Recomandare de carte: „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu” de Ciprian Voicilă.

Vă recomandăm cu drag volumul „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu” având ca autor pe Ciprian Voicilă, care cuprinde 15 interviuri cu oamenii străzii din București. Veți descoperi o cu totul altă perspectivă a vieții lor. Cartea a apărut la finele lunii noiembrie 2016 la Editura Martor a Muzeului Țăranului Român, fiind co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Cartea poate fi achiziționată la prețul de 3,3 lei de la Galeria de Artă Țărănească din incinta Muzeului Țăranului Român. Mai jos puteți citi o parte din introducerea cărții:

Viața pe stradă – vederi interioare. O introducere

Când spui homles parcă te-ai referi la un om care a regresat. Care a decăzut din condiția umană.

Când treci grăbit pe lângă el – și îl vezi din ce în ce mai des, fiindcă oamenii străzii s-au înmulțit parcă și au devenit nelipsiți din peisajul urban al capitalei – fie îl ignori cu totul, fie îți calci pe inimă și îi întinzi o monedă sau o bancnotă (aceea cu cea mai mică valoare, pe care o găsești după ce ți-ai scotocit sârguincios buzunarul).

Oricum, treci pe lângă el cu sentimentul că tu știi de ce a ajuns să trăiască  pe stradă – la limita fragilă dintre umanitate și animalitate. Se găsește în această stare jalnică pentru că… o merită. Vina îi aparține întru totul.

În orice caz, simpla prezență a oamenilor străzii ne deranjează. Fiindcă avem senzația că ei murdăresc tot ce ating: băncile din parc, scaunele din metrou, locurile în care poposesc în așteptarea unui suflet milostiv.

Dacă vom sonda puțin în conștiința noastră, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezența unui homles este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează și care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din iluzia propriei minți. Conștientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întîmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră, distrugându-ne confortul, echilibrul interior, reperele în care am crezut.

Cartea de față încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii în care homlesul, ființa condamnată să trăiască (și de cele mai multe ori, să moară) acolo, este cel mai calificat să ne inițieze.

Un teren etnografic inedit și dificil: viața pe stradă

În anul 2015 am participat la o cercetare socio-antropologică al cărei obiect l-a reprezentat varietatea tipurilor de locuire în Bucureștiul contemporan. Proiectul intitulat Case Vii. Diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi a fost inițiat de Asociația Vira. Cercetarea s-a concretizat în volumul de studii De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan (Editura Pro Universitaria, București, 2016).

În cadrul acestei cercetări cu caracter interdisciplinar m-am ocupat de categoria socială a oamenilor străzii. Am realizat douăzeci și șase de interviuri semistructurate cu subiecți cu vârsta cuprinsă între douăzeci și șaizeci și nouă de ani. Dintre ele am selectat cincisprezece interviuri, care – din punctul meu de vedere – sunt cele mai relevante. Ele formează corpusul volumului de față. Capacitatea de verbalizare a persoanelor intervievate și dispoziția lor de a comunica, de a-și împărtăși experiențele au constituit criterii implicite de selecție a interviurilor.

Interviurile s-au desfășurat fie la cabinetul medico-psiho-social al Asociației Samusocial – unde oamenii străzii veneau vara, în principal pentru igiena corporală, centrul de zi oferindu-le această posibilitate – , fie în zona dintre Piața Victoriei și Piața 1 Mai, unde am intervievat adulți ai străzii care formează împreună un grup omogen, dar care nu au o relație constantă cu Asociația Samusocial. O situație aparte a reprezentat-o întâlnirea cu Ion Bârlădeanu, fost om al străzii – în prezent recunoscut la nivel internațional ca artist pop-art – cu care am dialogat la domiciliul său din strada C.A. Rosetti.

Țin să mulțumesc angajaților de la centrul de zi al Asociației Samusocial – Elena Adam, Irina Enache, Alina Neagu, Camelia Dumitru – fiindcă mi-au facilitat întâlnirea cu diverși adulți ai străzii aflați în evidența lor și pentru că mi-au furnizat cu generozitate informații utile pentru înțelegerea fenomenului locuirii în spațiul public din București. Micile detalii aflate de la ei m-au ajutat să văd cumva din interior dramatismul și tragismul pe care îl trăiesc acești oameni zi de zi.

Viața pe stradă exacerbează instinctul de conservare, ființa umană trăind permanent într-un mediu deschis care o expune  primejdiilor diverse și care  provoacă în interiorul ei sentimente de insecuritate, anxietate, angoasă, instabilitate psihică și emoțională. În plus, ea se află permanent într-o stare de alertă pentru satisfacerea nevoilor primare. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că, de obicei, oamenii străzii manifestă neîncredere în relația cu persoanele pe care nu le cunosc și că, puși în situația de a-și povesti experiențele, oferă răspunsuri monosilabice, stereotipe.

Cunoscând această stare de fapt am preferat să realizez mai întâi două interviuri cu doi oameni ai străzii pe care îi cunoșteam de multă vreme și care trăiesc în proximitatea Muzeului Țăranului Român –  Alexandru Doru și Doru Marcu.

Apoi i-am luat un interviu lui Dumitru Sandu, care trăiește în cartierul Pajura, în sectorul 1 al capitalei.

 Datorită lui am ajuns, întâmplător, pentru prima dată la centrul de zi al Asociației Samusocial. Era prin luna februarie a anului 2015. Zile și nopți întregi îl vedeam pe Dumitru Sandu stând fie sub cerul liber, din care cădeau abundent peste el fulgii de nea (o imagine romantică, de altfel, într-un alt context), fie adăpostindu-se, pe un ger năprasnic, în zona magazinelor de la capătul troleibuzelor 86 și 65 (între timp, numărul oamenilor străzii a crescut în acest punct al capitalei, unde există și un parc în care aceștia vara dorm, noapte de noapte, pe bănci). Era ușor de recunoscut: permanent avea în jurul său papornițe fel de fel, saci cu îmbrăcăminte, caserole cu mâncarea primită de la locuitorii miloși ai cartierului. Îmi era teamă că va muri înghețat, așa că l-am condus cu mașina unui prieten la centrul de zi al Asociației Samusocial. Acolo am întâlnit-o pentru prima dată pe doamna Elena Adam, pe care aveam să o revăd după debutul proiectului inițiat de Asociația Vira. Dânsa m-a ajutat cel mai mult în realizarea interviurilor cu adulții străzii, aflați în evidența Samusocial-ului.

Interviurile semistructurate au avut ca punct de plecare un chestionar în care apăreau întrebări variate care vizau mai multe aspecte ale vieții în stradă, aflate în conexiune cu tema generală a proiectului „Case Vii” – diversele forme de locuire în Bucureștiul contemporan-: vârsta, ocupația anterioară; cauzele pentru care au ajuns să trăiască în spațiul public; perioada de timp petrecută în spațiul public; modalitățile proprii de locuire (zonele din București în care au locuit oamenii străzii și în care s-au simțit protejați sau periclitați; tipurile de adăpost prin care au trecut; dacă au fost sau nu într-un adăpost social); percepția oamenilor obișnuiți asupra persoanelor fără adăpost (dacă sunt discriminați și cine îi discriminează; cum s-au purtat cu ei locatarii blocurilor în care au fost nevoiți să se adăpostească?); modalitățile de supraviețuire economică (cum își câștigă banii pentru traiul de zi cu zi?; ce meserii au profesat sau ce servicii prestează pentru a-și satisface nevoile cotidiene?); mecanismele de apărare ale eului (dacă au trecut printr-o perioadă de depresie; cum au depășit-o?; ce i-a motivat să iasă din starea de depresie?; unde își depozitează obiectele și actele personale); conceptul de identitate la persoanele nevoite să locuiască în spațiul public (cum se percep și cum îi percep pe ceilalți oameni ai străzii?; de ce este atât de important să ai o carte de identitate?); strategiile de supraviețuire în stradă (cine îi ajută?; au prieteni?; cu cine vorbesc atunci când trebuie să ia o decizie importantă?; care este cea mai dificilă perioadă a anului pentru un om al străzii?; dacă au solicitat sau nu serviciile ONG-urilor dedicate ajutorării lor); relațiile de rudenie (în special, relația cu familia nucleară); proiecțiile de viitor (ce așteaptă de la viitor?; dacă li s-ar oferi ocazia să locuiască într-o zonă urbană a Bucureștiului, pe care ar alege-o?).

La unele interviuri m-a însoțit Anamaria Țigănuș (studentă la sociologie la Universitatea București), care a formulat diverse întrebări intervievaților iar, ulterior, a transcris o parte din interviuri.

Observația directă a persoanelor cu care am interacționat și a contextelor de locuire specifice lor a constituit o altă metodă de strângere a informațiilor relevante pentru această cercetare.

În cartea de față am eliminat întrebările pe care le-am adresat adulților străzii (standardizate, care puteau fi deranjante la lectură, prin caracterul lor repetitiv) pentru a da coerență narațiunii și pentru a-i asigura cititorului, fie și în parte, ceea ce Roland Barthes numea „plăcerea textului”.