„Măriuca mea, să nu uiţi să iubeşti!”

Copacii au început să se plece în faţa vântului. Ei îi mulţumesc acestuia pentru că îi scapă de frunzele care s-au îngălbenit şi nu îi mai ajută. Bineînţeles, despărţirea nu e uşoară, dar ei ştiu că odată cu primăvara alte frunze vor apărea. Cârdurile de gâşte se văd din ce în ce mai rar în brăzdarea cerului înnorat.

Fetiţa cu păr blond care anul trecut pe vremea asta era printre cei mai mici copii din sat, acum se joacă prin curtea cu iarbă îngălbenită. Un căţeluş alb cu pete maro aleargă ba după ea, ba după propria lui coadă, ba după cine ştie ce găze imaginare, căci a început să fie frig afară. Măriuca are ochii albaştri ca cerul şi bunica îi împleteşte mereu părul ca spicul grâului.

Ea ştie că mama ei a iubit-o încă de când avea doar câţiva milimetri. Şi ea îşi iubeşte mama la fel de mult. Ba, poate chiar mai mult căci a auzit fiecare bătaie a inimii, fiecare gând, timp de aproape nouă luni, iar când mama plângea, ea îşi întindea mânuţele şi voia să îi mângâie uşor neobosita inimă.

Acum mama nu e lângă ea. Nu o priveşte cum se joacă prin curte. Bunica roboteşte pe la bucătărie. Măriuca bănuieşte ce se întâmplă: bunica sigur pregăteşte ceva dulce: plăcinte, sau cozonaci, sau poate gogoşi. Cele cu gem îi plac cel mai mult, iar în cozonac nu îi place rahatul. Totuşi, plăcintele rămân preferatele ei.

Dintr-o dată se opreşte. I s-a părut că aude ceva. Priveşte în sus. Nici nu mai respiră parcă. Probabil ultimul cârd de gâşte din toamna asta străbate cerul. A urmărit până departe înnaripatele. Se gândea cum ar fi să poată şi ea zbura, să vadă lumea de sus, şi să fie mai aproape de soare.

Parcă, parcă, începe să se simtă un miros. „Sunt plăcinte cu mere!” îşi zise în sinea ei Măriuca. Bunica sigur a pus şi scorţişoară. Trebuie să fie atât de bune! Măriuca alergă repede spre bucătărie. Bunica scosese tava din cuptor. Acum plăcintele se odihneau cuminţi pe marginea sobei. Pe uliţă la vale se iviseră două mogăldeţe. Erau prietenii de joacă ai fetiţei.

– Bunico, bunico, pot să le duc şi lor plăcinte?

– Desigur, Măriucă dragă! Uite, ia de aici!

Pământul parcă fugea sub picioruşele subţiri ale fetei! Atât de iute alerga în întâmpinarea celor doi copii. Ea nici nu gustase plăcinta, dar era atât de fericită să vadă cum prietenii ei sunt bucuroşi pentru darul primit.

Zilele au trecut una câte una şi primii fulgi de nea au început să cadă. Fuseseră atât de aşteptaţi! Înfofolită de i se vedeau doar ochii, Măriuca era în mijlocul celorlalţi copii, pe derdeluşul satului. Râdea, aluneca, se ridica şi apoi cădea iarăşi, genele îi erau albe şi fularul îi îngheţase. Era vremea să se întoarcă acasă. Peste doar câteva zile avea să vină Moş Crăciun! Anul trecut îi adusese doar nişte mere şi o pereche de ciorăpei croşetaţi, dar ea fusese atât de bucuroasă! Ştia că atât putuse Moşul! Cei ce aveau nevoie, primeau mai multe lucruri. Dar ea avea dragostea şi poveţele bunicii şi asta îi era de ajuns. Şi apoi, bunica îi povestise că un îngeraş e lângă ea întotdeauna! Ce i-ar fi trebuit mai mult de atât?!

În seara de Ajun, emoţiile Măriucăi erau cât casa de mari. Până ce bunica nu a mângâiat-o vreme îndelungată, nici nu a putut să adormă…

Se făcea că se juca într-o grădină minunată cu un băieţel puţin mai mare decât ea. Deodată, mama ei a apărut lângă ea. Deşi nu o întâlnise niciodată în realitate, simţea, ştia că e mama ei.

– Măriuca mea, să nu uiţi să iubeşti! Să nu uiţi să îţi pui toată nădejdea în Dumnezeu şi să Îi mulţumeşti pentru toate! Să ai credinţă, să fii fată cuminte Şi să cauţi a nu supăra pe cineva vreodată!

– Promit, mamă! Promit!

Apoi, mama a luat-o de mână şi au zburat amândouă prin înaltul cerului. S-au apropiat şi de soare, dar Măriuca nu a simţit căldură obişnuită, ci o căldură care mergea spre suflet.

A doua zi, nici nu se luminase bine, că Măriuca şi ajunsese lângă patul bunicii.

– Bunico, am visat-o pe mama! Era aşa frumoasă! Am zburat amândouă şi era atât de bine lângă ea! apoi, a zis repede: să nu te superi! Şi lângă tine e tare bine!

Bunica a luat-o în braţe. Avea ochii în lacrimi. După câteva clipe i-a zis:

– Măriucă dragă, dar nu cumva ai uitat tu ceva? Hai să vedem dacă a venit Moşul!

Sub braduţ aşteptau cuminţi două mănuşi şi un fular pentru Măriuca. Alături, erau puse doctoriile pe care bunica nu le mai luase de vara trecută, căci nu mai avusese bani. Sub fular, bunica a mai zărit ceva. Era o pungă plină de galbeni! Cum ajunseseră toate acestea acolo, nu se ştie! Doar de-l vom întreba pe Moş Crăciun vom afla!

(Maria-Diana)