Mi se face permanent dor de adevărata bucurie izvorâtă prin har

„E sărbătoare când inima mea se odihneşte în pieptul lui Hristos, când simt o mângâiere nevăzută şi toată fiinţa mea învăluită-n bucurie, când Duhul Sfânt pogoară doar ca să mă înalţe în rugă şi-n iubire şi gândul meu se-ndreaptă sus la Tine. Doamne, atunci e sărbătoare!”

Gândindu-mă cum să-mi aşez gândurile şi cuvintele m-am oprit în faţa calculatorului neştiind cu adevărat ce să scriu, sau mai bine spus cum să descriu din minte şi din inimă o trăire lăuntrică în duh de sărbătoare.

Faptul că sunt departe de ţară şi de biserică, cu siguranţă că influenţează bucuria sărbătorii, oricât de mult m-aş pregăti sufleteşte şi trupeşte, în afară de biserică nu găsesc măcar un strop de sărbătoare, de aceea spun că nu poţi să te bucuri de un ospăţ dacă rămâi afară şi toţi ceilalţi se bucură şi se veselesc în casă, din contră, te întristezi. Aşa şi eu, mă întristez de fiecare dată când ştiu că în biserică e sărbătoare iar eu nu sunt… Toate sărbătorile sunt ridicate la rang de sărbătoare prin biserică, de aceea nu pot fi separate, ele trăiesc una prin cealaltă şi faptul că societatea încercă să le despartă dându-le un alt semnificat decât cel iniţial de fapt le desfiinţează.

Exemplele cel mai elocvente sunt sărbătoarea Nașterii Domnului şi sărbătoarea Învierii, care au o importanţă şi o semnificaţie care trece mult dincolo de „spiritul” mediatizat al sărbătorii, însă, care au ajuns să fie materializate în aşa măsura, încât, aici şi mi-e frică că nu numai aici, mulţi văd Crăciunul ca fiind serbarea bradului şi a lui Moş Crăciun iar Paştile serbarea ouălor şi a iepuraşului, eliminând astfel adevărata frumuseţe şi dulceaţă a sărbătorii.

Trăind în societate şi făcând parte şi din biserică simt lipsa adevăratului sens al sărbătorii şi mă văd înconjurată de o bucurie materială încât mi se face permanent dor de adevărata bucurie izvorâtă prin har.

Viaţa mea nu aş concepe-o fără biserică şi nu văd cum ar exista o sărbătoare în afara ei, căci prin sărbătoare eu înţeleg „ziua bucuriei” şi nu există adevărată bucurie decât în conlucrare cu Dumnezeu. Mare parte a zilelor de sărbătoare le trăiesc şi retrăiesc prin prisma amintirilor sau anumitor trăiri înălţătoare care mi-au rămas întipărite în inimă şi parcă ori de câte ori ajung în pragul sărbătorii simt, ca şi cum ar fi ieri, bucuria harului.

În viaţa mea fiecare sărbătoare are importanţa şi rolul ei şi nu aş putea să exclud nici măcar una, toate într-o anumită perioadă, m-au învăluit în mireasma veşniciei. În tot timpul petrecut aici am resimţit cel mai mult lipsă „trăirii” sărbătorilor şi dorul de biserică, căci, deşi îl port pe Dumnezeu în suflet oriunde aş merge şi mă rog şi sunt conştientă că El veghează asupra mea în toată clipă, mă apucă des un dor să fiu alături de El în biserică şi singurele mele sărbători de aici sunt duminicile, nu atât de dese cât aş fi vrut, în care sunt şi eu la masă cu Dumnezeu…

Însă dintre toate, patru sunt sărbătorile care îmi aprind dorul, de a fi acasă în mănăstirea în care m-am lipit de Dumnezeu şi care mi-a dăruit atâtea trăiri, până la lacrimi… chiar dacă biserica de aici şi noul meu duhovnic mi-au intrat în inimă, căci e singurul loc în care mă simt acasă, totuşi toate trăirile mele şi urcuşul meu duhovnicesc se leagă de colţul meu de Bucovină.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului constituie pentru viaţa mea primul meu pas voit, spre un drum lung de conştientizare şi cunoaştere, dar făcut oarecum în mod inconştient; înainte cu câteva zile de acest mare praznic, cu vreo 5 ani în urmă, am făcut prima mea spovedanie adevărată, mi-aduc aminte şi acum cum am ieşit în căutarea unui duhovnic, nemulţumită de spovedania superficială pe care o făcusem până atunci, neştiind exact unde şi la cine mi-am lăsat paşii călăuziţi de Dumnezeu, până am ajuns la primul meu duhovnic şi cred că şi cel mai strict pe care puteam să îl găsesc, dar acest lucru m-a ajutat atunci şi acum ştiu asta… (deşi tot prin grija lui Dumnezeu, nu după mult timp, aveam să-mi întâlnesc duhovnicul meu actual de acasă şi să mă îndrăgostesc în aşa măsură de mănăstirea sufletului meu, aşa cum o numesc des, totuşi primul meu impact rămâne memorabil…)

Doamne ce trăire! Nu îmi amintesc dacă am mai avut aşa trăire vreodată de atunci, tremuram în timpul spovedaniei şi mai apoi până să termin m-a umplut aşa o forţă, nici nu ştiu cum să o descriu, ieşisem şi nu vedeam nimic, nu auzeam nimic, simţeam aşa o mângâiere şi pace de îmi venea să salt, păşeam vioi dar nu simţeam pământul, zburăm, parcă nu mai eram eu stăpână pe corpul meu, cu aşa putere a intrat atunci Dumnezeu în inima mea încât în acele momente nu mai trăiam eu ci Dumnezeu trăia prin mine…

Crăciunul împreună cu toate sărbătorile de iarnă, care cred că sunt cele mai îndrăgite sărbători, chiar şi de cei necredincioşi, mă umple de bucurie, perioadă de care mă leagă multe trăiri, atât de mic copil cât şi mai recente, probabil şi din cauză că iubesc iarna când e nins şi la mănăstirea mea situată între brazi parcă e răi în cânt de colind…

Apoi e Buna Vestire, zi care mi-e întipărită-n suflet, fiind totodată şi hramul mănăstirii, e o săptămînă întreagă de sărbătoare în inima mea, e aşa minunat să vezi acel mic rai îmbrăcat în miresme de flori şi în glasul îngeresc al călugărilor din seara privegherii, care parcă te înalţă spre cer, apoi acatistul de la miezul nopţii cu cântările acelea minunate şi Sfânta Liturghie de dimineaţă te fac să înlemneşti, strecurând din inimă spre buze doar atât: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”, parcă, acum când scriu mi se umple inima de bucurie iar ochii de lacrimi, căci şi în acest an eu am lipsit…

Şi în sfârşit Săptămâna patimilor şi Învierea Domnului, care şi pentru mine, ca pentru toţi creştinii e perioada cea mai frumoasă din an şi cea mai grea, căci dacă majoritatea persoanelor care sunt plecate din ţară ar spune că mai greu e să stai departe în timpul sărbătorilor de iarnă, eu spun da, e greu şi e pustiu!… dar, e trist să te lipseşti de Paştile Domnului, de frumuseţea deniilor, de Vinerea mare şi de cereasca noapte a Învierii, tristeţe care pentru mine depăşeşte greutatea depărtării.

Anul trecut, cum Paştile căzuse în aceeaşi dată cu catolicii, nu am putut să-mi iau liber, deoarece prin contract sărbătorile sunt nevoită să le lucrez, şi am ascultat prohodul Domnului pe internet, la fel şi învierea, înainte de miezul nopţii am stins toate luminile şi stăm cu ochii închişi, printre care curgeau involuntar lacrimi şi cântam împreuna cu calculatorul: Hristos a înviat!, am stat toată noaptea să ascult Sfânta Liturghie doar aşa să simt şi eu un strop de bucurie… Această perioadă, de când reuşesc să-mi amintesc, a fost mereu aşteptată, când eram mică îmi plăcea: pentru rochiţa nouă şi pantofaşii care ştiam că o să mi-i cumpere mama, căci aşa era obiceiul de Paşte fiecare mergea la biserică în haine noi, pentru pasca, cozonacul şi pâinea în cuptorul cu plită al bunicii, parcă şi acum le simt mirosul, pentru joaca noastră copilăreasca după Toacă sau A doua Înviere, în care toţi copii ciocneau ouă şi era aşa o bucurie când reuşeai să spargi mai multe ouă, apoi lunea Paştilor cu sceneta şi cântările de Paşte pe care le pregăteam cu doamna învăţătoare cu o lună înainte, toate acestea au sădit în suflet bucuria Sfintelor Paşti, care odată ce am crescut am început să o simt prin frumuseţea cântărilor şi prin harul pe care îl simţeam în biserică.

Când am început să înţeleg şi cu inima şi cu mintea această mare sărbătoare am început să simt cum parcă şi cerul se îmbracă în haină nouă şi aerul parcă e deosebit atât în marea vineri cât şi în dimineaţa învierii, se simte miros de sărbătoare pretutindeni. Iar, biserica, cât de frumos îşi urmează Mirele spre calvar şi spre doliu de trei zile, prin minunatele cântări, prin prohod care pentru mine e cea mai „plină de suflet” cântare din ortodoxie, cât de frumos este El plâns şi însoţit spre mormânt:” Mergi la cer şi Te aşează/Lângă Tatăl Creator, /Tu ce laşi în lume pace, /Iisuse salvator”!

Mi se face inima cât un purice în momentul în care cu sfântul epitaf se înconjoară biserica şi se cântă această cântare pe un glas aşa duios încât ai impresia că şi îngerii cântă şi cerurile se deschid… Apoi, urmează aşteptarea în tăcere în drum spre marea înviere, când cu lumânări în mâna înspre altar venim, ca să luăm lumină şi să primim Lumina…

Da, ca în fiecare an, noi gustăm puţin câte puţin din sărbătorile Domnului şi parcă de fiecare dată am vrea să luăm mai mult din dulceaţa lor şi să o păstrăm măcar pentru un an, dar din pricina inimii noastre, care nu-i pregăteşte loc prielnic, dispare după puţin timp, însă poate anul acesta o să rămână mai mult…

Bucuria Sfintelor Paşti care se apropie să ne rămână în suflet permanent, ca aceasta să lumineze întunericul patimilor noastre în toată clipă, să ne răstignim patimile şi să înviem prin fapte bune! Hristos a înviat!

(Elena Chelba)

„Hristos a înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cânta
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţă-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a înviat!”
(Vasile Militaru – Hristos a înviat!)