Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii

Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului.

„Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…” Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca „omul deplin al culturii româneşti”.

Nu avem ştiinţă ca Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în „Timpul”. Intuiţiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor.

Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.

Despre cea mai înaltă formă a existenţei umane

Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Iisus Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.

Măreţia Persoanei lui Iisus Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă. Mihai Eminescu subliniază ideea că o doctrină, nişte principii abstracte nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a mişca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe care o propune, aduce cu sine convingerea că Iisus Hristos este Adevărul absolut: „E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela propria sa viaţă”. Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este aşa de mare, Mihai Eminescu îi dă un răspuns simplu: „Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă” (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”

Într-un articol intitulat „Paştele”, apărut în ziarul „Timpul” din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: „Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…”

Dar să revenim la fondul afirmaţiei. Autorul deplânge faptul că, deşi „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…)

Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!” Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: „Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător”.

Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa este lipsită de sens

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii”, exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea sensului existenţei:

„Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca
astfel să mori?
De e sens într-asta,
e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte
nu-i scris Dumnezeu”
(Mortua est, 1871, 1 martie).

Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Buşulenga observă într-un comentariu al său că condiţionalul dacă, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi ţelul singur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s-a născut din negaţie, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotştiutor; din ceea ce nu este braţul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră – infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru – ubiguu”. Avem aici trasată în linii fine diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută şi cea umană, mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin negaţia tuturor limitărilor omeneşti.
„Omul este oarecum naşterea eternă”

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu există afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi. „Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni – are spaţiul; el e etern – are timpul; El este atotputernic – dispune de întreaga energie a Universului. Omul este după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui – in ortum – câteşitrele calităţile Lui”.

În studiul său antropologic, Mihai Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres, a unei lupte spre desăvârşire, prin care se încearcă autodepăşirea: „Omul conţine în el o contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuşi o viaţă nouă. Nu e nici un om mulţămit de-a rămânea etern pe acelaşi punct – omul e oarecum naşterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită.

Din această contradicţiune a puterii mărginite şi-a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa este lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea naturei. Această viaţă întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalităţii în obiectele naturii se numeşte lucru. Întreaga viaţă omenească este o viaţă a lucrului” (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Mihai Eminescu a dat o replică în „Timpul” din 2 februarie anul 1879: „…a vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, este ca şi când ai zice „oţel de lemn””.

Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană. Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuşi atenţia tuturor ca „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul nostru este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte” (Fragmentarium, p. 178).

(Stelian Gomboș)

(Visited 41 times, 1 visits today)