Mihai Viteazul
Am văzut ieri filmul lui Sergiu Nicolaescu: „Mihai Viteazul” şi am rămas foarte impresionat. În primul rând am rămas mut de admiraţie când am văzut cum e făcut un film în anul 1970, când nu existau calculatoare, efecte speciale, camere de filmat super-profesionale şi multe altele.
Filmul a fost propunerea României pentru Premiile Oscar, la categoria cel mai bun film străin în anul 1972. Pelicula istorică este cel mai vizionat film românesc şi unul din cele mai bine vândute, fiind difuzat mai mulţi ani în cinematografe, atât în România, cât şi în ţări de pe întreg mapamondul. Mihai Viteazul este cunoscut pentru acurateţea sa istorică, regizorul dorind ca filmul să fie cât mai aproape de adevăr.
Aşa de mult mi-a plăcut! pentru că mi-a inspirat o dragoste de ţară, mi-a inspirat un curaj nebănuit care stă în noi latent şi pe care nu-l folosim. Mi s-a muiat inima când vedeam cât erau de credincioşi românii înainte, cum ţăranii se rugau pentru prinţul Mihai zicând cu inima umilită: „Dumnezeu şi Maica Domnului să-i ajute”. Toată lumea îl luase în râs pe Mihai şi-i ziceau: „Ce-ţi trebuie ţie să conduci o ţară aşa mică şi saracă!, la ce folos îţi este?. Cum poţi sta tu împotriva unui întreg imperiu?” Nimeni nu credea că Mihai are vreo şansă în faţa turcilor, nimeni nu avea nici măcar curajul să gândească că aşa ceva s-ar putea întâmpla. Nimeni… doar Mihai cel viteaz.
Mihai şi armata sa de valahi alungă pe turci din Ţara Românească, cucereşte Transilvania, face unirea celor două ţări cu Moldova şi devine domn al întregului neam românesc, fiind recunoscut chiar de Mohamed al III-lea, Marele Sultan otoman. Mihai cel nebăgat în seamă ajunge să fie curtat de marii împăraţi ai Europei, pentru a se alia şi pentru a-i scoate pe turci din Europa. Mihai cu oastea sa cea mică, ţinea la Dunăre, pe turci care erau „câtă frunză câtă iarbă”. După fel de fel de trădari, este ucis de oamenii Generalului Basta, care aveau ordin precis să-l omoare pe valah.
Un film extraordinar, cu scene de lupta incredibil de reale, în care au fost implicaţi zeci de mii de oameni, zeci de mii de costume, arme şi armuri, recuzită şi tot feluri de decoruri. O încântare… un film în adevăratul sens al cuvântului.
M-a încântat şi întronizarea lui Mihai Viteazul în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti când cei prezenţi cântau: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta…”. Mi-a plăcut mult de preotul care-l însoţea pe Mihai în toate luptele, care stătea mereu în primul flanc, lutpând în reverendă alături de ostaşii Ţării Româneşti. Ce preot adevărat! câtă credinţă! ce curaj! cât devotament!
Un film în două parţi care cumulează în total 3 ore, din care am învăţat multe. Am prins curaj să-mi iubesc mai mult ţara, am înţeles cui datorez eu astăzi miile de mănăstiri şi bisericii de pe întinsul ţării, am înţeles de ce erau bunicii noştri aşa credincioşi…
(Claudiu)
Iuliana
octombrie 1, 2009 @ 2:28 pm
A-ti iubi tara e o virtute si o binecuvantare. Eu cred ca este un sentiment firesc sadit chiar de Dumnezeu in inima omului. Domnul ne da sa ne nastem si sa traim intr-un neam anume, faurind relatii puternice si insufland datorii si responsabilitati fata de neam. Denaturarile la care comunistii au supus idee mistica de neam(cuvantul „mistic” e folosit de Pr. Calciu in acest context)au lezat mult demnitatea noastra nationala, dandu-ne o draceasca jena de a ne iubi si respecta neamul, cu valorile si traditiile si credinta lui. Face parte din „restaurarea omului” si recuperarea legaturii firesti si fiesti cu neamul nostru. Nu poti fi om deplin fara a fi crestin si fara a fi celula vie in organismul spiritual al neamului tau. Ma bucur de bucuria dumneavoastra de a va descoperi apartenenta la romanism. Doamne ajuta!
admin
octombrie 1, 2009 @ 2:32 pm
Ce frumos spui Iuliana: „Face parte din “restaurarea omului” si recuperarea legaturii firesti si fiesti cu neamul nostru”
Iuliana
octombrie 1, 2009 @ 2:32 pm
Uitati ce zice Pr Calciu:
„Consider că nu există o erezie a naţionalismului, aşa cum zice Pleşu ; erezia ţine de credinţă. Dumnezeu a creat neamurile, le-a dat o misiune şi le-a dat un înger. Noi, ca membri ai naţiunii, oriunde ne-am afla, în România sau în America, suntem sub protecţia îngerului naţiunii. Dacă ne-am împlinit misiunea ca persoană în lume, suntem judecaţi pentru faptele noastre. Însă suntem în aceeaşi măsură judecaţi şi pentru sfârşitul neamului, pentru misiunea pe care neamul şi-a împlinit-o sau nu, dacă în cadrul neamului am avut o misiune oarecare. Şi nu există persoană care să nu îşi aibă misiunea ei în istoria neamului său : prin credinţă, fapte bune, mergerea la biserică, prin toate aceste acţiuni creştine care vizează raportul nostru faţă de Dumnezeu. Indiferent unde eşti, de la cel din urmă ţăran, până la cel mai de sus conducător de stat, misiunea este aceasta : să respecţi poruncile dumnezeieşti. Prin respectarea legilor divine fiecare persoană contribuie la afirmarea naţiunii în planul lui Dumnezeu, la împlinirea misiunii pe care Dumnezeu a încredinţat-o fiecărei naţiuni. Noi toţi suntem reprezentanţii unui neam, ai unei naţiuni.
„Cuvinte vii”
george
octombrie 1, 2009 @ 8:49 pm
@ iuliana,
ma bucur ca se vorbeste frumos despre iubirea de neam, la vremea judecatii Mantuitorul va chema toate neamurile la Dreapta Judecata.
Neamul nostru, plecand de la nemuritorii daci,de la increstinarea apostolica a Sf Ap Andrei, Apostolul lupilor si continuand cu toti vrednicii strabuni ai nostri cu cinste a aparat si luptat pt credinta si neamul nostru romanesc. Cu recunostinta sa multumim lui Dumnezeu ca ne-a invrednicit cu astfel de ocarmuitori drepti si cu frica de Dumnezeu.
Cum au aparat ei neamul acesta 20 de veacuri ? Prin harul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfant, prin sfintele rugaciuni din sutele de locasuri sfinte de pe tot cuprinsul tarii noastre, acestea ne-au tinut uniti si ne-au incredintat-o noua urmasilor,asta este misiunea noastra a tinerilor sa aparam credinta si neamul.
Cum spunea si marele nostru poet national Mihai Eminescu:
Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie
La trecutul mare, mare viitor!
radu
octombrie 23, 2009 @ 11:34 pm
cine nu are sentimente patriotice cred că este incapabil de sentimente materne (paterne) și de fiu – adevărate!
Florin N
decembrie 24, 2009 @ 3:02 am
Preotul care il insotea pe Sf.Mihai(caci e propus la camnonizare care poate va si fi caci era asemeni celorlati domnitori extrem de credincios),deci preotul acela era vestitul popa din …un sat din Valcea care a primit dispensa de la episcop sa fie capitan in oastea lui Mihai caci era foarte bun conducator de osti si prea viteaz ca marele voevod sa poate renunta la serviciile lui.A ramas in popor o balada inchinata lui .Isotoria completa e in cartile Mitropolitului Antonie Plamadeala si in albumul cu Paraclisul Patriarhal in care este scultat in lemn de nuc si acest popa Stoica din farcasa daca nmu ma insel.Mai e acolo Popa tun adica Protosinghelul Ambrozie de la Manastirea Sf.Imparati-actuala Patriarhie care s-a aruncat in fata tunurilor care voiau sa traga in popor si alti „popi” vestiti care au suferit in vreun fel pentru noi.Pentru noi!!!Asa cum sufera Parintele Vincedntiu Dumitru in Australia cea pagana
http://smerenia.blogspot.com/ si http://www.orthphoto.net/user.php?id=2062&id_jezyk=1
Sorin M.
decembrie 24, 2009 @ 10:26 am
Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă despre Fericitul Voievod Mihai Viteazul şi adeverirea dreptei credinţe
Cand Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o Biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o Biserica de lege straina.
Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sunteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfantului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfantului Duh, pe care si cu fapta suntem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute.
Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decat cu cuvantul Sfintelor Scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramane nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”.
Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”. Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savarsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cate un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.
In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfacand pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.
Domnitorul, deci, chemandu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizand usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfanta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfant si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfantului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in Biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfantului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!”.
Ridicandu-se si cantand: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decat inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care a strigat, zicand: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti Biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atatea zile, ramanand nestricata datorita harului Sfantului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.
Iar latinii, rugandu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au inspaimantat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, Biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a maniat pe noi si ne-a imputit apa”. Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut un mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.
Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramant, s-au aratat bucurosi sa zideasca Biserica si sa n-o darame niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie daramata, ci langa oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu.
L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat bland, virtuos si sfant, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pana astazi neputrezit si bine mirositor, facand multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu Preasfantul, Preabunul, de viata datatorul Duh Sfant al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!
Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.
Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mana proprie
sursa aici
radu_barb
februarie 15, 2010 @ 12:18 pm
sigur secventa incoronarii a avut loc la catedrala mitropilitana din Bucuresti? Intreb pentru ca incerc de mult avreme sa aflu unde s-a filmat secventa respectiva
Laura-optimista
septembrie 29, 2010 @ 4:44 pm
Această relatare a Sf. mitropolit Petru Movilă ar putea fi postată sub formă de articol… este deosebit de interesantă. 🙂
Atunci când eram în liceu, domnul profesor de religie ne-a relatat o minune asemănătoare, petrecută la Ierusalim, în Evul Mediu, în perioada cruciadelor. În acea perioadă, cruciaţii care reuşiseră să elibereze Ierusalimul de sub stăpânirea musulmană, au început să manifeste o atitudine ostilă faţă de creştinii ortodocşi din oraş şi, din acest motiv, au decis să le interzică accesul în biserica sfântului mormânt, chiar în noaptea de Paşti. Au luat această decizie din invidie, pentru că sfânta lumină se aprindea doar în urma rugăciunilor patriarhului Ierusalimului. Atunci, credincioşii catolici au slujit în biserica Sfântului Mormânt, iar patriarhul şi toţi creştinii ortodocşi s-au retras undeva în apropierea bisericii, pentru a-L ruga pe Dumnezeu să trimită lumina, ca în fiecare an. Ce s-a întâmplat? Sfânta Lumină nu s-a mai aprins, ca în fiecare an, în Sf. Mormânt, ci în afara acelui loc, acolo unde slujeau preoţii ortodocşi. Văzând miracolul, unul dintre musulmanii care asistau la slujbă s-a convertit la adevărata credinţă, iar creştinii catolici, înţelegând că Dumnezeu voieşte să trimită lumina doar în cadrul slujbei oficiate de ortodocşi, nu s-au mai opus şi i-au îngăduit patriarhului Ierusalimului să săvârşească sfintele slujbe în Mormântul Sfânt, în care Mântuitorul nostru a înviat. 🙂
Doamne ajută!
Alexandru
octombrie 12, 2012 @ 6:59 pm
un film excelent.super! am dat intamplator de articol si prin intermediul asta am vizionat filmul 🙂 am gasit pe youtube la adresa http://www.youtube.com/watch?v=HIdDBNIpL_A , cum a spus si Claudiu are 3ore si 20min, sunt 2 parti. Pot sa zic ca am stat cu emotii la multe momente din film, emotii placute pot spune. Am ramas profund impresionat de puterea de marturisire a taranilor din acele vremuri..unde mai este acea marturisire?
Cand voi mai avea timp, am sa mai caut vre-un film romanesc din aceeasi perioada, sunt convins ca va fi la fel de bun