Manifestarea Proniei în natură

Se spune că odată, pe când călătoreau, doi dru­meţi se tot uitau în stânga şi-n dreapta, doar-doar or vedea un izvoraş, fiindcă erau foarte însetaţi. În cele din urmă au dat peste o fântână cu apă rece, sub un platan mândru. S-au odihnit acolo, s-au răcorit, au îm­bucat ceva şi-au mai prins puteri.

Bucurându-se de răcoarea umbrei, după ce şi-au ostoit foamea şi setea, au început să filozofeze.

„Priveşte, zise unul, ce mare este acest platan şi ce fructe mici are. Îmi pare că Dumnezeu nu le-a plăs­muit prea bine. Trebuia ca şi roadele să fie pe măsura copacului. Astfel ar fi fost o oarecare armonie!”.

După o vreme, prinse a sufla un vânt puternic, iar fructele platanului începură să cadă în capul călă­torilor.

„Învaţă-te minte, îi spuse atunci celălalt călător tovarăşului său de drum. Află că Dumnezeu a creat totul cu multă înţelepciune. Dacă le-ar fi făcut, cum spuneai tu, adică dacă ar fi creat fructele platanului mari cât un dovleac, acum ai fi fost mort!”.

De atunci, primul nu a mai cutezat niciodată să judece Creaţia.

Intr-adevăr, iubite cititor, dacă vei cerceta, vei afla că toţi copacii mari au roade mici. Nu trebuie să socotim acest lucru întâmplător de vreme ce este lu­crarea Sfintei Pronii.

In Sfânta Scriptură e scris că, după ce au fost create plantele şi animalele, a fost creat şi omul (Ace­eaşi ordine a creaţiei este acceptată şi de către ştiin­ţă). Apoi au fost create conexiuni atât de înţelepte în lumea vegetală şi animală, încât să contribuie la îm­bunătăţirea vieţii omului.

Gândeşte-te, cititorule, cum ar fi fost să stea omul obosit să se odihnească la umbra unui stejar, cedru, mesteacăn sau eucalipt, care ar fi avut roade mari precum gutuia, pepenele galben sau verde! De bună seamă n-ar fi cutezat nici măcar să se apropie de umbra unor astfel de copaci! Unde mai pui că şi cren­gile copacilor s-ar fi rupt, purtând o asemenea povară.

Aşadar, copacii înalţi au fructe mici. Dacă to­tuşi există vreunul care are fructe mari, atunci acestea sunt atât de bine prinse în copac, încât nu există nici cea mai mică posibilitate să cadă de acolo. Aceasta este situaţia conurilor de molid sau brad.

Demn de amintit este şi faptul că acei copaci care au roade comestibile, utile pentru hrana omului, nu sunt înalţi. Dimpotrivă, sunt mici, tocmai pentru a putea culege mai lesne fructele. Acest lucru vădeşte iubirea Creatorului faţă de om.

Să ne închipuim acum un cais ce ar fi înalt ca un chiparos, având totodată şi forma acestuia. Am avea nevoie de o scară specială ca să putem aduna caisele.

Ne-am osteni mai mult şi chiar ne-am primejdui via­ţa, având mai puţină mulţumire. Să presupunem că mărul ar fi înalt ca un eucalipt. Merele ar fi nişte da­ruri de care nu ne-am putea bucura. In ce priveşte pă­rul, dacă ar fi înalt ca un stejar, doar păsările ar putea mânca pere.

Când se întâmplă ca un copac fructifer să fie înalt, atunci acesta are fructe acoperite de învelişuri dure, astfel încât, când s-au copt, căzând pe pământ, nu se strică şi nu se zdrobesc, aşa cum s-ar întâmplă cu o piersică.

În locul meu de baştină, într-un sat din Fokida, de-a lungul unui mic râuleţ, există nişte nuci foarte înalţi, dar nu-mi amintesc ca înălţimea lor să fi pro­dus cândva vreo pagubă. Nucile fie cad singure, fie sunt doborâte cu nişte vergi speciale. În nici un caz nu păţesc nimic, fiind acoperite de două rânduri de coajă. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte migdalii, castanii etc.

Minunata Pronie a orânduit în chip desăvârşit şi ceasul coacerii fructelor.

S-ar fi putut coace toate în aceeaşi lună, de exemplu în iulie, şi gata! Aceasta ar fi însemnat că, în restul lunilor anului, am fi rămas fără fructe. Totoda­tă am fi întâmpinat greutăţi la cules şi chiar în ce pri­veşte consumul, fiindcă ar fi fost ca o gospodină ce pune pe masă o mulţime de mâncăruri, băuturi, brânzeturi, dulciuri şi tot felul de alte bunătăţi!

In realitate nu se petrec asemenea încurcături, fiindcă fructele se coc treptat. Mai întâi se coc cireşe­le, corcoduşele, căpşunele; apoi se coc caisele, piersicile, moşmoanele; abia după aceea se coc smochi­nele, pepenii galbeni şi pepenii verzi. La sfârşit se coc merele, gutuile, castanele, strugurii şi rodiile. La ve­nirea iernii avem portocale, mandarine şi altele ase­menea.Totodată există posibilitatea ca anumite fructe să reziste mai multe luni după ce au fost recoltate. Nu ne referim aici doar la fructele uscate (cum sunt mig­dalele, nucile, fisticul sau alunele…), ci şi la unele so­iuri de mere, struguri, gutui etc. Alte fructe pot fi păs­trate prin uscare – caisele, prunele şi unele soiuri de struguri. Desigur, tehnologia modernă a dat alte di­mensiuni conservării fructelor.

Situaţia legumelor este identică. Dumnezeu a orânduit ca unele să apară vara, precum dovleceii, ro­şiile, vinetele, ardeii, iar altele să iasă toamna – var­za, sfecla, lăptucile, guliile, spanacul, morcovii… Pes­te tot întâlnim reguli şi canoane ce vădesc o pronie minunată.

Să mai spunem că în miezul verii apar fructele şi legumele ce conţin cea mai mare cantitate de apă, tocmai spre a mai alina puţin arşiţa verii. Este vorba despre roşii, pere, pepene galben şi, mai ales, pepene verde, care este alcătuit în proporţie de 90% din apă. În lunile de iarnă avem fructe şi legume ce conţin sub­stanţe pe care organismul le utilizează pentru a înfrun­ta frigul. De exemplu, portocalele şi celelalte citrice conţin vitamina C, foarte utilă în combaterea răceli­lor. De asemenea, fructele uscate care pot fi consu­mate iarna conţin multe substanţe hrănitoare. Toate au fost orânduite în chip minunat de Iubirea cea mare.

Observând relaţiile dintre frunze şi fructe, vom descoperi încă un semn al mâinii lui Dumnezeu. Fruc­tele moi şi delicate sunt protejate de frunze mari şi groase. Exemplu grăitor sunt smochinele, dudele, moşmoanele. Fructele tari sau cele protejate de coajă, nu au nevoie de astfel de frunze. De exemplu, rodia are frunze mici şi subţiri. La fel şi părul sălbatic, pinul şi bradul.

Dacă un copac are frunze mari şi groase, fără însă ca fructele sale să fie moi, vom constata că frun­zele joacă un alt rol deosebit de util. De exemplu, frunzele portocalului şi ale lămâiului protejează fruc­tele de frig.

Frunzele viţei-de-vie au nişte crestături care nu sunt întâmplătoare, pe acolo trecând razele soarelui ce coc ciorchinii de struguri.Trebuie să spunem câteva cuvinte şi despre se­minţele plantelor. Oricum le-ar arunca ţăranul pe ogor, vlăstarul o porneşte în sus şi rădăcina în jos, conform principiului gravitaţiei. Acest fenomen se numeşte geotropism. Dacă nu ar fi fost aşa, ar fi fost vai de agricultori! Ar fi trebuit să pună seminţele în pământ una câte una, cu partea prin care urma să iasă rădăcina în jos. Acest fenomen al geotropismului a fost caracterizat drept o «adevărată taină». «O taină a Sfintei Pronii», am adăuga noi.

Să aruncăm o scurtă privire şi în împărăţia ani­malelor.Toate animalele carnivore periculoase, a fost rânduit să se sălăşluiască în râpi, peşteri, locuri pustii, munţi şi păduri de netrecut. De asemenea a fost orânduit ca aceste animale să iasă la vânătoare în timpul nopţii – «noaptea ies toate fiarele pădurii». Astfel pericolul la adresa omului este mult limitat.

Anumite animale sălbatice sunt limitate, împiedicate oarecum în acţiunile lor. De exemplu, lupul, având gâtul rigid, nu-l poate întoarce cu uşurin­ţă. Rechinul, spaima şi teroarea mărilor, nu are gura enormă cu două sute de dinţi ascuţiţi situată chiar la extremitatea capului, ci dedesubt, astfel încât, pentru a-şi prinde prada trebuie să fie într-o anumită poziţie. Gândiţi-vă puţin ce-ar fi fost dacă lupul şi rechinul ar fi avut aceeaşi elasticitate, supleţe şi viteză ca delfi­nul sau câinele! De asemenea rapidul cheetah (ghepardul), în for­mă de pisică, «oboseşte» foarte repede, viteza sa ne-fiind însoţită de o rezistenţă pe măsură.

Foarte multe animale sălbatice îşi anunţă prezen­ţa prin răgete şi mugete fioroase. Impresionant este însă crotalul. În timp ce-şi târăşte corpul pe pământ produce un zgomot ca de clopoţei (de unde şi denu­mirea sa de şarpe-cu-clopoţei) care avertizează oame­nii şi animalele cu privire la pericolul iminent.

În anumite zone trăiesc animale ce nu se regă­sesc în alte zone geografice. Cu secole în urmă, îmblânzirea lor de către om i-a fost acestuia de mult fo­los în viață la diferite îndeletniciri. Desigur, în vre­mea noastră, după revoluţia industrială, lucrurile s-au schimbat.

În locurile noastre măgarul, asinul şi calul au fost întotdeauna ajutoare de nădejde ale omului. Une­ori oamenii de la ţară, când îşi pierdeau măgarul, se întristau mai mult decât la pierderea unui membru al familiei.

În alte regiuni ale globului pământesc aceste ani­male nu se puteau dovedi utile. De aceea acolo a fost orânduit să existe alte animale care să aibă aceleaşi calităţi.

Să călătorim puţin cu gândul în zone cu deser­turi, aşa cum sunt Africa şi Asia. De secole în aceste regiuni viaţa oamenilor merge înainte datorită cămi­lei. Marea Pronie le-a trimis oamenilor cea mai mare binecuvântare.

Cămilele sunt astfel create, încât să fie mereu alături locuitorilor acestor regiuni. Datorită faptului că rezistă la foame, sete, temperaturi ridicate şi la mersul pe nisip, cămila a devenit tovarăşa oamenilor în călătoriile lor dificile şi totodată un minunat mijloc de transport, fiind în mod fericit numită de arabi «corabia deşertului».

Pe lângă acestea cămila oferă lapte, carne şi lână. S-a spus pe drept cuvânt că pentru om este cal, bou, capră şi oaie la un loc!

Dacă ne îndreptăm spre regiunile nordice ale globului pământesc, printre zăpezile Scandinavicie, printre laponi, vom întâlni un animal cu coarne im­presionante: renul. Acest animal este un adevărat dar pentru oameni, fiindu-le de mare ajutor. Trage sania, carnea sa este comestibilă, pielea este folosită drept acoperământ, pentru confecţionarea de haine sau cor­turi, iar din oasele sale se fabrică tot felul de vase.

Celor ce trăiesc pe platourile muntoase din Peru şi Bolivia şi, în general, în ţări din America de Sud, printre crestele semeţe ale Anzilor, le sunt de mare folos lamele, înrudită cu cămila, lama este un animal între cămilă şi oaie, sensibil, cu gât şi picioare lungi, cu coadă mare şi grea. Lama a fost supranumită «co­rabia Anzilor», datorită faptului că, secole de-a rândul, a fost singurul mijloc de transport în aceste regi­uni. Lama poate duce o greutate de până la patruzeci-cincizeci de kilograme, pe o distanţă de zece-douăzeci de kilometri. Se deplasează cu uşurinţă pe teren dificil şi în regiunile de munte greu accesibile. Oferă omului blană, piele, carne şi lapte. Un animal înrudit cu lama, numit alpaca, este vestit pentru calitatea deosebită şi fineţea blănii sale.

Pe foarte înaltele podişuri din Tibet nu pot fi de folos lama sau cămila, la o înălţime de 6.000 de metri şi la temperaturi ce iarna coboară sub 40 de grade Celsius! Doar iakul poate rezista la asemenea condiţii climaterice. Animal negru-cafeniu, cu coarne mari, de dimensiunea unui bou, cu o protuberantă pe spina­re, cu blană lungă şi deasă, aceste animal este foarte preţios pentru tibetani. Fără el, viaţa şi economia lor ar dispărea. Iakul este cel mai rezistent mijloc de transport. Totodată blana sa este folosită pentru ţesă­turi, pielea sa este utilă pentru fabricarea corturilor, iar carnea, grăsimea şi laptele pentru hrană (din lap­tele de iak se produce un unt special). Chiar şi excre­mentele acestui animal sunt folosite ca îngrăşământ şi combustibil. Iakul este pentru tibetani ceea ce este renul pentru oamenii de la Polul Nord sau, mai poe­tic, ceea ce este Nilul pentru Egipteni.

«Nimic nu a fost neglijat de către Dumnezeu», spune Sfântul Vasile cel Mare. Marea Sa iubire este revărsată de-a lungul şi de-a latul pământului. «Tot pământul este plin de slava Sa». Cine are ochi vede peste tot mâna lui Dumnezeu, pe Care ÎI slăveşte ne­încetat.

(Arhimandrit Daniil Gouvalis)