Mersul pe apă
„Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.” (Mt. 14, 22-34)
Iisus Domnul se retrage singur în munte ca să se roage lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să ne dea şi nouă un exemplu clar că rugăciunea îl schimbă pe om, că îl aduce personal în faţa lui Dumnezeu, că-i dă o mare stare de-mplinire şi de bucurie. Hristos Domnul ne vorbeşte nouă celor păcătoşi prin dispoziţia sufletească pe care o avem.
Dacă suntem trişti în faţa lui Dumnezeu la rugăciune, poate este pentru că n-am obţinut vreo anumită plăcere sau vreo desfătare trupească şi Dumnezeu şi-a luat pacea Lui din sufletul nostru ca să înţelegem că bucuria cea veşnică n-o putem obţine din materia cea neveşnică, cea trecătoare ci doar din relaţia cu alte persoane veşnice.
Dacă suntem liniştiţi la rugăciune înseamnă că avem inima împăcată cu Dumnezeu şi conştiinţa nu ne mustră cu nimic iar Domnul ne dă harul Lui dumnezeiesc.
Dacă avem sufletele umilite, este poate pentru că avem multe păcate şi Dumnezeu moaie inimile noastre spre El şi le face să-şi ceară iertare şi să se-ndrepte.
În rugăciune simt clar că ceva se schimbă în mine, simt o bucurie, o pace, simt că atingerea aceaste este personală. La rugăciune mă-ntâlnesc cu Dumnezeu şi încep să-L cunosc.
Întâlnirea cu Dumnezeu e specială, căci noi nu-L vedem pe El dar simţim ce fel lucrează în inimile noatre. Noi vorbim în cuvinte cu Dumnezeu iar El ne răspunde în inimă cu harul Său. Întâlnirea omului cu Dumnezeu este peste fire, trecând graniţile materialităţii aşa cum întâlnirea dintre Iisus şi Petru este peste fire prin călcarea apei. Apa e prezentă în tot universul şi este un exponent al creaţiei şi al legilor care guvernează întreaga făptură.
Cel ce a creat şi a leguit totul vrea să se-ntâlnească cu omul în afara cadrului creat, nu în temporalitatea stricăcioasă ci în veşnicie, nu întalnindu-se pe uscat ci călcând peste ape în mod miraculos. Vrea să-l întâlnească pe om nu legat de materie şi plin de patimi ci liber de orice păcat şi deasupra materiei ca unul ce a fost pus stăpân peste materie.
Îndemnul adresat de Iisus lui Petru: „Vino !” pentru a călca pe ape sfindând gravitaţia este încercarea lui Dumnezeu de a ne face conştienţi de firea împărătească şi mai presus de materie pe care omul o poartă, omul făcut asemenea cu chipul lui Dumnezeu.
Omul a fost creat să depăşească ceea ce e creat, ca să ajungă la Cel necreat care l-a creat.
Deşi omul e creat, are în el setea de veşnicie, dorinţa continuuă de a fi fericit, ambiţia permanentă de a trece de pe o treaptă pe alta şi de a-şi dori să fie mai fericit, şi mai fericit…
Setea de veşnicie din noi o putem potoli cu „râurile de apă vie” izvorâte din Duhul lui Dumnezeu Cel Sfânt.
Crezând şi cerând toate lui Dumnezeu în fiecare clipă vom depăşi ce este făcut, împreună cu Cel nefăcut.
Amin.
(Claudiu Balan)
