„Metania asta știe multe: îmi știe durerea, mi-a numărat picăturile lacrimilor, m-a sprijinit la necaz”
Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la satul în care am copilărit, unde fiecare zi îmi deschidea tot mai mult ușa Raiului, descoperind minții mele de copil dornic să se bucure de fiecare rază a frumuseții nespuse izvorâte din mâinile dătătoare de Viață ale Atotputernicului Creator, pe fața întregului univers ce mă înconjura, minunății ce mă făceau să merg prin viață la pas cu veșnicia.
În acest cătun, există și astăzi, o căsuță bătrânească, pogorâtă parcă din basmele lui Creangă, care păstrează încă între zidurile sale, izul tradiției românești, trăinicia lucrului vechi, bine făcut și vorbele blânde ale unei Sfinte.
Cine e această Sfântă? vă întrebați, poate fiecare dintre voi.
Răspunsul e simplu: Străbunica mea, care a trăit 87 de ani, și care a avut în duhul ei, sămânța sfințeniei, trăind în mod autentic, credința ortodoxă.
De la dânsa am învățat, copil fiind, adevăratele valori ale vieții: Credința, Nădejdea, Dragostea, Blândețea, trăirea în bună rânduială și chivernisirea.
Cu chipul blând , ca cel al Maicii Domnului, și cu înțelepciunea-i caracteristică, reușea să mă facă în fiecare clipă să trăiesc Timpul lui Dumnezeu.
Trebuie să spun că, acum, fiind student la Teologie și citind în scrierile Sfinților Părinți, sunt surprins, descoperind crâmpeie din înțelepciunea pe care bătrâna mi-o sădea cu dragoste de mamă în suflet.
Înainte de a trece noaptea acestei vieți și de-a ajunge în zorii veșniciei, bătrâna, împovărată de ani și de boală, mi-a dăruit metania pe care cu sfințenie o purta pe mâna dreaptă spunându-mi:
– Metania asta știe multe: îmi știe durerea, mi-a numărat picăturile lacrimilor, m-a sprijinit la necaz și m-a povățuit de-a lungul vremurilor. Eu plec! La tine va rămâne, să duci mai departe rugăciunea inimii și să nu mă lași singură. Nu uita rugăciunea ta va ajunge la mine, sparge bariera mormântului și îți garantează veșnicia.
De atunci am început să fac rugăciunea metaniei și efectele ei au fost imediate.
Întâi de toate m-am întâlnit cu mizeria din sufletul meu, am încercat să curățesc negreala ce-mi acoperea inima însă nici până acum n-am reușit în totalitate.
Apoi, încet, încet am simțit că încep să mă așez în Dumnezeu și am descoperit că această așezare în Dumnezeu devine entuziasm. Nu poți fi entuziasmat decât numai în raport cu Dumnezeu.
Nu în ultimul rând , am învățat să tac. Tăcerea aduce cu ea liniștea, iar liniștea limpezimea minții și a inimii.
Mântuitorul Hristos a poruncit furtunii de pe mare zicând: Taci și liniștește-te!
Și în sufletele noastre se petrec adeseori furtuni năprasnice, care au ca efect așa-numitele depresii ce pot avea urmări catastrofale mai ales în rândul celor tineri din ziua de azi care, se cred dumnezei și ajung deseori la sinucidere.
Metania ne păzește de nebunie, ba chiar ne dăruiește o libertate interioară, ne așează în firescul lucrurilor și ne dă permanent șansa înnoirii.
(Mihai Neicu)
Iustin
ianuarie 22, 2015 @ 8:40 am
Mulțumim Mihai pentru aceste gânduri deosebit de frumoase, care ne înalță la Dumnezeu. Dumnezeu să o odihnească în Rai pe străbunica și ție să îți dea tot ajutorul ca să îi duci mai departe învățăturile și felul ei de a trăi.