Mi-ai dat Viaţă…
Un strop de cer picură nestingherit pe culmile aurite şi tomnii din sufletul meu, e atât de firav, dar biruieşte… Ca orice e slab și neputincios, desăvărșit în măreția Lui.
Mă las îmbrățișată de tăcere… Tăcerea Lui… Tăcerea noastră… Taina Lui… Taina noastră… Îmi învăluie gingaș firea și-mi face atât de bucuros cugetul. Mă opintesc în frumusețea Lui. O trăiesc tăcând și tac trăind-o. Nimic din ale mele nu mai contează. E vremea Lui. Vremea Lui în vremea mea. El, atât de Mare, în eu atât de mic. Pacea Lui împlinită în voia mea. Voia mea biruită de voia Lui.
Dor… Adânc, melancolic și trist… Dor de El… Dor de mine… Dor de noi…
Mă amestec cu toamna din inima mea. Mă prefac în copaci îngălbeniți de timp. Timp… Rămân în ramuri și alunec spre jos, o parte din mine se uită la azi, o parte se duce spre ieri… Mă port prin văzduh ca o fărâmă de mâine, înveșnicită în El.
E noul în vechi și vechiul acum, cuprinsul de ieri în zarea de mâine, răstimpul în timp, în El fără timp.
Mă așez pe pământ, eu frunza de ieri și dospesc în pământul de mâine și-n pământ e un Cer și în Cer e-un pământ și-n văzduh suntem una. Ca un aluat frăgezit mă frământ și prefac în cuvântul de mâine, în strânsoarea durerii îmi predau haina zgură, „gălbenită” de ieri, viscolită de mâine și în Tot devin Tot, firea de ieri în firea de mâine, altoită în Crez și Poruncă, ca un prunc devin Om și în Om este El și cu mine, și în Om este Tot și în Tot devenim Una, întreită unime, ieri și cu astăzi și mâine, și în mine El și în El omenirea întreagă…
Tăcerea… Părtășia unimii… E haina cea nouă pe lutul de mâine, e-n Lumină brodată și-n noblețe cusută, pe iertare zidită și-n răbdare crescută, miruită-n iubire, izvorâtă din Viață, răstignită pe Cruce…
În genunchi mă fac mare, în smerită cuviință și-n boabe de rugă, metanie sfântă, împletesc mulțumire ca ofrandă adusă căci Tu, Sfânt Iisuse, ești cel ce mi-ai dat Viață…
„Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.” (Ioan 3, 3-7)
„Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.” (Matei 18, 3-4)
„Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. (Ioan 17, 10-11)
„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.” (Ioan-17, 21-24)
„… Murim trupului, murim pămîntului și față de tot ceea ce ne poate limita, ca să ne naștem întru veșnicie, întru ființă, Ființa fiind Însuși Dumnezeu Care S-a descoperit lui Moisi cu acest nume: „Eu sunt Cel ce este” adică „Eu sunt Ființa”. Devenirea omului este întru ființă, Ființa fiind Însuși Dumnezeu. Și de mulți ani de când am auzit expresia profesorului Noica „devenirea întru ființă”, de mulți ani am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se întâmplă acum: cea de a doua gestație a omului pe pamânt, gestație întru Duhul Sfint. Este o gestație care se distinge de prima, cea biologică, prin faptul că Dumnezeu acum nu mai spune „Să fie” și devine, ci acum Dumnezeu Se adresează omului prin cuvânt și prin cuvântul rugăciunii omul răspunde lui Dumnezeu… „devenirea întru ființă” este existența în care suntem, iar ființa este ceea ce vom fi în veșnicie, întru Dumnezeu. “Devenirea întru ființă” este tocmai viața noastră de acum, de pe pamânt. (în: Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).
„Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna!… Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.” (Eclesiastul 1- 4, 9-10)
Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!
(Maria-Daniela Vicol)
