Când micile întâmplări îţi vor mâhni inima, gândeşte-te la puterea de grijă a lui Dumnezeu

Întunericul nopţii pierde treptat bătălia cu lumina zilei, casele adormite şi copacii somnoroşi fiind martorii tăcuţi ai acestei lupte fără sfârşit. Ciripitul harnicelor păsărele începe să se facă auzit, încântând auzul celor care le ascultă, întreaga suflare trezindu-se din dulcele somn al nopţii, mai puţin Alexandru, un tânăr cu ochii negri precum murea şi părul bogat de culoarea castanelor coapte.

Tânărul avea un program aglomerat, trebuia să participe la o şedinţă importantă, după care urma să se întâlnească cu un vechi amic, programul sfârşindu-se cu realizarea unor proiecte importante ce trebuiau urgent finalizate, însă socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

Şedinţa era programată la ora 11:00, dar, nu se ştie din ce motiv, ceasul deşteptător nu a sunat, determinându-l pe Alexandru să intre în criză de timp.

Pe geamul uitat deschis în urmă cu o noapte, se strecoară, jucăuş, un fluturaş colorat… după ce a zburat nonşalant prin cameră, obosit, se aşează pe mâna tânărului, care, deranjat de uşoară atingere, îşi retrage brusc mâna, fără a se trezi însă din somn. Fluturaşul, ignorând gestul, nu cedează şi se aşează pe părul bogat, jucându-se prin el cu fragedele picioruşe. Bărbatul, iritat, îşi trece nervos mâna prin păr fiind aproape să îi rupă o aripă zglobiului fluture, însă nici de această dată nu s-a trezit. Rotindu-se deasupra capului său, într-un final, fluturaşul îşi alege cel mai potrivit loc şi anume nasul tânărului, de această dată, tânărul trezindu-se.

– Ah, ce fluture enervant. Îşi zise, în sinea sa, Alexandru.

Întinzându-se leneş, priveşte spre ceas şi, când vede că ceasul arata ora 10:00, sare din pat ca ars.

– Dumnezeule, şedinţa… dar… de ce nu a sunat ceasul? Of, nu contează.

Peste 10 minute era deja îmbrăcat, îndreptându-se spre maşină şi pornind în viteză spre locul unde avea să se ţină şedinţa, însă, la jumătatea drumului, constată cu stupoare că îşi uitase mapa în care erau actele pe măsuţa din sufragerie, aşa că a fost nevoit să se întoarcă din drum.,

„Ghinionul se ţine de mine… nu îmi vine să cred că tocmai azi trebuia să mi se întâmple aşa ceva.”

Peste alte 20 de minute, tânărul era din nou în acelaşi loc de unde se întorsese, având la dispoziţie încă o jumătate de oră, timp îndeajuns pentru a ajunge liniştit la şedinţă… asta dacă nu ar fi dat peste alta piedică şi anume o coadă de maşini care se odihneau ca şi într-o veritabilă parcare.

„Haide odată!” strigă tânărul nervos, uitându-se la ceas.

Ne mai suportând neliniştea şi dorind să ştie principala cauză a acestei situaţii, se coboară din maşină şi se îndreaptă spre un şofer aflat la o distanţă de două maşini faţă de a sa, întrebându-l:

– Ce s-a întâmplat, de ce s-a format aceasta coadă de maşini?

– Cum? Nu ştii? În urmă cu aproximativ un sfert de oră a avut loc un grav accident de maşină… un tir a intrat într-o maşină care circula cu viteză; se pare că au murit două persoane.

Alexandru nu îşi revine complet din şocul provocat de cumplita veste când, îi sună telefonul. Secretara îl sunase pentru a-l anunţa că şedinţa nu va mai avea loc din cauza unui eveniment neprevăzut şi că s-a amânat pentru a doua zi.

Un gând i-a venit brusc în minte:,

„Dacă aş fi fost eu în locul uneia dintre victime? Ce mi s-ar fi întâmplat dacă nu mă întorceam după mapă?”

Scuturându-şi capul, încearcă să înlăture acest gând apărut din senin şi se întoarce la maşină, aşteptând ca totul să revină la normal.

După două ore, Alexandru se întâlneşte cu vechiul său amic, Cosmin, şi, în timp ce savurau o ceaşcă de cafea, îi povesteşte peripeţiile prin care trecuse.

– Nu ştiu ce să zic, cred că Cineva te protejează.

– Ce tot spui, Cosmine? Sunt doar nişte simple coincidenţe.

– Alexandrule, coincidenţele nu există!

– Vrei să spui că, dacă nu m-aş fi întors după mapă, acum aş fi fost în locul victimelor?

– Tu ştii, ţi-ai dat singur un răspuns.

– Cosmin… bine, fie, poate acel gând a fost unul salvator, dar cum îţi explici faptul că nu a sunat alarma azi-dimineaţă?

– Nu eu am răspunsurile la toate întrebările tale.

– Atunci cine? Dumnezeu? Te rog, El nici nu îmi va răspunde.

– De unde ştii? Ai încercat cumva?

– Discuţia asta nu îşi are locul. Pur şi simplu ştiu că nu voi primi nici un răspuns… în plus, nu aş şti cum să vorbesc cu Dumnezeu. Ce să îi zic?

– Prietene, toţi ştim să vorbim cu Dumnezeu.

– Eu nu ştiu! Insistă tânărul.

– Dar ştii să scrii..

Alexandru îl priveşte suspicios.

– Nu mă privi aşa, nu glumesc! Dacă nu-I poţi vorbi, scrie-I o scrisoare.

Hohote de râs se aud în cameră.

– Şi unde o expediez?

– Nu fii ironic! Nu o expediezi nicăieri… o scrii pur şi simplu şi te rogi. Poate vei primi un răspuns.

Alexandru se încruntă, însă după cinci minute, timp în care medita la cuvintele prietenului său, se decide să îi urmeze sfatul.

Peste puţin timp eterna bătălie dintre întuneric şi lumina începe din nou, îmbrăcând cerul în nuanţe de roşu şi portocaliu, creând astfel un sublim tablou celest.

În liniştea camerei sale, tânărul începe să Îi scrie lui Dumnezeu:

„Doamne, nu ştiu ce să Îţi scriu… recunosc că mă încearcă un sentiment straniu, necunoscut… nu ştiu ce mă face să cred că Îmi vei citi scrisoarea, dar totuşi, scriu. Nu Te înţeleg, nu Îţi înţeleg modul de a acţiona în viaţa oamenilor… poate nici nu trebuie să încerc, însă ceva mă determină să Te întreb: care este rostul evenimentelor ce au avut loc azi? Mă linişteşte gândul de a şti că Cineva mă protejează, dar nu suport incertitudinea care mă macină. Ce s-ar fii întâmplat dacă nu mă întorceam? De ce nu a sunat alarma?

Probabil acum râzi de ceea ce Îţi scriu… şi eu aş râde, pentru că este un mod prostesc prin care Îţi vorbesc, dar trebuie să mă descarc. Alexandru”, se semnează, în încheiere, tânărul.

Nerăbdător, îşi caută de lucru, sperând că va primi în curând răspuns la întrebarea sa, însă minutele, orele, zilele trec fără nici un semn divin. Mâhnit, după câteva zile, Alexandru îşi sună prietenul şi îi povesteşte ce s-a întâmplat.

– Poate nu te-ai rugat îndeajuns, Alexandru. Dumnezeu nu gândeşte aşa cum gândim noi, nu acţionează asemeni nouă. Roagă-te, roagă-te, roagă-te şi atunci cred că vei primi răspunsul dorit.

Oftând adânc, Alexandru se îndreaptă spre camera şi, privind icoana ce se odihnea pe perete, începe să se roage fierbinte; lacrimi calde îşi fac apariţia pe obrazu-i alb. După un timp îndelungat, obosit, adoarme.

Deodată se vede pe sine dormind în pat, vede cu ochii sufletului evenimentele ce ar fi avut loc în acea dimineaţă. Afară plouă torenţial. Alexandru se vede trezindu-se la timp şi, după savurarea micului dejun, iese afară din casă, dorind să traverseze strada pentru a ajunge la maşină parcată în apropiere. O maşină se apropie din partea stângă, însă, din cauza vizibilităţii scăzute şi a ploii abundente, şoferul nu îl observă pe Alexandru şi îl loveşte în plin. Tânărul tresare, dându-şi seama ce s-ar fi întâmplat dacă alarma ar fi sunat.,

„Doamne, mare este mila Ta!”

După această scenă, vede cum fluturele zbura jucăuş prin cameră şi aude o voce suavă care îi şopteşte:

– Acesta a fost modul Meu de a te trezi… vroiam să te înveselesc, însă tu te-ai supărat…

Alexandru îşi pleacă, ruşinat, capul. Când îşi ridică ochii, se vede în maşină, accelerând pentru a ajunge la timp… dacă nu s-ar fii întors, ar fi suferit acel accident. La această vedere, se cutremură.

– Doamne, cât de netrebnic sunt! Iartă-mă, iartă-mă… Acest cuvânt îl rosteşte şi în momentul în care se trezeşte din vis.

Data viitoare, când micile întâmplări îţi vor mâhni inima, gândeşte-te la puterea de grijă a lui Dumnezeu, la ce ţi s-ar întâmpla dacă nu ar avea loc acele mici întâmplări enervante, de multe ori, pentru noi.

(Mihaela Gligan)