Marea dramă a lumii contemporane este centrată în altă parte decât în crizele economice şi politice

Datorită schimbărilor rapide din ultimele decenii mulți am putea crede că în lumea de astăzi nimic nu mai este sigur, că nu se mai poate vorbi de ordine și echilibru, iar viitorul civilizației umane pare că nu ne rezervă altceva.

Un simptom al crizei modernității îl reprezintă criza morală, criza contemporană evidențiind deci și o criză a modelului moral. Se știe că dezvoltarea și industrializarea societății contemporane a dus la adâncirea continuă a crizei nu numai in domeniul valorilor morale, culturale, și spirituale ci și în alte domenii cum ar fi spre exemplu mediu, resurse, sanatate, alimentație dar și educație. Economia de tip socialist nu a oferit alternative viabile unei dezvoltări echilibrate în scopul respectării drepturilor omului, al satisfacerii nevoilor fundamentale ale indivizilor și ale societății în ansamblul ei.

Simptomul cel mai acut al crizei modernității îl constituie însă componența etică a crizei, asa-zisa criză morală, iar esența acesteia constă insă în diminuarea comuniunii omului cu Dumnezeu.

Efectele majore ale diminuării comuniunii cu Dumnezeu ne arată defapt realitatea cruntă a unei societăți desacralizate și anume: obsesia oarbă pentru bani, proemineţa egoismului, proliferarea lipsei de sinceritate, ieşirea în public a sexualităţii, creşterea discordiei, amplificarea comflictelor dintre individ şi societate.

Din punct de vedere creştin cea mai mare criză ce poate exista în lume este criza de a trăii fără Dumnezeu. Starea de criză este starea propriei umanităţii căzute, iar aceasta nu este altceva decât o problemă personală dintre om şi Dumnezeu. Părintele Constantin Galeriu ne spunea că reconstrucţia societăţii şi a lumii, la fel ca orice altă activitate autentic umană trebuie să se realizeze pe trei niveluri diferite: spiritual, moral şi economic. Aceste trei elemente trebuiesc aşezate în ordine ierarhică deoarece elementul spiritual împreună cu cel moral va sprijinii sectorul economic.

Regenerarea morală ca şi cea economică nu se va produce până când omul nu va fi readus la condiţia lui dinainte de cădere. Criza işi are originea în faptul că omul s-a îndepărtat de vocaţia sa şi s-a sustras propriilor lui responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de lume. Până ca ţara noastră să se confrunte cu noul val de austeritate economică ce a cuprins România şi toate cancelariile europene de dinainte de 2008, la noi s-a instalat defapt o gravă criză morală ignorată de politicul autohton şi nu numai. Dacă privim cu atenţie în Sfânta Scriptură că ori de câte ori omul s-a îndepărtat de Dumnezeu a intrat în criză. În mod special cartea Judecătorilor ne arată că întotdeauna când israeliţii ajungeau la un anumit progres şi bunăstare materială uitau de Dumnezeu crezând că prin propria lor înţelepciune şi putere au izbândit de-a lungul timpului în istorie.

În planul vieţii concrete criza ne-a derutat fiindcă trăim în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei, ne-a moleşit fiindcă am uitat să privim spre cer, ne-a smerit fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate, ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi deoarece aşa am devenit noi, şi nu ne-am fi dat seama fară această criză.

Omul modern al zilelor noastre pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei morale. Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele cu siguranţă, deoarece omul care nu împleteşte văzutul cu nevăzutul, sugerează în chip indirect că nu mai crede în cele nevăzute. În desfăşurarea ciclică a istoriei putem afirma că suntem în faţa unei mari crize morale cu care omul se confruntă în prezent. Începuturile ei pe plan spiritual sunt în impresionismul francez ca stil de cultură, fenomen ce a închis epoca începută cu Renaşterea şi a deschis căile frământate ale unei alte lumi departe încă de a-şi găsii formula de viaţă şi instituţiile corespunzătoare.

Marea dramă a lumii contemporane este centrată în altă parte decât în crizele economice şi politice, în natura ultimă a omului, în orizontul său, în spiritul care îl guvernează şi îl face să fie ceea ce este. Căderea omului contemporan este răul principal care se manifestă în toate domeniile de activitate umană de la ştiinţă şi artă până la educaţie, de la economie până la politică şi întreaga condiţie istorică şi spirituală a omului.

Lumea de azi ca şi în trecut când a mai străbătut perioade de criză a uitat ce înseamnă om si umanitate, a uitat cât îi este dat să fie şi cum să fie pentru a răspunde tuturor schimbărilor timpului şi a rămâne mai departe om cu firea întreagă, a uitat unde este prinsă existenţa sa şi încotro trebuie să meargă pentru a-şi împlinii un destin pe cât de imperios pe aât de greu.

Criza morală contemporană este consecinţa logică şi istorică a orientării omului modern, a spiritului demiurgic ce l-a dominat, a absolutismului şi a falselor divinităţi ce şi le-a creat: proprietatea, capitalul şi statul-zeu.

Omul postmodern nu mai are conştiinţa pacatului, a vinovăţiei fiindcă nu se mai simte responsabil faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aşa încât păcatul e conceput ca faptă indiferentă dacă nu ca virtute. În sufletul omului s-a produs un transfer al calităţii de plăcere de pe plan spiritual pe cel biologic, orientat mai mult faţă de lumea de aici decât faţă de cea spirituală.

Tot în acest sens, Teolipt al Filadelfiei menţionează că „prin alipirea faţă de lume omul şi-a schimbat trăsăturile dumnezeiești, şi din iubirea trupului şi-a schimbat viața, iar gândurile pătimaşe au întunecat oglinda sufletului prin care se arată Hristos Soarele. Avem de-a face astfel cu un nou tip de viaţă care seamănă tot mai puţin cu tipul de viaţă creştin. Este ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu, ca o întoarcere la nonfiinţă, sau practic o victorie a neantului asupra lumii divine.

Datorită libertăţii „totul este permis” şi nu mai există respect pentru viaţa omului, pentru valoarea lui, fapt ceea ce crează o adevărată tragedie pe care o trăieşte omul şi care se accentuează în fiecare zii. De aceea se vorbeşte astăzi mai mult de crize decât de bucurii, mai mult de teamă decât de speranţă, mai mult de ceea ce îi desparte pe oameni decât de ceea ce îi apropie. Lumea este deacord că viaţa devine tot mai insuportabilă şi mai nesigură, că fericirea este iluzie şi că răutatea, invidia, neîncrederea, perfidia, ura, lipsa milei, egoismul, ferocitatea pe zi ce trece răcesc în mod vizibil relaţiile dintre oameni.

Marile imperii cunoscute în istorie s-au prăbuşit atunci când din punct de vedere moral au fost putrede. Din cuvântul revelat al Vechiului Testament aflăm că între bunăstarea materială şi viaţa săpirituală este o legătură directă: „De vei asculta de Domnul Dumnezeul tău, vor veni asupra ta toate binecuvântările acestea şi se vor împlini asupra ta: binecuvântat să fii în cetăţi şi binecuvântat să fii în ţarină, binecuvântat să fie rodul pântecelui tău, binecuvântate să fie hambarele tale şi cămările tale, iar de nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău blestemat să fii tu în cetate, blestemat să fii tu în ţarină, blestemate să fie grânele tale şi cămările tale” ( Deuteronom 28,2-17).

Evreii n-au ascultat şi au ajuns sub stăpânire romană, iar romanii datorită decăderii morale s-au dezintegrat. Imperiul Roman a cazut sub stapânire barbară, iar Imperiul Bizantin, un imperiu creştin dealtfel, datorită slăbiciunilor lui a căzut sub otomani. În vremurile noastre încercate atât de criza economică, care este urmarea crizei morale cel mai bun diagnostic îl pune Sfântul Apostol Pavel „vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi nerecunoscători, fără inimă clevetitori, duşmani ai binelui, iubitori mai mult de placeri decât de Dumnezeu având înfăţişarea credinţei celei bune, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3,2-5).

O posibilă ieşire din criza morală nu există decât întoarcerea la Dumnezeu, iar această întoarcere nu este una teoretică şi filozofică, ci una practică şi anume pazirea poruncilor evanghelice şi o viaţă cât mai aproape de Dumnezeu. Astfel Mântuitorul ne spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14,21).

Mulţi oameni din ziua de astăzi urmăresc atingerea succesului indiferent de mijloace. Aceştia nu îşi asumă efortul moral creator şi au un comportament care lezează demnitatea, libertatea, sănătatea şi viaţa altora sau uneori a lor înşişi. Astfel, creşte stresul psihomoral, deoarece nimic şi nimeni nu se mai află astăzi la locul cuvenit.

(Andreea Done, preofesor la Liceul „Matei Basarab” Braila)