Skip to content

2 Comentarii

  1. Laura-optimista
    octombrie 13, 2010 @ 4:56 pm

    Da, este un articol foarte interesant şi bine documentat.
    Sfântul Maxim Mărturisitorul şi-a dat viaţa, doar pentru a nu tăcea în privinţa unui adevăr de credinţă. Lui nu i s-a cerut să se lepede efectiv de Hristos, ci doar să tacă, dar nu a acceptat acest compromis, această „apostazie prin tăcere”, indirectă, ci a preferat să fie torturat, să sufre o moarte cumplită, pentru mărturisirea lui Hristos. Oare noi, cei de astăzi, dacă am ajunge în situaţia creştinilor ortodocşi din secolul al VII-lea, am fi dispuşi să sacrificăm totul(chiar vieţile noastre), pentru a nu ascunde adevărul credinţei? Să ne punem sincer această problemă: câţi dintre noi ar fi dispuşi să sufere astfel de prigoniri pentru iubirea lui Hristos? Cred că foarte puţini. În vremea vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos, mii de oameni Îl urmau, declarându-se ucenici ai Săi, pentru a primi de la El cuvântul adevărului şi pentru a-şi tămădui neputinţele. Nădăjduind că Iisus din Nazareth îi va elibera de sub dominaţia romană, L-au aclamat ca Împărat al lui Israel, „Fiu al lui David”(Mesia), primindu-L în Ierusalim cu totală supunere. Totuşi… aceleaşi persoane care, în duminica intrării Domnului în Ierusalim, au strigat „Osana Fiului lui David”, după numai patru zile au strigat, cu la fel de multă convingere: „Răstigneşte-L”. „Doamne, câtă inconsecvenţă!” Aşa suntem tentaţi să exclamăm, de câte ori ne gândim la acest fapt istoric. Într-adevăr, atitudinea ierusalimitenilor de acum două milenii este o dovadă clară de inconsecvenţă şi de trădare a lui Dumnezeu. Totuşi… oare numai ei s-au comportat astfel? Oare atunci, în zilele în care Hristos Se jertfea pentru mântuirea noastră, doar locuitorii Ierusalimului L-au tăgăduit? Să ne amintim cum au reacţionat ucenicii Domnului, Sfinţii Apostoli, în noaptea în care Învăţătorul lor a fost arestat. Din Sfintele Evanghelii, se ştie că Petru, unul dintre primii creştini care a mărturisit dumnezeirea lui Hristos, I-a făgăduit Mântuitorului că nici cu preţul vieţii nu se va lepăda de El, ci va prefera să meargă şi la moarte, decât să-L tăgăduiască. După câteva ore de la această făgăduinţă înflăcărată şi sinceră, Apostolul s-a dezis de Învăţătorul său de trei ori. Dar ceilalţi Apostoli ce au făcut în acele momente? Sfânta Evanghelie după Matei ne oferă un răspuns laconic şi clar, imposibil de răstălmăcit: „…ucenicii Săi, lăsându-L au fugit”. Aceasta a fost realitatea. Din acele mulţimi care-L urmau pe Domnul în pustie, nedorind să-L părăsească nici măcar o clipă, n-au rămas lângă El, în ceasul răstignirii, decât două persoane: Sfânta Fecioară Maria şi Ioan, „Apostolul iubirii”. 🙁
    Desigur, această realitate tristă nu trebuie să descurajeze pe nimeni, căci aceiaşi apostoli, care au fugit de lângă Mântuitorul în cele mai dificile clipe ale vieţii Sale pământeşti, L-au mărturisit cu preţul vieţii lor, după Învierea şi Înălţarea Sa, atunci când L-au primit pe Duhul Sfânt şi s-au convins de adevărul Evangheliei. Atitudinea Sfinţilor Apostoli din ziua Răstignirii Domnului nu poate fi considerată o dovadă de laşitate, ci se explică prin incertitudinea lor în credinţă. Învăţătorul, Care săvârşise atâtea minuni, nu Se apăra pe Sine, nu evita pericolul, ci Se lăsa prins şi ucis de către câţiva aşa-zişi conducători religioşi ai poporului, total lipsiţi de conştiinţă. Acest fapt în aparenţă ilogic i-a derutat pe Apostolii lui Hristos. Totuşi, atunci când au devenit martori ai Învierii şi mai ales după ce au primit harul Sfântului Duh în ziua Rusaliilor, aceiaşi pescari îndoielnici au răspândit învăţătura creştină în întreaga lume şi, fără excepţie, şi-au dat viaţa ca martiri pentru Domnul. De fapt, Sfântul Evanghelist Ioan este singurul apostol, care nu a fost martirizat, dar şi el a îndurat persecuţii pentru Mântuitorul, fiind, precum se ştie, exilat în insula Patmos. Astfel, moartea martirică a Sfinţilor Apostoli şi a milioanelor de creştini, care au pătimit pentru Hristos, reprezintă o dovadă a faptului că, prin ajutorul divin, fiecare dintre noi poate deveni sfânt, desăvârşit, dacă doreşte cu adevărat. Porunca desăvârşirii, rostită de Hristos în Predica de pe munte, nu este adresată doar unei anumite generaţii, unei anumite naţiuni, sau unei anumite categorii de persoane: monahi, apostoli, martiri, teologi, prooroci, intelectuali etc. Nimeni nu este predestinat la desăvârşire, ci vocaţia sfinţeniei aparţine tuturor oamenilor , din orice loc şi timp, căci fiecare fiinţă umană a fost creată după chipul lui Dumnezeu, cu scopul de a ajunge la asemănarea cu El prin virtute.
    Viaţa şi pătimirea Sfântului Maxim Mărturisitorul reprezintă o încurajare pentru noi, un model de viaţă morală autentică. Din viaţa acestui mărturisitor al lui Hristos, ne putem încredinţa că orice creştin, care se nevoieşte mult pentru a-şi învinge patimile, chiar dacă ar trăi în mijlocul unor clerici eretici care, uitându-şi în mod intenţionat responsabilitatea faţă de Dumnezeu, ar sluji unor probleme politice ale vremii, poate reuşi să păstreze o dogmă, un adevăr revelat combătut cu străşnicie de către o mulţime de adversari ai Ortodoxiei. De aceea, precum am mai spus, am convingerea că gândul la atitudinea ezitantă a Apostolilor din vremea vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos nu poate constitui un motiv de descurajare pentru noi, ci doar o temă de meditaţie şi un mod de trezire a conştiinţei, o metodă de responsabilizare în viaţa duhovnicească.
    Avem posibilitatea de a contribui la planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii, de a rămâne în istorie ca fii vrednici ai Bisericii lui Hristos, dar, dacă va slăbi sau se va stinge din sufletele noastre conştiinţa responsabilităţii, dacă nu ne vom întări în dreapta credinţă şi în toate celelalte virtuţi creştine, vom putea ajunge slabi şi „zăbavnici în credinţă”, asemenea ierusalimitenilor inconsecvenţi de acum două mii de ani. Putem deveni cu uşurinţă sfinţi, dacă voim. Pare utopic? Da, în aparenţă, această idee este utopică, dar rămâne un adevăr revelat omenirii de către Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat: „…jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”. Dacă iadul este plin de păcătoşi nepocăiţi, iar raiul, de păcătoşi care s-au pocăit, atunci n-avem dreptul de a rămâne în trândăvie, ci putem şi avem datoria de a lupta pentru Hristos, cu mult curaj, neluând în considerare obstacolele de pe cale. Nu mai suntem prigoniţi pentru credinţă, ca în vremea ereticilor monoteliţi? Nici nu e nevoie, pentru că… ne persecută cu rigurozitate patimile noastre, tendinţele negative, pe care n-am dorit să le biruim, sau de care ne-am înfricoşat.
    Dumnezeu să ne ajute pe toţi ca, urmând exemplul viu şi actual al Sfântului Maxim, mărturisitorul dreptei credinţe în Hristos, să rămânem consecvenţi Aceluia, Căruia I-am dăruit întreaga noastră viaţă pentru totdeauna!
    Doamne ajută!

    Reply

  2. Laura-optimista
    octombrie 14, 2010 @ 9:51 am

    „Ştim că nu trebuie să slujim vremurilor, ci lui Dumnezeu.”(Sfântul Atanasie cel Mare)
    „Nu se ascunde adevărul credinţei de dragul păcii.”(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
    „A ţine sub tăcere cuvântul este tot una cu a te lepăda de Hristos.”(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
    „Lucrul grav nu este a suferi pentru credinţă, ci faptul de a nu te fi luptat pentru ea.”(Sf. Vasile cel Mare)
    „Vai celor ce nu vorbesc despre Tine, Doamne! Vai acelora, care ar putea vorbi şi rămân muţi!”(Fericitul Augustin)
    „Mai bine-mi este să mor pentru Hristos, decât să-L reneg.”(părintele Nicolae Steinhardt)
    Cred că aceste câteva cugetări se potrivesc întocmai cu viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale cărui moaşte se află, pentru câteva zile, pe teritoriul ţării noastre, spre bucuria tuturor celor care-l cinstesc şi încearcă să-i urmeze exemplul.
    Pentru rugăciunile acestui sfânt al Bisericii, Hristos, Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *