbatii. Orb sa fii sa nu vezi pe strada cate ceva frumos, si in mintea noastra tot o spunem. Prost e ca spune de fata cu tine, si prost e ca desi l-ai rugat sa n-o faca, tot o face. Sfatul meu, daca e magar, zi-i ‘pa si la revedere’
Phoenix
octombrie 30, 2010 @ 11:06 am
De desfranare se fuge
toti sfintii parinti spun clar: toate ispitele care ne vin trebuie infruntate, dar de desfranare se fuge! Se fuge pentru ca suntem prea slabi ca sa-i rezistam.
In nici un caz sa nu ramanem in casa singuri cu partenerul/partenera. Exclus! D-apoi sa mai si stam in acelasi pat…
Diana
noiembrie 22, 2010 @ 7:53 pm
Stau si citesc acest articol si incep sa plang. Sunt cam tot in aceeasi situatie si nu stiu ce sa fac, nu stiu cum sa refuz fara sa ranesc. De ce sunt asa de slaba? De ce atunci cand reusesc sa imi impun vointa regret mai apoi?
Am nevoie de ajutor, pana nu o sa fie prea tarziu. Am fost nevoita sa promit niste lucruri pe care nu stiu daca le voi indeplini.
Mai bine sa incep cu inceputul. Am un prieten de 2 ani. Avem ganduri foarte serioase, dar care trebuie sa mai astepte din cauza studiilor, banilor etc. El nu vrea sa astepte atat de mult. Nu este ateu sau altceva, ci doar simte ca nu poate rezista atat, ca trupul sau il chinuie… In fine, am promis ca peste catva timp o sa intample, dar eu nu sunt foarte convinsa. Ma mustra constiinta. Ma gandesc ca si el se chinuie, nu ar fi egoist sa ma gandesc doar la curatia mea si sa i-l las pe el in intuneric?…Imi zice ca suntem oameni, ca nu ar trebui sa imi fac atatea griji atata timp cat asta dorim amandoi, vrem sa fim impreuna. Nu stiu ce sa fac. Desi stiu bine cum trebuie procedat eu nu stiu ce sa fac. Am ajuns sa inventez scuze si minciuni doar pentru a nu-l rani si pentru a nu cadea in ispita. Cat de bine e ceea ce fac? Relatia noastra este bazata pe sinceritate, incredere, iubire, dar uneori nu stiu ce sa ii mai zic pentru a-mi sustine opinia.
Sper ca nu am deranjat pe nimeni cu povestea mea, era o simpla framantare si cautam raspunsuri. O parere ar fi binevenita.
Multumesc.
Radu
noiembrie 22, 2010 @ 8:26 pm
@Diana
Uite o parere: Nu ceda. Faza cum ca nu poate rezista si ca trupul sau il chinuie e doar pentru ca sa te faca pe tine sa devii nesigura de ceea ce ti-ai propus. Mai urmeaza apoi faza cu "-)aca nu faci ce iti cer inseamna ca nu ma iubesti" si sa vezi atunci dilema. 🙂
Dan
noiembrie 22, 2010 @ 8:46 pm
Salut Diana.
Cred ca ai fi asteptat un raspuns mai degraba de la o fata, dar pana o sa-ti raspunda una din multele fete dragi noua, voi incerca sa-ti raspund eu.
In primul rand nu trebuie sa te simti vinovata ca vrei sa-ti pastrezi fecioria pana la casatorie. Tin sa te incredintez ca procedand asa, te vei feri de ulterioare regrete si il vei feri si pe prietenul tau de multe neplaceri.
In al doilea rand nu este deloc egoist sa te gandesti la curatia ta, in detrimentul dorintei lui arzatoare…care defapt e pofta trupului. Si te rog sa-l ajuti sa nu confunde dragostea cu pofta trupului.
In schimb el este egoist ca vrea sa te convinga sa renunti la feciorie pentru pofta lui. Stiu ca tii la prietenul tau si ca te dor aceste cuvinte dar asa este. Dragostea adevarata asteapta, nu se grabeste. El trebuie sa inteleaga asta si sa te respecte si sa aibe rabdare pana la casatorie. Tu trebuie sa-ti faci curajul (nu complexul) de a-i spune cu fermitate, dar totodata cu blandete faptul ca vrei sa te pastrezi curata pana la casatorie. Trebuie sa-i explici cu rabdare, si fara compromisuri lucrul acesta, iar daca prietenul tau te iubeste…atunci te va intelege si se va da pe brazda cu tine.
Nici sa nu te gandesti sa cedezi la insistentele lui si la "scuza" ca nu rezista si il chinuie trupul. Da…il chinuie trupul pentru ca ii zboara mintea aiurea. Dar tu trebuie sa-i spui cat de mult ajuta postul si rugaciunea impotriva impulsurilor trupesti, trebuie sa-i povestesti cum harul lui Dumnezeu da putere sa invingem orice ispita, oricat de grea ni s-ar parea la inceput.
"Scuza" asta cu trupul am mai auzit-o de multe ori, si din pacate multe fete au cedat, ca mai apoi sa fie parasite din te miri ce si mai nimic. Au gustat baietii, s-au saturat…si au plecat….mai departe. SI cine a plans la urma?…desigur ca fetele care "au facut totul" pentru marea dragoste care nu a fost asa de mare cum se anuntase.
Nu zic ca prietenul tau nu ar avea intentii serioase. Dar intentiile serioase nu sunt destule pentru casatoria crestina. Trebuie si faptele seriozitatii nu numai intentiile.
Mai gandeste-te si la urmatorul aspect. Daca prientenul tau nu vrea (poate dar nu vrea ca nu cere ajutor de la Dumnezeu) sa reziste in curatie pana la casatorie, atunci cum oare va rezista in timpul casatoriei, cand va trebui sa se infraneze in perioadele lunare, in timpul sarcinii tale, si mai ales atunci cand ai probleme de sanatate aproape inevitabile care priveaza de la relatii?…si toate acestea in contextul in care veti imparti acelasi pat? Daca nu trece testul acum…atunci, in acele situatii dificile ale casatoriei, cum se va descurca? Deci, nu strica sa-l inveti infranarea de pe acum. Nu-i usor…dar si roadele sunt pe masura.
Curaj, curaj, curaj. Sa fii curajoasa si sa nu te mai simti vinovata ca faci ascultare de Dumnezeu si de Biserica.
PS. Daca nu ai duhovnic, atunci cauta-ti unul de urgenta. Nu-ti va parea rau nicio clipa.
Diana
noiembrie 22, 2010 @ 9:06 pm
Multumesc pentru raspunsul tau, Dan. Doamne ajuta!
MIHAIL FLORIN
decembrie 4, 2010 @ 9:34 pm
PACATUL MALAHIEI
ACEST PACAT NU IL FACI DOAR CA TE LUPTA DIAVOLUL ASTA O STIU EU
CI SI DIN CAUZA SINGURATATII
MAI ALES DACA ESTI URAT SI SINGUR
IAR CAND VREI SA AO O PRIETENA NU SE UITA NICI UNA LA TINE
STIU CA E PACAT DAR NAM REZISTAT
CAND AI DUHOVNIC E MAI USOR CA AI CU CINE VB SI ARE CINE S ATE AJUTE DUHOVNICESTE
Ionutz
decembrie 5, 2010 @ 10:13 pm
La Hristos nu exista notiunea de "urat".EL frumosi ne-a creat,chiar daca noi ne vedem urati. Doar pacatul schimonoseste fata omului. De aceea nu exista notiunea de urat!Ne vedem urati,pentru ca pacatele ne fac asa si doar pacatul ne strica orice in noi,demnitate,iubire curata.etc
Doamne ajuta !sper sa nu fi gresit nimic in cele spuse!:-)
Ioana
aprilie 16, 2011 @ 6:18 pm
🙁
ok…deci nu prea inteleg…tot citesc articole de pe site-ul asta de cateva ore bune si deja ma simt kinda weird you know…adica sunt de acord ca e mare pacat sa-ti pierzi fecioria inainte de casatorie (care nu-i acelasi lucru cu virginitatea, i`ve got it) si nu spun nici ca pipaiala si chestiile de genul sunt foarte ok dar atata vreme cat se respecta niste limite de ce sunt atat de de condamnat? nu inteleg, ce anume schimba sufletul? (ca asa citisem pe undeva, nu stiu daca mai sus dar oricum la articole pe acelasi subiect) cum poate sa fie ceva atat de pacatos sa fii mangaiat si sarutat? cand acestea se presupune ca sunt dovezi de afectiune..e ca o strangere calduroasa de mana atunci cand ai mai multa nevoie…nu e ca si cand te-ai deda la orgii sau alte chestii oripilante…
si cand am mai citit si chestia asta..
"un duhovnic renumit zicea că: o fată dacă refuză un băiat/barbat pe care tocmai a „reuşit” – cine ştie cum – să-l înfierbânte, are mai mare păcat decât dacă îşi pierde virginitatea într-un act consumat!"
pff…pai cum asa? m-a lasat masca 🙁 chiar nu stiam…
whatever…lasand la o parte balivernele mele, toata lumea zice ca nu e bine, ok…atunci eu de ce nu pot sa spun sincer ca imi pare rau pentru ca am exagerat nitel cu pipaiala? nu stiu, poate in viitor n-as mai sta (desi nu cred ca o sa ma pot abtine) dar acum nu pot sa spun ca regret, dimpotriva, chiar a fost ceva placut..serios 🙂
Ramona
mai 5, 2011 @ 4:22 pm
Extraordinar comment,ANESTI!Subscriu celor scrise de tine cu toata convingerea!esti un analist profund si matur;ma bucur ca mai exista persoane care gandesc asa,avand o educatie sanatoasa si principii bine inradacinate.Sa iti dea Dumnezeu tot binele!
teodoraazi
decembrie 25, 2012 @ 4:41 pm
In primul rand Sarbatori Fericite tuturor 🙂
as vrea sa va cer o parere legata de acest subiect celor ce sunteti pe aici. Cum treceti/cum se trece peste o greseala pe care ati facut-o?
Am avut si eu partea mea de „erori” legate de partea fizica a unei relatii…cam ceea ce ar defini americanii ca second base. Inca regret aceste lucruri…si ma intristez mult la gandul ca prin aceste fapte ale mele il voi dezamagi pe cel cu care voi fi in viitor, chiar daca nu le-as mai face, chiar daca acum vad altfel lucrurile… Ma intreb daca ma va putea ierta pentru aceste pacate ale tineretilor…sau nu va dori o fata care a facut asa ceva. Pentru ca stiu ca nici eu nu as vrea si nu cred ca as putea sa fiu cu un baiat care s-a impreunat cu alta fata.
Ma gandesc la ce ce zicea Sf Vasile cel Mare: „nici femeie nu cunosc, dar nici feciorelnic nu sunt” …
Deci…voi cum va raportati la aceste lucruri?
Doamne ajuta!
Cojocar Mihaela
decembrie 27, 2012 @ 11:36 am
Sarbatori fericite si tie, Teodora. Si eu am avut gandurile tale si framatarile tale, si asta se intampla ca nu ne lasam complet in voia lui Dumnezeu. Si eu mergeam la spovedit cu un sac de bolovani in spinare si reuseam sa ii descarc pe toti si ieseam de la parintele usoara si bucuroasa, si apoi din cauza ca din nou cadeam in pacate, diavolul venea si adauga deznadejdea ca nu cumva sa vreau sa ma ridic si imi ziceam in sinea mea cum o sa ma ma casatoresc, cum o sa poata Dumnezeu sa ma ierte iar, cum o sa indraznesc sa ma duc iar la parintele asa….Am reusit citind articole si sfaturi chiar aici pe site sa pricep cum stau lucrurile, ca fecioria se recapata, ca Dumnezeu iarta, complet si desavarsit si nu in felul in care nu reuseam eu sa ma iert…Trebuie multa vointa si curaj sa te ridici iar si iar, si incredere in dragostea lui Dumnezeu. Pe mine m-a ajutat mult sa aflu ca sunt multi tineri in acceasi lupta si cu aceleasi probleme ca ale mele si ca daca deznadajdea nu isi are locul.
Doamne ajuta si curaj! 🙂