Recviem pentru un vis #Colectiv. Mărturisirea unui ex-rocker.
Vă invităm să citiți un articol extraordinar despre muzică și duhurile ei.
„Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.
În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci. Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.
Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.
Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.
Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.
În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cerculdispărut), Edmond Karban (Negură Bunget, Dor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia, cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).
Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.
Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.
Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie naturală a minţii umane (de exemplu ştiinţele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa Măreţiei, cea firească (umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei Muzicii cu Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitaţie, drog, solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e şi personalitatea.
Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) ştie că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginaţiei, operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are Arta în orice cult, ca şi în societate. Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale, intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc, aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, Arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru cele de la Împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică). Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.
Eram între turnee şi venisem în România, acasă, în vizită. Am intrat, cu clasica ţinută metalo-avangardistă, într-o biserică ortodoxă. Semi-întuneric, lumânări aprinse, (şi toată acea atmosferă care ni s-a imprimat în ADN de pe vremea dacilor, oricât de ignoranţi am fi în ale misticii). Atunci am auzit pentru prima dată muzică psaltică. Fusesem la mai multe Conservatoare, pe la cei mai buni profesori de istorie a muzicii şi de compoziţie din lume, ascultasem mii şi mii de compoziţii din cele mai diverse, dar nu auzisem niciodată ceva atât de sublim. Depăşea orice am trăit, în inspiraţia mea componistică, vreodată. Depăşea toată trăirea mea de 25 de ani de scenă. Mă uluia.
Am început să cercetez de unde este muzica aceea, cine a scris-o. Am aflat că nişte călugări (sfinţi din calendar, care trăiseră cu vreo mie şi ceva de ani înainte). Partiturile lor se păstraseră din generaţie în generaţie. În Occident acestea s-au păstrat până în vremea Schismei, după care, prin modificările succesive ale inventatorilor teologiei apusene, s-au pervertit toate liniile melodice şi au ajuns de nerecunoscut. În schimb, melodiile apostolice şi cele primite prin revelaţie de sfinţi muzicieni (din Athos sau mai ales din Siria) s-au păstrat până azi destul de intacte în ţările ortodoxe (mai puţin Rusia secolelor 17-21). Această filiaţie sacră şi această putere uriaşă de a transforma instantaneu un suflet, precum şi particularităţile de complexitate uriaşă a muzicii psaltice ortodoxe m-au determinat să mă dedic studiului mai amănunţit, mai ales că aveam posibilitatea să compar muzica sacră a altor tradiţii (indiană, persană, etc) cu tipul de „sacralitate homeopatică” (diluare până la inversarea cu profanul – vezi Eliade) pe care o practică muzica europeană de după Schönberg (de fapt, Wagner).
Împreună cu alţi muzicieni (Tim Gilles, Eyvind Kang şi Jessica Kenney, Electromagnetic Azoth, etc) comparam structurile pitagoreice ale muzicii acestor culte şi aplicarea lor etică, în raport cu conceptele diferitelor sisteme filosofice. Concluzia era întotdeauna în favoarea superiorităţii evidente a muzicii sacre ortodoxe, prin complexitatea componistică şi prin puterea incontestabilă de a eleva conştiinţa (nu ne referim deloc la compoziţiile comuniste cu care s-au înlocuit în ultimul secol în România vechea tradiţie, după ce a fost mai întâi decimată de Al. I. Cuza, muzici care n-au nici o legătură cu Transcendenţa). Sigur, sechelele abordării partizane nu s-au vindecat în România, nici în societatea laică, unde se pot trasa sau devoala tabu-uri după cum vrea FMI-ul, nici în Biserică, unde prejudecăţile hidrei marxiste se ascund după brocarturile dogmei imuabile. N-are nimeni timp şi chef, de foame şi de disperare, să-şi mai ascută colţii metafizici în delectarea cu Idei. Pe Idee s-au înţepenit cei ce nu deranjează marea hidră a senzualismului, iar scrimerii retoricii zac în molozul uitării. Ce poate fi mai dureros de ridicol decât să visezi mărunt?
Dar iarăşi am divagat.
De la rock şi metale grele, de la efervescentele solouri de jazz, de la superbele motete ale Evului Mediu – momentul celor mai siderante opere de artă (amintesc aceasta celor care, dovedind o crasă incultură, consideră Evul Mediu ca pe ceva involuat) -, am ajuns, după o călătorie de 25 de ani în lumea muzicii, la muzica sfinţilor athoniţi, de unde am altă perspectivă asupra „puterii prin sunet”.
Acum pot asculta orice gen de muzică şi pot pătrunde, cu mintea şi cu sufletul, care e sursa inspiraţiei acelei opere, nu pentru că am experienţă de compoziţie, de performanţă sau de critică muzicală şi pentru că am cunoaşterea principiilor acestei arte. Nu e suficientă această cunoaştere şi această experienţă, drept dovadă incapacitatea unor docenţi ai muzicii în a oferi judecăţi spirituale, chiar dacă excelează în analiza respectivei forme muzicale. Numai prin Har, prin energia divină primită la Sfântul Botez, orice om botezat, care poate n-are habar de culisele artei muzicale, devine în stare să judece corect orice, prin darul discernământului, prin Duhul Sfânt. Puterea de a distinge sursa, mijlocul şi scopul oricărui lucru nu aparţine intelectului şi experienţei singure. Ea este funcţională şi deplină doar prin înrâurirea divină. De aceea, orice om botezat (şi care trăieşte în realitatea unirii cu Creatorul Absolut, cu Artistul Absolut) poate să spună, prin acest dar al Duhului, care lucru este de la Dumnezeu şi care nu, care gând este de la Dumnezeu şi care nu, care muzică e de la Dumnezeu şi care nu.
Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie „materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde, deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.
Rolul Artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti (şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români, apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii, dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.
Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.
Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh.
De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul face muzica, adică duhul.
Am scris acest mic text ca reacţie la stupefianta declaraţie a unora care, după ce au scăpat de nenorocire, au putut să adoarmă liniştiţi ştiind că prietenii lor se chinuiau, ca la Auschwitz, gazaţi cu Zyklon B şi apoi holocaustaţi, doar ca să slujească actualei lovituri de stat, precum pare. Ei au putut foarte relaxaţi să NU intre, ca dragul nostru prieten Adi Rugină, să scape pe careva din foc, ci s-au dus acasă în pătuţ, ca nişte adevăraţi „ortodocşi” de duminică, ca să emită apoi atitudini în care şi-au vădit alienarea de orice precept hristic, în loc să le crape obrazul de jenă pentru laşitate, pentru glacialitate, ca şi pentru atacurile lor (camuflate sau nu), la adresa axei spirituale a acestui popor pururea muribund şi înviind.
M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu[1] (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, [2]care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.
Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi[3]. Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).
Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume seamănă vocile growl) şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi. Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.
Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la Revelaţia Hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de Sfinţi prin revelaţie. Dacă garantează perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei muzicale.
Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei. Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea expresiei.
Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri la clubul #Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau clerici de regim), şamd.
Cine dă Libertate, Putere, Dreptate, Inspiraţie, Bucurie, Dragoste, Cunoaştere? Nu Statul, nu Patriarhul, nu Arta, ci Adevărul, adică Hristos. Dacă tinerii noştri, tinerii mei, caută Adevărul, vor afla că El este Spirit, nu hashtag, nici promisiune electorală, nici compus chimic, cum au învăţat din sistemul leninist în care se zbate Educaţia lumii în ultimele decenii, din ce în ce mai jalnic. Cuvântul dă viaţă, cuvântul poate ucide, mai mult decât orice putere economică. Cuvântul e cel care naşte idei, cultură, progres, artă, politică de nobleţe, nu oala cu sarmale. Cuvântul ridică din apatie, din tâmpenie, din răutate. Cuvântul este arma şi scutul şi stindardul Omului. Nu banii. Ne mai amintim să ne îmbrăţişăm cu cuvinte, sau doar să ne biciuim unii pe alţii cu ele? Ce lăsăm copiilor noştri? O ţară fără Spirit?
Spiritul Divin este prezent în orice act artistic care aduce o pace profundă şi plină de sensuri, o plenitudine care nu ţine de simţuri, o îmbrăţişare faţă de tot ceea ce există, o înţelepciune a raţiunii tuturor lucrurilor.
Spiritul luciferic se distinge prin efectul obsedant, prin înflăcărarea emoţională, prin efulguraţiile intelectuale fără împlinire.
Mulţi au impresia că Dumnezeu e un moş cu barbă, iar Satan o glumiţă literară inofensivă. Dar orice om care nu se limitează la funcţiile vitale de ingestie, excreţie şi reproducere ştie foarte bine că un Creator Omnipotent nu se poate pricepe cu o minte limitată la rumegarea unor senzaţii, şi că Dumnezeu nu lucrează doar prin Marea Taină a Liturghiei, ci şi prin fiecare por al lumii văzute şi nevăzute, prin fiecare unduire a unei idei, prin fiecare încropire a unui cuvânt, a unei iubiri, a unei înseninări.
Un om treaz şi viu ştie şi că spiritul potrivnic Creatorului, spiritul întunericului şi al negării, al mimării, al mirajului neantului, nu induce doar păcate grosiere, precum crima de la # Colectiv sau blasfemiile din spaţiul public din ultimele zile, ci şi erori infinitezimale, precum o virgulă disonantă, o intenţie care nici n-a apucat să fie formulată în gând, o ocheadă plină de invidie care n-a durat decât o fracţiune de secundă, sau un cuget greşit despre Dumnezeu.
E de mirare că în vacarmul unui holocaust şi a unei revolte ivite după 25 de ani de agonie sub cizma neocomunistă, mai au unii timp să ridice în slăvi ideologi travestiţi în revoluţionari sau în clerici, tocmai când presa traversează o criză neo-bolşevică şi dă de pământ cu orice e autentic creştin, şi când nu mai are nimeni inima, energia şi inteligenţa să valorifice măcar post-mortem tinereţea şi dorinţa de libertate a celor care încă mai mor.
In memoriam fraţilor noştri de la #Colectiv: să luptăm, fraţilor, pentru Adevăr, că de minciuni ne-am săturat. Dacă vrem să ne rugăm pentru ei, să o facem după regulile sfinţilor, care ştiu mai bine cum să vorbească cu Dumnezeu decât moderatoarele agramate ale urii televizate. Regula principală a rugăciunii e să o faci. Unde, cum, când, înveţi pe urmă, după ce înveţi să plângi.
Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.
PS: Având în vedere că în toată cariera m-am semnat cu pseudonime şi am fugit de publicitate personală ca de boală, îmi menţin preferinţa pentru anonimat. Sper ca cititorii să reţină exclusiv ideile, aşa cum mi-am dorit şi prin muzica mea.”
Sursa: Ziaristi Online | RECVIEM PENTRU UN VIS # COLECTIV. Mărturisirea unui ex-rocker
[1] https://ioanflorin.wordpress.com/2015/11/02/oameni-si-bostani/
[2] https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1667667636837479
[3] http://www.agerpres.ro/social/2015/11/06/preotul-constantin-necula-ascult-rock-fm-zilnic-i-am-cumparat-fiicei-tricou-din-hard-rock-13-33-12
sharbinsk
noiembrie 11, 2015 @ 4:08 pm
Articolul are fără îndoială o argumentație vastă în spate, dar autorul deschide prea multe paranteze în care : -divaghează de la subiect, aruncă într-o lumină proastă niște preoți și face uz de neologisme .
Spre exemplu, pentru latinescul [i]„propensio”[/i] și englezescul [i]„propensity”[/i], echivalentul DEX e [b][i]„propensiune”[/i][/b], nu [i]„propensitate”[/i] cum a înțeles să-l folosească autorul, deși sensul e acealași și anume [i]„înclinație”, „predispoziție”[/i].
N-am înțeles de ce pr. Florescu e „dochetist” și cum a putut să-i atribuie un vers părintelui Necula, care extras din context scandalizează, dintr-o carte pe care ex-rockerul mărturisește că n-a citit-o !?
Fără-ndoială părintele Necula a exagerat cu afirmația că ascultă rock 4 ore pe zi având în vedere că mereu e plecat de acasă, la slujbe, conferințe, seminarii, în țară sau afară, în vizite misionare în spitale sau penitenciare, la radio sau televiziuni.
Probabil aude în casă ce ascultă copiii și de acolo e familiarizat cu stilul, el a vrut să transmită că nu e un preot străin de tineretul țării.
Nu trebuie uitat că afirmația sa vine în urma unui val de antipatie pe care a vrut să-l detensioneze asumându-și că [u]e doar părerea lui[/u] fără să menționeze și [i]ce fel de rock[/i] ascultă.
Ar fi culmea după ce a dat ochi cu protestatarii mai rău să inflameze spiritele provocând reacțiile media.
Una peste alta articolul are meritul de a răspunde argumentat, isteriei media care ignoră faptul că fiecare operă are în spate și un duh care transmite o anumită așezare sufletească, isterie propagată pentru a se mai lovi încă odată în [i]ora de religie[/i], [i]profesori[/i] și [i]personal clerical[/i].
Pt media și discutarea unui astfel de articol la ora de religie ar fi [i]„scandalizant”[/i] doar pt că pune problema altfel.
Ludmila Doina
noiembrie 12, 2015 @ 9:54 am
Fara sa am pretentii intelectuale, apreciez acest articol in mod deosebit, la fel pe autorul sau anonim, care sigur L-a gasit pe marele Anonim !
Pentru mine personal, care, din cauza unei anumite suferinte fizice, inerente varstei, nu am putut empatiza din primul moment cu aceasta cumplita nenorocire(dar m-am trezit repede) care ne vorbeste tuturor prin urletele mute de suferinta ale supravietuitorilor si apartinatorilor, ACEST ARTICOL ESTE O GURA, NU O PICATURA, DE APA VIE, si invit pe toti tinerii la acest izvor, care s-a daruit cu atata generozitate !
Multumim pentru publicarea acestul articol, pe care il voi recomanda tuturor celor din lista mea de cunostinte din virtual; din nefericire, in lumea asa zis reala, daca ai pornit dupa Hristos, esti un „ciudat”, si desigur, singur pe cale.
DOAMNE MILUIESTE ROMANIA SI PE ROMANI !
Ludmila Doina
noiembrie 12, 2015 @ 10:43 am
Fara sa am pretentii intelectuale, apreciez acest articol in mod deosebit, la fel pe autorul sau anonim, care sigur L-a gasit pe marele Anonim !
Pentru mine personal, care, din cauza unei anumite suferinte fizice, inerente varstei, nu am putut empatiza din primul moment cu aceasta cumplita nenorocire(dar m-am trezit repede) care ne vorbeste tuturor prin urletele mute de suferinta ale supravietuitorilor si apartinatorilor, ACEST ARTICOL ESTE O GURA, NU O PICATURA, DE APA VIE, si invit pe toti tinerii la acest izvor, care s-a daruit cu atata generozitate !
Multumim pentru publicarea acestui articol, pe care il voi recomanda tuturor celor din lista mea de cunostinte din virtual; din nefericire, in lumea asa zis reala, daca ai pornit dupa Hristos, esti un „ciudat”, si desigur, singur pe cale.
DOAMNE MILUIESTE ROMANIA SI PE ROMANI !
Dan Tudorache
noiembrie 12, 2015 @ 10:57 am
Doamne ajută, Ioane!
Eu unul mărturisesc că am rămas impresionat de acest text, de forța argumentației autorului articolului, de finețea și tactul arătat, dublate toate de experiență solidă a culturii rock, cultură vastă și trăirea ortodoxiei. Defapt primele atribute rezidă chiar din ultimele enumerate.
De astfel de oameni și abordări este nevoie în astfel de momente tensionate.
Autorul a mers la fondul problemei, cu toate nuanțele pentru o largă înțelegere, având și flerul de a lăsa concluziile printre rânduri, astfel încât nimeni să nu se simtă ofensat de „adevărul verde-n față”.
Mai precizez că această argumentare este valabilă pentru orice gen de muzică, nu doar rock, fiind un veritabil îndrumar duhovnicesc pentru formarea discernământului în privința alegerii muzicii de ascultat.
Eu unul, chiar dacă aveam în minte ideile de bază exprimate, niciodată nu aș fi avut capacitatea să le exprim atât de clar și armonios.
Divagațiile de la subiect nu m-au obosit deloc și nu mi-au distras atenția. Posibil să deranjeze alți cititori, care nu-s obișnuiți cu expunerile largi, dar eu zic că prin puțin efort se poate cuprinde întregul. La fel și uzul de neologisme, eu l-am luat ca un exercițiu didactic care să-mi îmbogățească cunoștințele generale.
Cât privește aruncarea într-o lumină proastă a unor preoți, cred că părinții respectivi s-au pus singuri într-o lumină proastă (la cel mai figurat sens posibil) cu privire la subiectul „muzica rock”, autorul doar constatând pe seama lor. Între timp am pus și trei note de subsol pentru ca cititorii să consulte opiniile criticate de autor.
Încerc să dau și niște explicații:
1. Pr. Florescu, cu blogul Jurnal Scoțian, consider că greșește cu privire la muzica rock prin atitudinea de a-l „inocentiza” la modul general, făcând apel la exemplul trecerii „de la sine” cu fiica, dar trecând cu vederea tocmai esența schimbării atitudinii ei (de ce s-a plictisit de muzica rock și de ce a trecut la pian?). Este exact eroarea inversă pe care au făcut-o mulți preoți sau teologi după ’89 încoace, și acum și unii profesori de religie pe seama tragediei Colectiv, prin „diabolizarea” muzicii rock la modul general. Nu mai zic de edulcorarea inadmisibilă a halloween-ului pe care o face părintele, în situația în care instituțiile de învățământ românești sunt luate cu asalt de această para-sărbătoare, ajungând chiar și copii de grădiniță să poarte măști cu diavoli sau zombie. Oare ce-ar fi spus astăzi Sf. Ioan Maximovici?
2. Pr. Mihai Andrei Aldea, consider că a făcut o hermeneutică total deplasată a melodiei The day we die, parte a albumului Mantras of War. Cu tot respectul față de victimele din Colectiv, ce poate fi ortodox în a urla în microfon? Chiar făcând abstracție de modul interpretării melodiei, rămâne totuși strofa în care:
„Îi respect pe cei care mă-nsoțesc,
O adevărată artilerie,
Fiți cu ochii pe inamic
Și declanșați anarhia! ”.
Oare îndemnul de a da frâul liber anarhiei poate fi vreodată ortodox? Ba încă un subiect „perfect ortodox”? Sau nu cumva e chiar inversul ortodoxiei?
3. Pr. Constantin Necula consider că greșește la fel ca și pr. Florescu, prin „inocentizarea” in corpore a rock-ului, chiar dacă înțeleg contextul și buna-intenție cu care a făcut aceste afirmații. A uitat să spună ce fel de rock ascultă? Ei tocmai asta era esențialul!
Precizări personale:
a) nu sunt familiarizat cu scrierile părintelui Florescu, doar am auzit zilele acestea că are un blog foarte popular, pe care l-am frunzărit un pic fără să-mi fi atras atenția în mod deosebit.
Recunosc că acuza de „origenist convis” atribuită de autor părintelui Florescu mi se pare inadecvată în acest discurs pentru că o astfel de acuză, fiind gravă, obligă la argumentare. Or autorul nu a făcut o argumentare în acest sens, fiind de înțeles de ce, așa că mai înțelept era dacă nu punea eticheta în discurs.
b) Pe părintele Mihai Andrei Aldea îl stimez foarte mult, căci este un aprig luptător pentru ortodoxie, chiar dacă nu sunt de acord cu unele puncte în ceea ce privește Artele Marțiale și în mod particular în interpretarea dată melodiei The day we die.
c) Pe părintele Constantin Necula îl consider unul dintre cei mai buni oratori ai Bisericii noastre, este de-a dreptul fermecător și cu priză mare la tineri, chiar dacă uneori se întrece cu gluma și devine obositor, scădere pe care chiar sfinția sa a recunoscut-o într-un interviu.
Am făcut aceste precizări pentru a arăta că obiecțiile mele sunt legate strict de opiniile exprimate mai sus, fără ca prin asta să îi blamez ca oameni și ca preoți. Din contră, fiecare își are meritele lui în lucrarea de mântuire a oamenilor.
Ieri, 11 noiembrie, a murit și Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Dumnezeu să-l ierte!
Cu această ocazie îmi cer iertare că am ținut „lecții moralizatoare” despre rock, într-un moment total nepotrivit, câtă vreme aceste observații vizează direct sau indirect oameni care trec printr-o grea încercare.
Zilele acestea, ritmul și măsura ar trebui să fie tăcerea și rugăciunea. Dumnezeu să-i ierte pe toți iar nouă să ne dea inimă de mamă pentru ei!
sharbinsk
noiembrie 12, 2015 @ 7:24 pm
Doamne ajută, Dane !
Dar te-ai întrebuințat serios să răspunzi și e mai bine pentru că sunt clarificate și etichetele, în astfel de cazuri e mai practică munca de citare pe care o fac cei de la Cuvântul Ortodox și anume de a relua doar esențialul.
Cu privire la ele mă refeream că divaghează.
În rest sunt de acord că e un minitratat pe un subiect la care nu mă pricepeam, am vrut să atenționez că [u]uzul excesiv de neologisme poate da în ridicol[/u], sau în orice caz duce la greșeli stil [i]„propensitate”[/i]care e un fel de bra(n)conaj a’la Traian Igaș.
Evident că printr-un exercițiu didactic în dex am observat greșala, dar e scuzabil dacă autorul a avut [i]experiențe oxfordiene'[/i] am preluat și eu câte ceva din [i]„acribia lexicală”[/i] a lui [i]Andrei Pleșu[/i] dacă tot ni se furnizează text.
Îmi pare rău pentru că niște oameni au murit, dar pe mine [b]tirania doliului![/b] nu mă influențează să spun că am plâns sau că am căzut în genunchi apoteotic, sau că am aprins candele pentru ei în geam; alde’ halloween mortuar prelungit în stil M. Gâdea.
Până la urmă tragedia lor nu e cu nimic mai presus decât sutele de avorturi sau decât crimele și tragediile care ne pustiesc [b]zilnic[/b] neamul de tineret și care au devenit banale știri de ora 5.
[b]Presa e asemenea unui vultur care abia așteaptă să mai moară câte unul ca să facă un breaking news din asta.[/b]
Dumnezeu să-i odihnească !
Roxana
noiembrie 13, 2015 @ 8:39 am
@Sharbinsk
[i]”Îmi pare rău pentru că niște oameni au murit, dar pe mine tirania doliului! nu mă influențează să spun că am plâns sau că am căzut în genunchi apoteotic, sau că am aprins candele pentru ei în geam; alde’ halloween mortuar prelungit în stil M. Gâdea”[/i]
Conjunctia adversativa „dar” este folosita ca sa uneasca doua propozitii si ceea ce urmeaza dupa „dar” este partea cea mai importanta in propozitie.
Copacii sunt uscati si desfrunziti, dar afara miroase a primavara.
Tragic ca niste jurnalisti au fost impuscati de fundamentalisti dezaxati, dar blasfemia este un pacat de moarte.
[i]Imi pare rau pentru ca niste oameni au murit, dar pe mine „tirania doliului”….. [/i]Deci mai important decat faptul ca au murit niste oameni este faptul ca pe tine acest doliu exacerbat nu te impresioneaza.
Draga Sharbinsk, de ce il pomenesti tu pe Gadea si ii faci pe aici publicitate gratuita habar nu am. Oamenii decenti nu ar trebui sa il frecventeze si nici sa il pomeneasca pe nicaieri, din motive de igiena personala.
Totul in viata e comparativ. Acest personaj, asa cum este el, a organizat un teledon si a strans 1 milion de euro in 24 de ore pentru raniti. Reactia oficiala a singurei institutii care pretinde o inalta tinuta morala a fost: „Lumea sa vina la biserica, nu la club”. Nu trebuie sa fii ateu ca mine, ca sa observi durerosul contrast.
[i]”Până la urmă tragedia lor nu e cu nimic mai presus decât sutele de avorturi sau decât crimele și tragediile care ne pustiesc zilnic neamul de tineret și care au devenit banale știri de ora 5.”[/i]
Toate se intampla cu ingaduinta de la Dumnezeu. Nimic nu este fara voia Sa. Asta spune teologia crestina.
Doua lucruri trebuie sa explice religiile despre Univers. Ordinea si Raul. Ortodoxia se descurca de minune sa explice Ordinea cu existenta lui Dumnezeu cel Bun. Explicarea Raului, in schimb, i-a obligat intotdeauna la tot felul de gimnastici mentale pe teologii crestini.
Exista, evident, si o alta varianta de raspuns, dar pana acum nimeni nu a avut curajul sa o spuna.
sharbinsk
noiembrie 13, 2015 @ 12:07 pm
Îmi dau seama că ți-a fost dor de conversațiile noastre, îl pomenesc pentru că e un exemplu perfect al modului cum doliul a ajuns să fie abătut în direcția absurdului într-o emisiune de mare audiență națională.
Tot la exces intră și purtarea medicilor prin studiouri pentru interviuri interminabile, în loc să-i lase să-și revină din epuizare.
[b]Pt televiziuni a fost mai important ratingul meschin și spălarea imaginii partinice, decât un climat destinat exclusiv salvării pacienților.[/b]
În ortodoxie există [b]nădejdea învierii![/b] care e[u] incompatibilă cu jelania pătimașă[/u] ca fenomen de masă.
Tirania doliului legitimează orice fel de exces și de întrecere publică în [i]„turnatul cenușei în cap”[/i], în loc să caute nădejdea în lumina învierii, ba mai mult cenzurează orice fel de atitudine critică pe fond emoțional.
[i] Roxana
„Reactia oficiala a singurei institutii care pretinde o inalta tinuta morala a fost: „Lumea sa vina la biserica, nu la club”. Nu trebuie sa fii ateu ca mine, ca sa observi durerosul contrast.”[/i]
Trupurile decedaților au fost puse în Biserică unde s-au făcut slujbe, iar preoții din spitale au fost la dispoziția supraviețuitorilor și a rudelor.
Așadar [u]cine a vrut să-și exprime compasiunea și să verifice reacția bisericii[/u], putea foarte bine să vină la înmormântări și în parohii duminica unde după ce s-au citit catisme de pomenire a victimelor, s-a trecut la strângerea de fonduri pentru ajutorarea rudelor.
[u]În unele cazuri a fost refuzată prezența preotului la patul de spital și ajutorul financiar din partea rudelor, iar Biserica a respectat dorința.[/u]
[b]Era limpede că oamenii care au avut nevoie de asistența Bisericii s-au adresat parohilor pentru slujbe în spațiul ei, iar rudele care au refuzat prezența preoților în preajma victimelor și ajutorul financiar al Bisericii nu aveau nevoie nici de spectacol la sediul clubului colectiv![/b]
Așadar [i]„qui prodest”[/i] acestă intoxicare ?
[b]Nu rudelor care necesită compasiune reală și așezare lăuntrică în liniște ci [u]tiraniei doliului [/u]dospită intenționat pentru spectacol, faimă, bani și jocuri de putere.[/b]
Tot în [b]logica evenimentelor[/b] se poate raționa :
[b]De ce presa nu și-a pus problema prezenței Patriarhului la sediul tragediei înainte de spectacolul gratuit al arhiepiscopului romano-catolic Ioan Robu ?[/b]
Văd că nimeni nu s-a ultragiat [b]dacă au fost sau nu prezenți la sediul tragediei liderii cultelor neoprotestante și a tuturor celorlalte autorizate de stat care într-o formă sau alta primesc finanțări și deduceri de impozite pe seama banului public .[/b]
Dan Tudorache
noiembrie 13, 2015 @ 12:12 pm
Roxana, dacă „totul în viață e comparativ”, și evident că avem această libertate, atunci putem face și comparația că Biserica a întreprins o campanie de donare de sânge către spitale, numită „Donează sânge, salvează o viață!” , prin care s-a reușit recoltarea a 7.000 de litri de sânge, iar asta înainte de tragedia de la Colectiv, în timp ce staff-ul Antenei 3, (oare o fi fost și Gâdea?), se ocupa de campania „Averea Bisericii. Precum în cont așa și pe pământ”.
Diferența însă este că (iată o altă comparație) unii compară subiectiv și anacronic iar alții compară constructiv și logic. Cred că în România secolului XXI cel mai mult se manipulează prin comparație, cel mai elocvent exemplu în acest sens, devenit și dogmă printre atei (dar nu numai), fiind „18.000 de biserici și 425 de spitale”.
Cât privește [i]„reacția oficială a singurei instituții care predinde o înaltă ținută morală”[/i], mai precis spus, era vorba de reacția Patriarhului BOR la pretenția impertinentă a unor jurnaliști ca preoții să vină se se roage la locul tragediei, după ce au fost „impresionați” de ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop greco-catolic, care a dat bine pe camere, în genunchi la Colectiv.
http://www.b1.ro/stiri/eveniment/patriarhul-daniel-prima-reactie-la-patru-zile-de-la-tragedia-din-colectiv-lumea-sa-vina-la-biserica-nu-la-club-nu-vrem-sa-se-considere-ca-facem-spectacol-video-129806.html
Eu unul îți mulțumesc că prin această observație mi-ai dat pofta de mai demonta încă o manipulare a presei main-stream, cu toate că de obicei mi-e lehamite de a „deratiza” scuipații trimiși direct sau indirect pe obrazul Bisericii de către tocmai aceia care sunt botezați sau cununați în Biserică iar de Paști rostesc evlavios „Hristos a înviat!”.
Așadar, luăm ca referință noaptea de 30 spre 31 octombrie, când a avut loc tragedia:
1. Prima reacție oficială a Bisericii [b]a fost chiar în noaptea tragediei[/b], în persoana preotului militar Vasile Bîrlean, care a însoțit pompierii, dând asistență spirituală la fața locului și făcând rugăciuni după plecarea echipelor de intervenție:
http://m.evz.ro/noaptea-ingerilor-marturia-duhovnicului-care-a-rostit-primele-rugaciuni-la-capataiul-mortilor-de-la-colectiv-parintele-vasile-pompierii-plangeau-langa-trupurile-arse-a-cincea-zi-de-doliu-exclusiv-premium.html
2. Pe [b]1 noiembrie[/b], dimineața, în cadrul sfintei liturghii de la catedrala Mitropoliei Clujului, mitropolitul Andrei Andreicuț, a făcut rugăciune pentru victimele din Colectiv.
http://www.monitorulcj.ro/actualitate/49127-rugaciune-in-catedrala-din-piata-avram-iancu-pentru-victimele-din-clubul-colectiv
3. A treia reacție oficială a Bisericii, a fost tot pe [b]1 noiembrie[/b], când Patriarhul a rostit un cuvânt de compasiune pentru victimele din Colectiv, și familiile acestora, făcând totodată un apel parohiilor din București, pentru ajutor spiritual și material.
http://basilica.ro/mesaj-de-compasiune-si-apel-la-solidaritate-in-urma-incendiului-de-la-clubul-colectiv-din-capitala-110271.html
4. A patra reacție oficială, [b]tot pe 1 noiembrie[/b], a venit din partea Mitropoliei Timișoarei care a a organizat la Catedrală o slujbă de pomenire a victimelor din Colectiv.
http://www.tion.ro/mitropolitul-banatului-despre-incendiul-de-la-colectiv-acei-tineri-striga-catre-noi-sa-ne-intoarcem-la-dumnezeu/1587242
5. Luni, [b]2 noiembrie[/b], adică la 3 zile de la tragedie, Mitropolia Clujului a transmis un comunicat prin care îi îndemana pe preoţi şi credincioşi să doneze sânge şi bani pentru victimele de la Colectiv.
http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/incendiu-clubul-colectiv-bucuresti-mitropolitul-clujului-indeamna-preotii-oamenii-doneze-sange-bani-victimele-tragediei-1_56376918f5eaafab2c3d5483/index.html
6. Tot luni, [b]2 noiembrie[/b], Patriarhia Română emite un comunicat în care precizează că [i]„în semn de solidaritate cu cei afectați de tragedia de la clubul Colectiv, un grup de 40 de studenți de la Academia Tehnică Militară din București au participat astăzi, [b]02 noiembrie 2015[/b], la o nouă campanie de donare de sânge la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca.”[/i]
Acestă acțiune [i]„a fost coordonată de voluntarii Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului și se înscrie în cadrul campaniei inițiate de Patriarhia Română: Donează sânge. Salvează o viață!”[/i]
http://basilica.ro/campanie-de-donare-de-sange-pentru-persoanele-afectate-de-incendiul-din-clubul-colectiv-110311.html
7. În aceeași zi de [b]2 noiembrie[/b], Patriarhia emite un alt comunicat [i]„în legătură cu discuțiile din spațiul public referitoare la o slujbă de pomenire la Clubul Colectiv din Bucureşti”[/i], în care precizează că [i]„nicio familie a persoanelor decedate nu a solicitat o slujbă de pomenire în fața Clubului Colectiv în cele trei zile de la tragedie. În schimb, familiile acestora au solicitat oficierea de slujbe de pomenire ale decedaţilor la biserica Sfântul Nicolae – Broşteni (situată la 100 metri de club; strada Cuza Vodă nr. 77-79, Sector 4, Bucureşti), precum şi la alte biserici din București unde sunt depuși decedaţi […] [b]Astfel, o slujbă de pomenire a celor trecuţi la Domnul în urma incendiului de la Clubul Colectiv are loc la biserica Sfântul Nicolae – Broşteni şi în această seară de luni, 02 noiembrie 2015, de la ora 18:00.[/b] Precizăm că în spitalele din Bucureşti, preoţii de caritate din Capitală se roagă pentru toţi pacienţii în capele, iar, la solicitarea rudelor pacienţilor, asigură acestora asistenţă religioasă şi consiliere spirituală personală ([b]în unele cazuri a fost refuzată prezenţa preotului lângă pacient[/b]).”[/i]. Era deci de înțeles atitudinea ezitantă a Patriarhiei Române cu privire la prezența preoților la Colectiv, atâta timp cât atitudinea din teren era în parte ostilă, mai ales că încă din prima zi a ieșirilor în stradă au apărut acolo persoane cu pancarte pe care scria „Vrem spitale, nu vrem catedrale”
http://basilica.ro/slujbe-de-pomenire-pentru-decedati-si-rugaciuni-pentru-sanatatea-pacientilor-la-solicitarea-familiilor-acestora-110310.html
8. Cu toate acestea, marți, [b]3 noiembrie[/b], Patriarhia Română emite un comunicat în care aduce la cunoștință că [i]„la Clubul Colectiv din Capitală a fost oficiată, în această dimineață (03 noiembrie 2015), o slujbă de pomenire pentru cei trecuți la Domnul în tragicul accident de vineri seara. Slujba a fost săvârşită de preoţii: Viorel Petcu, Augustin Moţoc şi Dobre Emil.”[/i]. De precizat că această slujbă s-a făcut la inițiativa Patriarhiei, cel mai probabil pentru a calma spiritele inflamate, deși oricum s-ar fi făcut, dar nu la bătaia din picior a „paznicilor de serviciu”.
http://basilica.ro/slujba-de-pomenire-la-clubul-colectiv-din-capitala-110330.html
9. În aceeași zi de marți, [b]3 noiembrie[/b], o parte din presa românească explodează cu acuza că [i]„Preoții nu au venit să se roage la locul în care s-a produs o tragedie pentru că nu au vrut să deranjeze pe rudele victimelor, care se reculegeau acolo. Aceasta este explicația pe care a dat-o Patriarhul Daniel pentru faptul că timp de trei zile niciun preot nu a venit în fața clubului Colectiv ca să se roage pentru cei în suferință”[/i]
http://www.cotidianul.ro/patriarhul-daniel-lumea-sa-vina-la-biserica-nu-la-club-270752/
Așadar câteva cotidiene main-stream au decretat în cor că [i]„niciun preot nu a venit în fața clubului Colectiv”[/i] deși a fost unul prezent la rugăciune chiar în noaptea tragediei, când victimele încă agonizau iar alți trei au fost chiar în dimineața zilei în care aceeași cerberi decretau consternați că n-au văzut, dom’le picior de popă la club. Ca să nu mai zic de preoții care au venit discret, fără reverendă, și înainte de 3 noiembrie, la locul tragediei, pentru rugăciune.
Culmea ipocriziei este că Patriarhul a fost pus la zidul imfamiei de către jurnaliști, chiar după ce a ieșit de la slujba de înmormântare a Mariei Ion, femeia de serviciu care a lăsat în urmă cinci copii… pe care tot Biserica îi sprijină acum. Adică patriarhul, după ce participase la slujba de înmormântare a uneia dintre victimele din Colectiv, ținând bine-înțeles și o cuvântare cu angajamentul de a ajuta pe termen lung copiii rămași în urmă, este luat la rost că de ce nu-s preoții prezenți la Colectiv. [b]Deci în logica înflamată a respectivilor jurnaliști, locul contează mai mult decât… victima![/b]
http://basilica.ro/slujba-de-inmormantare-pentru-maria-ion-110333.html
[b]În acest context de hărțuire mediatică rostește Patriarhul celebra mustrare care a stârnit consternarea fariseilor din presă și de aiurea:[/b] [i]„Lumea să vină la biserică, nu la club. Noi ne rugăm la biserică. Să numai judecăm pe nimeni, să ne rugăm”[/i].
Și în loc să se smerească și să-și lase deoparte răutatea gratuită, hăitașii de serviciu mai tare s-au îndârjit, publicând apoi titluri de genul „reacție nervoasă a patriarhului”.
[b]Carevasăzică patriarhul a greșit în atitudine, când le-a adus aminte „nervos” că morții și familiile acestora erau în biserici! la ora aceea, nu în clubul incendiat și că se cădea ca prezența preoților să fie alături de morți și de familiile morților, ceea ce au și făcut. Nu la club! Dar nu, nu era destul ce făcuse Biserica până atunci prin toți membrii ei, ci trebuia mai mult: să vină popii și patriarhul la club ca să intre în obiectivul camerelor și aibă după aceea antenele, adevarul.ro și hotnews material de făcut rating despre cum își face patriarhul PR pe seama unor victime nevinovate. Cu adevărat mai rar așa operă de ipocrizie.[/b] Dar, să continuăm:
10. Tot marți, [b]3 noiembrie[/b], înainte de „gura presei”, Eparhia Argeșului, emite un comunicat în care precizează că [i]„preoții din cercul pastoral nr. 1 al Protoieriei Topoloveni, au oficiat o slujbă de pomenire pentru victimele incendiului de la clubul Colectiv din București și au înălțat rugăciuni de însănătoșire pentru cei care sunt în suferință pe paturile de spital.„[/i] Deasemenea, [i]„preoții de la parohiile: Golești, Târgul Dealului, Ștefănești, Izvorani, Florica, Goleasca, Zăvoi Sfântul Calinic, Lescioarele, Valea Mare, Enculești au ținut și un moment de reculegere”[/i]
http://www.eparhiaargesului.ro/arhieparg/index.php/stiri-evenimente-din-eparhia-argesului/3718-slujba-de-pomenire-a-victimelor-incendiului-in-biserica-parohiei-stefanesti
11. La fel, tot pe [b]3 noiembrie[/b], sunt publicate mesaje de compasiune din partea Patriarhului ecumenic, din partea patriarhiei Bulgariei și din partea patriarhiei Serbiei.
12. Pe [b]5 noiembrie[/b] presa secularistă explodează din nou, cu titluri de genul „Patriarhul își cere iertare” sau „Biserica își cere iertare”, deși în acest caz patriarhul nu ar fi avut de ce să-și ceară iertare pentru că nu a greșit cu nimic [b]câtă vreme apelul de a merge la biserică, nu la club, era cu privire la rugăciunea pentru victimele moarte.[/b] Dar a făcut și agest gest din intenția de a calma psihoza post Colectiv.
Cam asta a fost în parte „reacția oficială” a Bisericii.
Dar cine a mai avut și timpul să gândească zilele acestea, pentru că nu-i așa… mai importante au fost compasiunea exhibiționistă (nu acuz în general, dar s-au văzut și prea multe forțări) și emanarea de frustrări, dintre care multe au fost dirijate și canalizate împotriva Bisericii.
Pentru că astăzi îl sărbătorim pe Sf. Ioan Gură de Aur, mă simt dator să arăt că nu există reacție oficială și neoficilă în Biserică, decât în raport formal de comunicare cu alte instituții. În raport de misionariat și filantropie, tot ce face un mirean, un preot sau un ierarh creștin-ortodox este în mod implicit și în numele Bisericii din care face parte și care i-a dat mereu imboldul faptei bune. Doctorii și asistentele care au intervenit pentru salvarea victimelor au acționat nu doar instituțional ci și din calitatea de creștini ai Bisericii. Pompierii care au avut intervenție la locul incendiului au făcut asta nu doar instituțional, ci și din calitatea lor de creștini ai Bisericii. Biserica a fost acolo, prin ei, prin membrii ei. Biserica nu este doar ierarhia ei, cu atât mai puțin doar Patriarhia Română, ci toți creștinii botezați în numele Sfintei Treimi, de la vlădică la opincă.
Cât privește explicarea Răului, nu Biserica este datoare să dea explicații, căci a tot dat de-a lungul existenței. Uitându-ne la ce val de ură gratuită anti-biserică s-a stârnit zilele aceastea, poate că mai degrabă ar trebui să dea explicații cei care l-au generat și întreținut. Ce-ar fi să fie chestionați și agresorii cu privire la explicarea Răului, nu doar sacul de box al seculariștilor?!
Mă opresc aici pentru că deja am divagat foarte mult de la tema unui articol pe care îl consider extrem de valoros, și n-aș vrea să deturnez și mai mult sensul discuțiilor.
Sărut-mâna!
Dan Tudorache
noiembrie 14, 2015 @ 9:42 am
Da Ioane, sunt mai practici băieții de la Cuvântul Ortodox. Eu am defectul meticulozității, pierzând de multe ori „trenul” din cauza asta.
Iaca de asta m-am lăsat de făcut torturi după căsătorie, deși nu-mi ieșeau rău: le face soția și mai repede, și mai gustoase. Numai că nu-mi pare rău de o așa detronare 🙂