Skip to content

10 Comentarii

  1. flinutz
    decembrie 10, 2008 @ 12:54 pm

    Talita, scrii atat de frumos! Poate ne oferi si versuri.

    Reply

  2. gabriela
    decembrie 10, 2008 @ 8:30 pm

    Ai atata traire in suflet…Dumnezeu sa te binecuvanteze!

    Reply

  3. Laura-optimista
    iulie 7, 2010 @ 8:27 pm

    Da, foarte frumos!
    Aşa este, uneori, asemenea ucenicilor Domnului din drumul spre Emaus, nu cunoaştem identitatea Străinului, Care rămâne întotdeauna alături de noi, iar alte ori… ochii noştri se deschid şi-L recunoaştem, ştim că El în permanenţă a fost cu noi, dar inimile noastre întunecate de păcat nu L-au mai putut vedea… 🙂 Acest articol este, în acelaşi timp, trist şi dătător de nădejde. 🙁 🙂
    Doamne ajută!
    Domnul Hristos fie slăvit pentru toate!

    Reply

  4. Laura-optimista
    octombrie 9, 2010 @ 9:56 pm

    Recitesc acest articol cu multă bucurie. :love: Câtă iubire autentică a putut fi sintetizată în doar câteva rânduri. Talita, cu harul Duhului Sfânt ai reuşit să scrii aceste cuvinte. M-aş bucura mult să ne cunoaştem. 🙂 Cred că sufletul tău este plin de dragoste faţă de Hristos. La fel tânjea şi Sfântul Siluan Athonitul după Domnul… îi era dor de El, pentru că pierduse harul. Atunci când sufletul nostru însetează după Hristos, niciun bun din această lume nu ar putea compensa bucuria, pe care o dorim. Dar Cuviosul Siluan arată că, în acele momente… tot Hristos ne mângâie, neîngăduind ispitei deznădejdii să ne tulbure inimile. El este în permanenţă cu noi, dar păcatele noastre ni-L ascund, aşa cum norii ascund lumina soarelui. „A spune că Dumnezeu Îşi întoarce faţa de la păcătoşi e ca şi cum ai spune că soarele se ascunde din faţa orbilor.”(Sfântul Antonie cel Mare) :love:
    Mă întreb uneori ce se ascunde în sufletul unui credincios, care s-a îndepărtat de Dumnezeu prin păcate grave. De exemplu, ştiind că unii dintre creştinii din Biserica primară nu mai puteau suporta persecuţiile la care erau supuşi de către împăraţii romani şi se lepădau de Hristos, mi-am pus întrebarea: oare ce simţeau acei nefericiţi, dacă noi, cei care nici nu avem prilejul de a păcătui atât de grav, cădem de multe ori în păcate aparent uşoare şi ne umplem de întristare? M-am întrebat: oare cum au putut îndura atâta suferinţă? Acum, în timp ce scriu, îmi dau seama că ştiu răspunsul: tot cu ajutorul lui Dumnezeu. El îi întărea pe aceia şi pe mulţi alţi credincioşi căzuţi în păcate grave, pentru a nu-şi pierde speranţa şi pentru a se putea întoarce în Biserica Sa. Poate că tocmai de aceea Dumnezeu nu ne îngăduie să-i judecăm pe cei căzuţi, indiferent cât de cutremurătoare ar fi păcatele lor: pentru a nu le agrava suferinţa provocată de mustrările conştiinţei. Oricum, dorul de Dumnezeu, setea de comuniune cu Hristos este o stare pe care, cât timp trăim în lumea aceasta, o putem depăşi, întorcându-ne la Domnul şi gândindu-ne că, dacă vom face un singur pas către Mântuitorul Hristos, El va parcurge tot restul distanţei către noi şi, asemenea tatălui fiului risipitor din Evanghelie, va alerga întru întâmpinarea noastră şi, primindu-ne, va revărsa în sufletele noastre harul Său, va şterge orice lacrimă din ochii noştri şi ne va duce din slavă în slavă, din biruinţă în biruinţă. Să îndrăznim, pentru că Stăpânul nostru ne iubeşte infinit mai mult decât am putea-o face noi. El ne iubeşte pe noi mai mult decât pe Sine, căci S-a sacrificat pentru mântuirea noastră şi fiecare suflet întors la adevăr valorează pentru El mai mult decât o lume întreagă.
    În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur scria, în omiliile sale la Evanghelia după Matei, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut rob al Tatălui, pentru ca nouă, robilor, să ni-L facă tată pe Stăpânul. :love: Ce poate fi mai minunat decât acest adevăr? De aceea, Mântuitorul nostru Cel adevărat şi mult iubit să ne întărească inimile, pentru ca, de câte ori vom tânji după harul Său, să îndrăznim să ne apropiem de El cu încredere, asemenea unor copii şi să-I cerem să deschidă ochii sufletelor noastre, pentru a-L putea vedea clar şi pentru a înţelege, măcar în parte, modul în care El ne călăuzeşte, tainic, către adevărata fericire.
    Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
    „Fiţi însetaţi de Hristos şi El vă va împlini cu dragostea Sa.”
    Doamne ajută!
    Hristos în mijlocul nostru!

    Reply

  5. RDF
    octombrie 10, 2010 @ 11:24 am

    Umblan prin lume, pierzandu-ne si amestecandu-ne cu lumea, ne indepartam de Har…:sad:dar de ce se spune mereu ca :harul se indeparteaza de la noi?Nu oare noi suntem cei nevrednici, cei netrebnici, cei VINOVATI pentru lipsa Harului?

    Reply

  6. RDF
    octombrie 10, 2010 @ 11:24 am

    Umbland*

    Reply

  7. Laura-optimista
    octombrie 10, 2010 @ 7:28 pm

    Aşa este, Denisa. 🙁 Noi suntem vinovaţi, pentru că ne îndepărtăm de har. Domnul, Care ne-a încredinţat că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, nu ne părăseşte niciodată, dar păcatele noastre ne despart de El, întunecă ochii credinţei noastre, astfel încât percepem îndepărtarea noastră de har ca o părăsire din partea lui Dumnezeu. Noi Îl părăsim pe Dumnezeu, Îl tăgăduim prin faptele noastre, căci orice păcat este o răzvrătire împotriva lui Hristos. 🙁 🙁 În acest sens, Fericitul Augustin Îi mărturisea lui Dumnezeu, în „Confesiunile” sale, faptul că, înainte de a se converti la creştinism, trăia departe de El, fiind incapabil de a-I simţi prezenţa: „erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine”.
    „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi şi Eu voi vindeca neascultarea voastră!”(Sfânta Scriptură)
    Doamne ajută!

    Reply

  8. C.O.
    martie 27, 2011 @ 8:39 am

    ajutor..
    salutare tutoror si Doamne ajuta. am incercat sa caut un topic pe acest site referitor la problema mea,si cred ca acesta e cel mai potrivit.am nevoie de niste sfaturi din partea voastra legat de urmatoarea mea problema: de cateva zile observ ca atunci cand ma rog am o senzatie asa ca si cum nu m-as ruga din inima ,park as rosti rugaciunea ca o poezie si nu imi place acest lucru,mi-e dor sa simt bucuria inimii atunci cand ma rog la Dumnezeu.am observat si schimbari de caracter la mine,nu stiu parca nu ma mai recunosc ca persoana.Dumnezeu mi-a dat atatea binefaceri pt care mereu I-am multumit si i-am fost recunoscator,insa recunosc ca L-am dezamagit de atatea ori si am incalcat atatea promisiuni facute Lui. sa fie oare din cauza asta ?adica de aceea nu mai simt ca rugaciunea vine din inima?din cauza dezamagirilor care i le-am provocat? chiar am nevoie de niste sfaturi,va rog frumos.Doamne ajuta!

    Reply

  9. Laura Stifter
    mai 29, 2011 @ 8:13 pm

    Iată un scurt text al părintelui Dumitru Stăniloae, despre dor:
    „Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte
    intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
    Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului.

    Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubită; prin dor, cel iubit exercită o atracţie de la distanţă asupra celui ce-l doreşte.
    Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un val de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.

    Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii, în dor te descoperi fără să te realizezi. În el, aştepţi prezenţa
    persoanei dorite ca să te realizezi.

    Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. În dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase.

    În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.”
    Doamne ajută!

    Reply

  10. Laura Stifter
    mai 29, 2011 @ 8:16 pm

    Am preluat textul de mai sus de pe blogul creştin-ortodox http://www.mugureinflorit.wordpress.com.
    O seară binecuvântată!
    Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *