Marea mea cădere în idolatrie

Cu ceva timp în urmă am trecut printr-o experienţă devastatoare din punct de vedere sufletesc. Ce anume am păţit ? M-am ataşat, treptat, din ce în ce mai mult de Părintele meu duhovnic. Culmea ispitelor am simţit-o în timpul unei Vecernii. Deja mă „topeam” acultând vocea Părintelui, obosit după o duminică plină… Au fost şi alte influenţe externe: de exemplu o afirmaţie total nevinovată auzită întâmplător: „Ce frumos e Părintele!” … Ajunsesem chiar să fiu geloasă pe cele mai tinere care se spovedeau la dânsul…

În acel timp, Domnul Hristos, pentru Care mă băteam în piept că-L ador şi sunt „trup şi suflet” pentru El, S-a retras, discret, lăsându-mi inima „liberă” pentru altcineva… căci începusem deja să mă gândesc cu mult mai mult la Părintele, decât la Domnul Hristos. Şi, aş minţi să nu recunosc, eram în culmea fericirii când mă gândeam la Părintele… După fiecare spovedanie, veneam cu viteză acasă pentru a-mi nota sfaturile Părintelui… şi mă gândeam, cu drag, mai ales la exemplele pe care Părintele mi le dădea şi din viaţa sa personală. Nu ştiu de ce dar, uneori, aveam impresia că de fapt amândoi ne mărturiseam unul altuia… şi cu cât ajunsesem să-l cunosc mai bine pe Părintele, cu atât îmi devenea din ce în ce mai drag… Ba mai mult,  ajunsesem chiar să-l consider drept „sufletul meu pereche”, căci, de când mă ştiam, nu mă înţelesesem cu nimeni atât de bine precum cu Părintele…

 

Dacă  am avea mereu  smerenie şi  trezvie a minţii,  n-am cădea atât de uşor  în capcanele celui viclean, uneori atât de subtile!

Părintele de altfel era şi este un om foarte serios. Poate tocmai seriozitatea lui m-a atras atât de mult, răbdarea, profunzimea şi înţelegerea sa.

În momentul când am conştientizat în ce am intrat (anume că începuse să-mi placă de Părintele şi din punct de vedere fizic!), am încercat să iau prima măsură: i-am cerut Părintelui dezlegare, să mă spovedesc la altcineva. Din păcate acel „altcineva” fiind foarte ocupat, am revenit la Părintele, încercând din răsputeri să rezist psihic situaţiei.

Dumnezeu, din umbra discreţiei Sale, mi-a trimis atunci, un mesager. O profesoară trecută prin aceeaşi poveste: un duhovnic mai tânăr cu vreo 7 – 8 ani decât ea. Sfatul ei: „dacă nu vrei să suferi precum mine, schimbă-ţi imediat duhovnicul!”

Al doilea mesager divin a fost chiar Părintele; la ultima spovedanie la dânsul m-a sfătuit: „duceţi-vă o perioadă să vă spovediţi la altcineva şi – atunci când veţi scăpa de ispite – puteţi reveni!”.

Trecuse o perioadă destul de lungă de „post negru” faţă de Părintele. Eram aproape convinsă că voi rezista să vin din nou la dânsul la spovedanie. Dar Bunul Dumnezeu a vrut ca Părintele să plece în concediu chiar atunci. Simţeam nevoia să mă spovedesc cuiva cât mai departe, nu din ruşine, ci din teama că aş putea trăda numele Părintelui. Aşa că m-am dus la un duhovnic iscusit de mânăstire, care m-a sfătuit ca abia peste vreo 50 de ani să mă mai spovedesc la Părintele

Nu pot să redau în cuvinte cât am putut suferi de pe urma despărţirii forţate de atunci… Doar timpul mi-a putut alina durerile sufletului…

Bine ar fi fost dacă aş fi ştiut de la început să  văd,  în propriul duhovnic, doar chipul său tainic, de martor în faţa lui Dumnezeu …

Nu pot spune că-l iubesc mai puţin acum pe Părintele. Din contră, numai că – de data aceasta mă străduiesc, cu ajutorul Domnului, să-l iubesc numai în Hristos. E drept că atunci când mă apropii de dânsul (la miruit) simt încă ceva în  „stomacul inimii”… Se pare că părintele de la mânăstire chiar are dreptate: doar timpul le va rezolva pe toate!

Cum credeţi că m-am putut simţi atunci faţă de Cel pe Care, deşi doream atât de mult să-L iubesc mai presus de orice, L-am  dat  totuşi atât de uşor „la o parte” pentru „altul”  ?

Cine credeţi că mi-a redat apoi, treptat, liniştea, bucuria, adevărata fericire ?

Desigur că tot EL …Cel Care Se retrăsese discret, în umbră… a revenit – cu aceeaşi discreţie (după ce L-am rechemat cu durere în suflet!) – ca Stăpân al inimii mele! De atunci încerc să-L  fixez mereu ca reper, între mine şi Părintele, lăsându-L – cu toată încrederea – să hotărască ce e mai bine pentru noi toţi…

De atunci  încerc să-l iubesc pe Părintele doar prin „ochii lui Hristos”…

De la actualul meu duhovnic – Domnul să-l  mai ţină mult în viaţă! – am aflat cum ar trebui să mă raportez la Bunul Dumnezeu: cu o dragoste smerită, fiiască, izvorâtă dintr-un adânc respect, şi nu cu una telurică, senzuală, pe care – cred că – o aveam, de fapt, chiar înainte de marea mea cădere în idolatrie…

(Visited 139 times, 1 visits today)