Sfantul Maxim Marturisitorul – viaţa şi opera
Sfantul Maxim Marturisitorul (580-662), teolog si scriitor mistic ortodox. S-a nascut in jurul anului 580 la Constantinopol, intr-o familie aristocrata, care s-a ingrijit sa-i dea o educatie aleasa. Datorita culturii sale deosebite, este remarcat si ajunge secretar prim al imparatului Heraclie. Dupa o activitate relativ scurta, in anul 614, paraseste preocuparile si onorurile lumesti si imbratiseaza viata monahala la manastirea Chrysopolis – Scutari, de pe cealalta parte a Bosforului, ajungand sa detina functia de staret a acestui asezamant monahal, in anul 626, in timpul invaziei persane, se refugiaza in Africa, in timpul sederii la Cartagina, in 645, a avut loc o controversa hristologica intre el si Pyrrhus, ex-patriarhul Constantinopolului, in prezenta guvernatorului imperial Grigorie si a mai multi episcopi. Maxim a obtinut o victorie clara impotriva lui Pyrrhus si a sustinatorilor acestuia care promovau erezia monotelita, ideologie sustinuta la curtea bizantina si de teologii acesteia.
Monotelismul a aparut intr-un context de urgenta. Fiind confruntat cu primejdia persana, imparatul Heraclie a fost sfatuit sa faca pact cu monofizitii de la granita orientala a imperiului. Acest pact urma sa se faca pe baza unui compromis, care, lasand deoparte problema celor doua firi in Hristos, obliga cele doua partide, monofizita si duofizita, sa admita o singura lucrare in El. Prima personalitate crestina castigata la aceasta noua invatatura a fost episcopul ortodox Cyrus din Phasis, care, drept rasplata, a fost ridicat pe scaunul de patriarh al Alexandriei in anul 630. Dupa o perioada de trei ani, in 633, ortodocsii si monofizitii iscalesc formal pacea intre ei.
Sofronie sesizeaza pericolul noii invataturi si se duce la Cyrus, rugandu-l in genunchi sa renunte la ea si in consecinta la publicarea pactului. Neavand succes, Sofronie merge la Constantinopol pentru a-l intalni pe patriarhul de aici, Serghie, pe care il convinge sa nu se vorbeasca nici de una si nici de doua lucrari in Hristos. Sofronie ajunge patriarh al Ierusalimului. Serghie publica o scrisoare sinodala in sensul intelegerii si ia legatura cu Honoriu care este si el de acord sa pastreze tacere in problema in cauza, insa afirma ca in Hristos era o singura vointa. La randul lui, Sofronie publica si el in acelasi an, 634, o scrisoare sinodala in care face distinctie intre cele doua lucrari in Hristos, fara insa a spune deschis ca sunt doua. Urmeaza o perioada de relativ calm, pana in 638, cand imparatul publica Ecthesis-ul sau, ceea ce provoaca o reactie puternica din partea gruparii ortodoxe, in cadrul careia Maxim ocupa un loc de frunte. Disputa din Africa, din 645, se inscrie in contextul actiunilor indreptate impotriva Ecthesis-ului imperial, in acelasi timp, sunt tinute mai multe sinoade locale in Africa, care au condamnat monotelismul. In 648, imparatul Constans II (641-668) da un nou decret, Typos, prin care oprea, sub grea pedeapsa, de a se mai discuta daca in Hristos sunt doua sau o singura lucrare.
Din Africa, Maxim merge la Roma, unde il convinge pe papa Martin I sa convoace sinodul de la Lateran, in anul 649, care adauga inca o condamnare la dosarul monotelit. Maxim si Martin devin primele victime ale acestui decret imperial. In 653 Maxim este arestat, impreuna cu ucenicul sau Anastasie monahul, si adusi la Constantinopol in vara anului 653. In anul 655 urmeaza un proces, in urma caruia Maxim a fost exilat la Bizya in Tracia, iar Anastasie este trimis la Perberis. Dupa numai un an, Maxim a fost audiat din nou si, intrucat a refuzat orice retractare, a fost transferat la Perberis. In anul 662, Maxim si Anastasie monahul, la care s-a adaugat si Anastasie apocrisiarul roman, de la care ne-a ramas o scrisoare si o culegere de silogisme anti-monotefite (Migne, PG., 90, 173-190), sunt adusi pentru o noua audiere la Constantinopol. Intrucat nu au voit sa pastreze tacere asupra problemei daca in Hristos exista una sau doua lucrari sau vointe, au fost biciuiti si li s-a taiat limba si mana dreapta in fata multimii, pentru a nu mai putea comunica prin grai sau prin scris.
Cei trei martiri sunt trimisi intr-un al treilea exil in tinutul lazilor, pe coasta de rasarit a Marii Negre, unde Maxim, ramas monah pana la sfarsitul vietii, se stinge din viata in urma chinurilor, la 13 august 662, in varsta de 82 de ani. Pentru perseverarea lui in marturisirea si apararea adevarului credintei ortodoxe, Sf. Maxim va fi numit „Marturisitorul”. Sf. Maxim a fost un teolog desavarsit. Magistrii lui preferati au fost Sf. Grigorie de Nazianz si Dionisie Areopagitul, pe care il identifica cu ucenicul Sf. Pavel, si asupra carora a scris comentarii minunate. Opera pe care el a creat-o se apropie cel mai mult de ceea ce poate fi numit „sistem” teologic, datorita coeziunii, structurii si modului in care a fost conceputa. El a abordat aproape toate aspectele teologiei: exegeza biblica, dogmatica, ascetica, mistica, liturgica, poezie.
Sfantul Maxim Marturisitorul – Lucrari
Lucrari exegetice:
- Despre diferite chestiuni si nedumeriri din Sf Scriptura catre Talasie;
- Chestiuni, intrebari si raspunsuri;
- 79 intrebari si raspunsuri asupra unor locuri biblice…, catre Teopempt scolasticul;
- Scurta talcuire a Rugaciunii domnesti;
- Scolii la operele Sf. Dionisie Areopagitul;
- Despre diferite locuri grele la Sfintii Dionisie si Grigorie;
- Ambigua la Sf. Grigorie Teologul. in exegeza sa, Maxim face uz de toate metodele exegetice, preferand insa metoda alegorica sau analogica.
Lucrari dogmatice:
- Opuscule teologice si polemice, impotriva monotelismului si a monofizitismului. Este vorba de o colectie de scurte disertatii sau rezumate, abordand teme hristologice, cum ar fi: despre cele doua firi ale lui Hristos;
- Despre cele doua vointe ale unui singur Hristos, Dumnezeul nostru;
- Despre calitate, proprietate si diferenta sau distinctie;
- Capete despre substanta, esenta si fire si despre ipostas si persoana;
- Din tratatul despre lucrari si vointe etc.
- La acestea se adauga si tratatul de antropologie crestina: Despre suflet.
Lucrari morale si ascetice:
- Carte de ascetica;
- Despre dragoste, in 400 de capitole;
- Alte capitole;
- 243 capitole teologice si iconomice;
- 200 capitole sau capete teologice si practice (iconomice);
- 500 diferite capitole teologice si iconomice;
- Mistagogia, lucrare de capatai pentru intelegerea simbolico-mistica a Bisericii si a slujbelor liturgice;
- Calcul bisericesc si scrisorile sale in numar de 45, unele avand un caracter dogmatic.
Exista la Sf. Maxim o viziune cosmica asupra lumii care, in planul metodei si al realizarii, reprezinta bilantul si culmea gandirii grecesti, teologice si filosofice, in sinteza sa doctrinara se intalnesc Origen si Evagrie. Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nysa si Grigorie de Nazianz, alaturi de structuri filosofice platoniciene si aristotelice. Continutul viziunii sale cosmice are in centrul ei intruparea Fiului lui Dumnezeu si urcusul (anabasis) omului spre indumnezeire, care consta in restaurarea chipului lui Dumnezeu in om, intunecat prin pacatul originar, premiza fundamentala pentru actualizarea asemanarii cu Dumnezeu dupa har a omului.
Acesta este telul urcusului omului spre indumnezeire, care se realizeaza prin curatirea de patimi si prin cunoasterea in duh a ratiunilor lumii, care sunt primele doua trepte ce anticipeaza pe cea de a treia: unirea cu Dumnezeu si contemplarea in lumina Lui directa a ratiunilor tuturor lucrurilor. Este vorba aici de o miscare naturala care nu este doar a omului. Ea insufleteste intre gul univers si fiecare faptura e un impuls dat firii si sustinut in ea de Dumnezeu in calitate de cauza si tinta finala a ei. Miscarea nu este un efect al caderii de la Dumnezeu ca in origenism, ci tine de insasi firea celor create, manifestand aspiratia acestora de la existenta simpla la existenta fericita si la existenta fericita vesnica. Pentru Maxim, Dumnezeu insusi, care nu este pentru si in Sine, nici inceput, nici tinta finala, nici interval miscator intre acestea doua, ca unul ce se dezvolta spre nimic, fiind nelimitat din veci, se face pentru lume actiune ce mijloceste intre inceput si tinta finala, sporind si adaptandu-se potrivit diferitelor faze pe care le parcurge lumea, in sanul lumii, dar totusi neidentificate cu natura ei creata, sunt ascunse, ca forte efective, energiile divine, trecand prin toate fazele ei de dezvoltare. Aceasta e providenta divina: „Dumnezeu nu este pentru Sine, pe cat putem noi cunoaste, nici inceput, nici mijloc, nici sfarsit… inceputul existentelor, mijlocul si sfarsitul lor este Dumnezeu ca Cel ce le face pe acestea, nu ca cel ce le sufera.
Caci e inceput ca Facator, mijloc ca Pronietor si sfarsit ca Cel ce le circumscrie” (Cap. gnostice I, l, 10). Cel ce tine toate la un loc si calauzeste in general si mai ales in planul special al mantuirii, este Dumnezeu prin Logosul si Duhul Sfant, adica Ratiunea divina ca Ratiunea cea mai generala ce imbratiseaza toate ratiunile fapturilor si viata divina, prin care se sustine si se inalta calitativ viata tuturor. De aceea, inaltarea spre treapta cea mai inalta a existentei, spre indumnezeire nu se poate face decat prin Logos. El este substanta sau taria ce lucreaza in virtuti, este calea omului intarit in virtuti, ce nu se abate nici la dreapta nici la stanga, intreaga Weltanschauung maximiana este concentrata in Hristos, este o viziune hristica, care nu inceteaza niciodata de a fi un sistem atotcuprinzator, in care lumea intra si se valorifica pentru vesnicie in toata amploarea ei.
Remus Rus
Laura-optimista
octombrie 13, 2010 @ 4:56 pm
Da, este un articol foarte interesant şi bine documentat.
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi-a dat viaţa, doar pentru a nu tăcea în privinţa unui adevăr de credinţă. Lui nu i s-a cerut să se lepede efectiv de Hristos, ci doar să tacă, dar nu a acceptat acest compromis, această „apostazie prin tăcere”, indirectă, ci a preferat să fie torturat, să sufre o moarte cumplită, pentru mărturisirea lui Hristos. Oare noi, cei de astăzi, dacă am ajunge în situaţia creştinilor ortodocşi din secolul al VII-lea, am fi dispuşi să sacrificăm totul(chiar vieţile noastre), pentru a nu ascunde adevărul credinţei? Să ne punem sincer această problemă: câţi dintre noi ar fi dispuşi să sufere astfel de prigoniri pentru iubirea lui Hristos? Cred că foarte puţini. În vremea vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos, mii de oameni Îl urmau, declarându-se ucenici ai Săi, pentru a primi de la El cuvântul adevărului şi pentru a-şi tămădui neputinţele. Nădăjduind că Iisus din Nazareth îi va elibera de sub dominaţia romană, L-au aclamat ca Împărat al lui Israel, „Fiu al lui David”(Mesia), primindu-L în Ierusalim cu totală supunere. Totuşi… aceleaşi persoane care, în duminica intrării Domnului în Ierusalim, au strigat „Osana Fiului lui David”, după numai patru zile au strigat, cu la fel de multă convingere: „Răstigneşte-L”. „Doamne, câtă inconsecvenţă!” Aşa suntem tentaţi să exclamăm, de câte ori ne gândim la acest fapt istoric. Într-adevăr, atitudinea ierusalimitenilor de acum două milenii este o dovadă clară de inconsecvenţă şi de trădare a lui Dumnezeu. Totuşi… oare numai ei s-au comportat astfel? Oare atunci, în zilele în care Hristos Se jertfea pentru mântuirea noastră, doar locuitorii Ierusalimului L-au tăgăduit? Să ne amintim cum au reacţionat ucenicii Domnului, Sfinţii Apostoli, în noaptea în care Învăţătorul lor a fost arestat. Din Sfintele Evanghelii, se ştie că Petru, unul dintre primii creştini care a mărturisit dumnezeirea lui Hristos, I-a făgăduit Mântuitorului că nici cu preţul vieţii nu se va lepăda de El, ci va prefera să meargă şi la moarte, decât să-L tăgăduiască. După câteva ore de la această făgăduinţă înflăcărată şi sinceră, Apostolul s-a dezis de Învăţătorul său de trei ori. Dar ceilalţi Apostoli ce au făcut în acele momente? Sfânta Evanghelie după Matei ne oferă un răspuns laconic şi clar, imposibil de răstălmăcit: „…ucenicii Săi, lăsându-L au fugit”. Aceasta a fost realitatea. Din acele mulţimi care-L urmau pe Domnul în pustie, nedorind să-L părăsească nici măcar o clipă, n-au rămas lângă El, în ceasul răstignirii, decât două persoane: Sfânta Fecioară Maria şi Ioan, „Apostolul iubirii”. 🙁
Desigur, această realitate tristă nu trebuie să descurajeze pe nimeni, căci aceiaşi apostoli, care au fugit de lângă Mântuitorul în cele mai dificile clipe ale vieţii Sale pământeşti, L-au mărturisit cu preţul vieţii lor, după Învierea şi Înălţarea Sa, atunci când L-au primit pe Duhul Sfânt şi s-au convins de adevărul Evangheliei. Atitudinea Sfinţilor Apostoli din ziua Răstignirii Domnului nu poate fi considerată o dovadă de laşitate, ci se explică prin incertitudinea lor în credinţă. Învăţătorul, Care săvârşise atâtea minuni, nu Se apăra pe Sine, nu evita pericolul, ci Se lăsa prins şi ucis de către câţiva aşa-zişi conducători religioşi ai poporului, total lipsiţi de conştiinţă. Acest fapt în aparenţă ilogic i-a derutat pe Apostolii lui Hristos. Totuşi, atunci când au devenit martori ai Învierii şi mai ales după ce au primit harul Sfântului Duh în ziua Rusaliilor, aceiaşi pescari îndoielnici au răspândit învăţătura creştină în întreaga lume şi, fără excepţie, şi-au dat viaţa ca martiri pentru Domnul. De fapt, Sfântul Evanghelist Ioan este singurul apostol, care nu a fost martirizat, dar şi el a îndurat persecuţii pentru Mântuitorul, fiind, precum se ştie, exilat în insula Patmos. Astfel, moartea martirică a Sfinţilor Apostoli şi a milioanelor de creştini, care au pătimit pentru Hristos, reprezintă o dovadă a faptului că, prin ajutorul divin, fiecare dintre noi poate deveni sfânt, desăvârşit, dacă doreşte cu adevărat. Porunca desăvârşirii, rostită de Hristos în Predica de pe munte, nu este adresată doar unei anumite generaţii, unei anumite naţiuni, sau unei anumite categorii de persoane: monahi, apostoli, martiri, teologi, prooroci, intelectuali etc. Nimeni nu este predestinat la desăvârşire, ci vocaţia sfinţeniei aparţine tuturor oamenilor , din orice loc şi timp, căci fiecare fiinţă umană a fost creată după chipul lui Dumnezeu, cu scopul de a ajunge la asemănarea cu El prin virtute.
Viaţa şi pătimirea Sfântului Maxim Mărturisitorul reprezintă o încurajare pentru noi, un model de viaţă morală autentică. Din viaţa acestui mărturisitor al lui Hristos, ne putem încredinţa că orice creştin, care se nevoieşte mult pentru a-şi învinge patimile, chiar dacă ar trăi în mijlocul unor clerici eretici care, uitându-şi în mod intenţionat responsabilitatea faţă de Dumnezeu, ar sluji unor probleme politice ale vremii, poate reuşi să păstreze o dogmă, un adevăr revelat combătut cu străşnicie de către o mulţime de adversari ai Ortodoxiei. De aceea, precum am mai spus, am convingerea că gândul la atitudinea ezitantă a Apostolilor din vremea vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos nu poate constitui un motiv de descurajare pentru noi, ci doar o temă de meditaţie şi un mod de trezire a conştiinţei, o metodă de responsabilizare în viaţa duhovnicească.
Avem posibilitatea de a contribui la planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii, de a rămâne în istorie ca fii vrednici ai Bisericii lui Hristos, dar, dacă va slăbi sau se va stinge din sufletele noastre conştiinţa responsabilităţii, dacă nu ne vom întări în dreapta credinţă şi în toate celelalte virtuţi creştine, vom putea ajunge slabi şi „zăbavnici în credinţă”, asemenea ierusalimitenilor inconsecvenţi de acum două mii de ani. Putem deveni cu uşurinţă sfinţi, dacă voim. Pare utopic? Da, în aparenţă, această idee este utopică, dar rămâne un adevăr revelat omenirii de către Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat: „…jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”. Dacă iadul este plin de păcătoşi nepocăiţi, iar raiul, de păcătoşi care s-au pocăit, atunci n-avem dreptul de a rămâne în trândăvie, ci putem şi avem datoria de a lupta pentru Hristos, cu mult curaj, neluând în considerare obstacolele de pe cale. Nu mai suntem prigoniţi pentru credinţă, ca în vremea ereticilor monoteliţi? Nici nu e nevoie, pentru că… ne persecută cu rigurozitate patimile noastre, tendinţele negative, pe care n-am dorit să le biruim, sau de care ne-am înfricoşat.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi ca, urmând exemplul viu şi actual al Sfântului Maxim, mărturisitorul dreptei credinţe în Hristos, să rămânem consecvenţi Aceluia, Căruia I-am dăruit întreaga noastră viaţă pentru totdeauna!
Doamne ajută!
Laura-optimista
octombrie 14, 2010 @ 9:51 am
„Ştim că nu trebuie să slujim vremurilor, ci lui Dumnezeu.”(Sfântul Atanasie cel Mare)
„Nu se ascunde adevărul credinţei de dragul păcii.”(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
„A ţine sub tăcere cuvântul este tot una cu a te lepăda de Hristos.”(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
„Lucrul grav nu este a suferi pentru credinţă, ci faptul de a nu te fi luptat pentru ea.”(Sf. Vasile cel Mare)
„Vai celor ce nu vorbesc despre Tine, Doamne! Vai acelora, care ar putea vorbi şi rămân muţi!”(Fericitul Augustin)
„Mai bine-mi este să mor pentru Hristos, decât să-L reneg.”(părintele Nicolae Steinhardt)
Cred că aceste câteva cugetări se potrivesc întocmai cu viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale cărui moaşte se află, pentru câteva zile, pe teritoriul ţării noastre, spre bucuria tuturor celor care-l cinstesc şi încearcă să-i urmeze exemplul.
Pentru rugăciunile acestui sfânt al Bisericii, Hristos, Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre!