Marina: „Rămâi de ruşine cu fecioria asta”

55

Bună ziua. Mă numesc Marina şi am peste 30 ani. Am fost singură la părinţi, iar acum şi fără ei. Nu m-am întâlnit niciodată cu nimeni, şi mi-i ruşine să spun acest lucru. Am citit sfaturile pe care le dau unii preoţi celor ce vor să-şi găsească perechea şi nu sunt de acord absolut deloc cu opinia lor. Realitatea nu este chiar aşa, cum o descriu. E mult mai crudă. Pentru că timpurile s-au schimbat. Oamenii s-au schimbat, şi singură în această lume crudă te distrugi şi moral şi fizic, Dumnezeu nu mai face minuni ca înainte, să-ţi aducă bani în pungă ca Sfântul Nicolae, ca să nu cazi în desfrânare sau să speri că Dumnezeu o să-ţi dea copii la bătrâneţe ca Sfânta Ana. Am înţeles că cel cu familie şi copii niciodată n-o să-i înţeleagă durerea celui singur. Preoţii spun multora că e bine să profităm de singurătate, să ne gândim nu la cele lumeşti, că de fapt ne îngrijim de trup, dar nu de suflet. Să ne gândim la mântuirea sufletului, că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu.

Vreau să vă relatez durerea mea. Frecventez biserica de mică. Aşa m-au învăţat părinţii, am cântat şi în cor. Ţin posturile, mă împărtăşesc, fac rugăciuni, dar Dumnezeu mă răsplăteşte ca pe cea mai mare păcătoasă de pe faţa pământului. Nu comunic cu nimeni zile întregi, dat fiind că Dumnezeu nici de lucru într-un colectiv nu se îndură să-mi dea, lucrez de acasă. Unica bucurie sunt duminicile, mă mai duc la biserică unde mai comunic cu cunoscuţi. Stau zile întregi şi plâng de durere, căci nu am şi eu un suflet cu care să mă mângâi sau să schimb o vorbă.

Cât e de dureros când vin sărbătorile, când nu ai cui spune un Hristos a înviat!, sau cu cine ciocni un ou, când la ziua de naştere, nimeni nu-ţi dă o floare, nu-ţi spune că te iubeşte, să te simţi şi tu femeie, mamă. Lumea se bucură, se veseleşte, dar pentru mine aceste zile sunt de tristeţe şi cu lacrimi. Când elementarul nu are cine să-l facă prin casă, să-ţi repare ceva, sau să bată un cui, tot eu trebuie să fiu şi bărbat. Sau când te simţi rău şi nu are cine să-ţi dea o cană cu apă, sau să cheme ambulanţa. Mi-i frică că o-i muri într-o zi, şi nimeni n-o să ştie. N-are cui să-i pese de mine. Singurii care se vor îngriji va fi poliţia, care va veni peste vreo câteva luni să vadă de ce nu achit serviciile comunale.

Să cer sfat de la duhovnic, nu are sens, căci cu vreo 7 ani în urmă la răspunsul că scopul meu în viaţă e să am familie şi copii, mi-a spus că trebuie să mă îngrijesc de mântuirea sufletului. Oare nu-i mai plăcut în faţa lui Dumnezeu să adormi pe umărul soţului şi să-i mulţumeşti în gând lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dat, decât să plângi şi să-i ceri moartea, să nu mai ajungi a doua zi? Să înţeleg că a făcut aluzie să mă duc la mănăstire?

Nu vreau să ajung ca sora despre care mi-a povestit o maică, că a fugit la mănăstire, că a avut o dezamăgire în dragoste. Cu trupul e acolo, dar cu gândul la cele lumeşti. Venise o cunoscută de-a ei cu soţul, cu copii la acea mănăstire, şi i-a făcut inimă rea, spunea cât e de fericită aceea, are copii, soţ bun, dar eu stau la mănăstire. De ce mântuire poate fi vorba aici? Îmi veţi spune că poate Dumnezeu m-a păzit de rău, poate mă căsătoream, trăiam 1-2 ani, făceam un copil şi divorţam. Da, posibil, dar să spun sincer, chiar dacă divorţam, 1-2 ani de fericire aveam, rămâneam cu copilul, aveam un sens oricum în viaţă, aveam pentru cine trăi mai departe, că mai degrabă una divorţată cu copil îşi găseşte pe altul şi se căsătoreşte, decât una singură, dar aşa ce sens sau interes mai am în viaţă?

Am scris la psaltire neadormită pe un an la 3 mănăstiri, că citisem despre puterea ei, şi eram încrezută că Dumnezeu o să mă ajute, am citit 40 psaltiri cu binecuvântarea preotului timp de 80 zile, dar să vă spun care a fost rezultatul. În a 80-a zi la a 40 psaltire mi-a spus o cunoscută de la biserică la care mă duc că un băiat de la teologie care m-a văzut la biserică a cerut numărul meu de telefon. I-am mulţumit lui Dumnezeu că mare e puterea Lui, că în sfârşit m-a auzit, dar nu mult mi-a fost dat să mă bucur. Nu m-a mai sunat şi am aflat că el nu mai vrea. Oare numai cu atât m-a răsplătit Dumnezeu pentru rugăciunile mele cu lacrimi şi cu durere. De ce la durerea şi suferinţa pe care o am, îmi provoacă şi mai multă durere? Şi cu ce inimă să mă mai rog, dacă Dumnezeu nu face pentru mine nimic, de ce eu trebuie să fac pentru El ceva?

Unii îmi spun că încă nu mi-a venit vremea. Dar când o să-mi vină vremea, la 40-50 ani? Câtă răbdare să mai am, cât să mai sper, anii trec, îmi veţi da ca exemplu pe părinţii Maicii Domnului care la bătrâneţe au născut copil. Dar acum nu mai sunt minuni ca cele din Biblie, cum aş putea să mai aştept că poate şi pe la 40-50 ani pot să mă căsătoresc, dacă atunci deja copii n-o să mai pot avea. Dacă o să mai ajung până atunci teafără la minte. Că de singurătate poţi deveni schizofrenică, să vorbeşti atunci nu cu Dumnezeu, dar cu tine însuţi. Nu vreau să-mi sfârşesc zilele într-o casă de nebuni.

Mi-aş pune capăt zilelor. Decât să trăiesc aici în iad şi să văd cum alţii trăiesc în rai, acolo tot în iad voi fi, dar toţi se vor chinui ca mine. Că în rai oricum nu mai ajung. Ce folos că sunt fecioară, că nu curvesc. Oare nu sunt iertaţi cei care curvesc, au relaţii înainte de căsătorie, pe urmă se căsătoresc, îşi mărturisesc păcatul şi sunt iertaţi, dar ce folos să spun eu la mărturisire, că îl învinuiesc pe Dumnezeu de soarta mea, îmi cer moartea, cad în disperare, ca pe urmă să se repete din nou. Oare nu-s ei mai iertaţi cu acel păcat, decât mine, numai cu gândul? Că au făcut păcatul, le-a fost şi bine, dar eu un moment fericit nu am avut în viaţă, nici nu ştiu cum e să te săruţi. Ca să fi fost de acord să am relaţii, poate eram şi căsătorită, dar aşa m-am gândit că e păcat, să fie totul după căsătorie, şi iată rezultatul, Dumnezeu m-a răsplătit cu singurătate.

Cum pot să mai sper că o să întâlnesc pe cineva. Din cele ce am mai citit, băieţii celibatari umblă după femei divorţate, evident că cele divorţate sunt cu experienţă, se aruncă repede în gât, ce-i trebuie o fată cu care nici să nu se sărute, nemaivorbind de sex. Dar după fete singure umblă bărbaţi însuraţi, cu care familie n-o să ai, numai sex caută. E şi cazul meu când lucrăm în colectiv de bărbaţi. Umblau 2 însuraţi, în faţă mi-a spus unul că doreşte o diversificare în viaţa sexuală. Şi când aflase de la colegele de serviciu că sunt fecioară la 24 de ani, a înţeles că relaţii n-o să mai aibă cu mine, şi râdea cu colegii lui de mine. Eram făcută sălbatică, handicapată. Ce să mai vorbim de oameni de rând, când însăşi teologii sunt de aceeaşi părere. Ştiu un caz concret, când un ipodiacon, pe care îl refuzase o fată, spunea că e speriată de avioane… şi cred că actuala lui soţie, nu l-a refuzat ca prima. Şi iată e preoteasă, dar prima aşa şi stă nemăritată. Ce sfat o să poată el să dea celor care trăiesc în desfrânare, când el singur a fost aşa? Sau cunosc un diacon, care e însurat mai bine de 10 ani, are 2 copii, dar se uită la fete în timpul slujbei, le zâmbeşte. Şi tot ei scot vorba că fetele umblă după ei, că ei nu au nicio vină, doar sunt însuraţi…

Pentru un bărbat e mai uşor chiar dacă e singur, el nu are instinctul de mamă, dacă apare dorinţa de a-şi satisface necesitatea, uşor îşi găseşte pe cineva pentru o noapte, dar fetele vor să fie mame, nu doar să-şi satisfacă dorinţele animăleşti. Preoţii dau sfaturi fetelor să se bucure de singurătate, că până la 40 de ani mai este. Mai este, dar cu psihicul la acea vârstă cum o să fie?

Am ajuns la concluzia, că fără relaţii înainte de căsătorie, nu mai ajungi la căsătorie. Şi încă rămâi de ruşine cu fecioria asta.

(Marina – nume fictiv, autoarea preferă să rămână anonim)

 

 

Am ales să publicăm această mărturie a ”Marinei” despre feciorie din respect pentru ea, chiar dacă e o mărturie prin a cărei concluzie nu susţine campania „Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie”. Marina este o tânără din Biserică, un om care a încercat prin faptele ei să placă tot timpul lui Dumnezeu dar dezămăgirile vieţii au dus-o în stadiul în care să tragă concluzia pe care ați citit-o mai sus. Din respect şi iubire faţă de o persoană care ne este soră în Biserica Ortodoxă, am ales să publicăm cuvintele ei pline de durere.

Marina, trăirile tale sunt toate adevărate şi strigătul tău este cât se poate de sincer şi de curat, şi te apreciez că ai avut puterea să scrii aceste cuvinte. Concluziile mărturiei tale se bazează doar pe trăirile tale şi pe experienţa ta de viaţă. Cred că, frumos ar fi să tragem o concluzie auzind mărturia a mii de tineri în legătură cu păstrarea fecioriei, şi nici atunci n-am putea spune că tabloul concluziilor este complet, pentru că e foarte posibil ca niciunul din acei tineri să nu fi ajuns la măsura desăvârşirii şi din acest motiv la toate acestea trebuie să adăugăm viaţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi.

Sunt oameni care au fost foarte dezămăgiţi de viaţa de familie şi au tras concluzia că e mai bine să nu te căsătoreşti, sfătuindu-i pe alţii astfel. Au fost femei foarte dezamăgite în dragoste după ce au fost înşelate şi părăsite de bărbaţii lor, şi au tras concluzia că “bărbaţii sunt porci”. La fel au fost bărbaţi înşelaţi în aşteptările lor de femei şi au tras concluzia că “toate femeile sunt materialiste şi toate vor acelaşi lucru”. Totuşi, deşi concluziile lor izvorăsc dintr-o suferinţă reală, ele nu se pot generaliza, pentru că sunt atâtea familii fericite şi atâtea relaţii de iubire minunate.

Marina, nu ştiu ce sfaturi ţi-aş putea da, dar cred un lucru, și anume că nimic nu e întâmplător, că Dumnezeu e foarte conştient de ceea ce ţi se întâmplă şi face toate astea având un plan. Un plan pe care nu-l ştiu şi nu pot specula pe seama lui, dar îţi pot spune din experiență că planul de mântuire al vieţii tale e strâns legat de planul de mântuire al vieţii celor din jurul tău. Poate vrea Dumnezeu prin viaţa ta să-i tragă pe alţii la credinţă! Ne influenţăm atât de mult unii pe alţii, şi fiecare gest şi cuvânt de al tău poate fi o mărturie de credinţă care sfidează păcatul!

De ce să suferi chiar tu? De ce să fii tu ”sacrificată” ca model pentru mântuirea altora? Nu ştiu. Dar răsplata va fi mare. Dacă vedem viaţa doar în perspectiva celor 70-80 de ani de pe pământ, atunci am putea spune că eşti nefericită, dar pentru toţi, după viaţă urmează moarte şi după moarte, judecata. Suferinţa ta se va transforma în bucurie iar “raiul” de pe pământ al unora care păcătuiesc şi nu le este frică, se va transforma în suferinţă continuă.

Cât priveşte relaţiile înainte de căsătorie, după atâtea discuţii avute pe site şi după atât timp în care m-am gândit la asta, îţi pot spune că sexul în afara căsătoriei este principala cauza pentru desfrânarea pe care o vedem în societate, ca fiind promovată peste tot. Sexualitatea expusă în exces şi pornografia sunt efecte directe ale pierderii fecioriei.

Marina, tu suferi astăzi tot din acelaşi motiv, pentru că familia nu mai este o valoare a societăţii, ci sexul şi frumuseţea trupului. Tot din cauza vagabondajului sexual în afara familiei s-a ajuns astăzi ca bărbaţii să aştepte în viaţa lor doar “femei bune” şi să nu-şi mai dorească o iubire curată.

Marina, eu cred că suferinţa ta e o cauză a pierderii fecioriei a sute de mii de oameni în jurul tău. Nu este deocamdată vreun bărbat vrednic, bărbat serios în jurul tău care să te prețuiască așa cum se cuvine pentru că este criză de bărbați adevărați, adică de bărbați care să umble în adevăr, pe căile Domnului. Și toţi suferim de pe urma acestor fapte ale desfrânării în societate.

Te pomenesc în rugăciuni! N-am suferit nici 1% din cât suferi tu şi te apreciez pentru că ai putere să rezişti.

(Claudiu – administrator)

(Visited 9 times, 1 visits today)