Milostenia oferă dobândă infinit mai mare decât orice bancă de pe lumea aceasta
Modalităţile prin care vrăjmaşul diavol atrage pe om spre pierzare sunt numeroase şi care mai de care mai ingenioase. Printre armele cu care sunt luptaţi oamenii, spre a fi îndepărtaţi de Dumnezeu, se află patima iubirii de bani, iubirii de bogăţie. Aparent, nu ar fi nimic rău în a avea bani sau a deţine multe avuţii, deoarece acestea sunt necesare pentru traiul zilnic. Nu este nimic rău în a avea foarte mulţi bani sau bogăţii, dacă acestea au fost câştigate prin muncă cinstită, se mai poate spune.
Însă chiar dacă au fost agonisite prin muncă cinstită, averile, dacă nu sunt administrate spre ajutorarea celor care duc lipsă, devin pricină de păcat. În acest sens, Iisus Hristos, spune o vorbă dureroasă la dresa celor care deţin avuţii şi nu le folosesc spre dobândirea vieţii veşnice, prin milostenie: „mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”, (Lc. 18, 25).
Goana după avuţie, sub pretextul asigurării celor necesare pentru viaţă, este o atitudine greşită asupra modului de existenţă, deoarece duce la pierzanie. Afundarea în lupta pentru căştig material, ce este făcută din iubirea de avuţie, duce la ignorarea esenţialului, sufletul, căci „iubirea de arginţi este […] dorinţa bogăţiei care a luat în stăpânire inima şi a subjugat mintea” (Sf. Nectarie din Eghina). Mintea subjugată nu mai poate relaţiona corect cu semenii în vederea dobândirii mântuirii. Pentru persoana împătimită de iubirea de arginţi, semenii nu mai sunt „chip al lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), ci posibilităţi de câştig material. Cerşetorii de la colţuri şi nevoiaşii, în general, pentru iubitorul de bogăţie, nu sunt aproapele de care vorbeşte Mântuitorul în pilda samarineanului milostiv (Lc. 10, 25-37).
Sfântul Nectarie, numeşte iubirea de arginţi în cartea „Cunoaşte-te pe tine însuţi sau despre virtute” „o gheenă aievea”, deoarece cel ce este împătimit de ea trăieşte încă din această viaţă, un adevărat iad. Paradoxal, cel ce are bogăţii nu este o persoană fericită, cu toate că nu îi lipseşte nimic, deoarece duhul iubirii de arginţi face în cel stăpânit ca această patimă să fie „cu atât mai arzătoare, cu cât este adăpată mai mult cu aur spre a fi potolită”. Astfel, iubitorul de bogăţii, nu poate să se bucure de cele agonisite cu multă trudă, ci mai mult este prizonier propriei patimi, căci „ iubirea de argint i-a înrobit sufletul”.
Unii justifică goana după avuţii prin faptul că prin asta pot ajuta şi pe cei nevoiaşi, căci cu cât agonisesc mai mult cu atât pot să facă mai multă milostenie. Acestora le răspunde Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Nu spune că aduni pentru săraci. Căci cu doi bănuţi s-a cumpărat Împărăţia cerurilor”.
Bogăţia este un miraj prin care omul este atras într-o cursă pierzătoare de suflet, din care cu greu mai poate ieşi. Agonisirea bogăţiilor nu face pe om mai milostiv, căci bogăţia „nu ne poate sădi în suflet nici o virtute” ( Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii). Virtutea milosteniei nu se poate dobândi prin agonisirea pentru sine a bunurilor. O persoană milostivă nu are posibilitatea de a se îmbogăţi, căci din toate câte câştigă împarte cu cei nevoiaşi. Aşadar, fuga după avuţie, nu numai că nu ajută la dobândirea virtuţilor „ci dimpotrivă, dacă află acolo unele virtuţi, le dezrădăcinează, ca să sădească în noi răutăţile corespunzătoare” (Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii). Iubirea de arginţi dă naştere altor patimi şi mai rele, printre care se află şi „îmbuibarea pântecelui, beţia şi desfrânarea”.
Iubirea de arginţi şi bogăţia sunt pricinuitoare de necaz. Pentru o supravieţuire decentă, pentru asigurarea sănătăţii şi bunei vieţuiri a familiei, omul nu are nevoie de bogăţii şi comori. Comorile sunt „bunătăţi trecătoare” (Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii) ce se pot pierde uşor şi pe lângă aceasta, pot pierde şi sufletul, căci „diavolul ni le dă pe cele mici şi ni le ia pe cele mari. Ne oferă noroi şi ne răpeşte cerul” .
Milostenia este cea mai bună investiţie pe care o poate face cineva. Milostenia oferă dobândă infinit mai mare decât orice bancă de pe lumea aceasta. Prin milostenie se câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu, iar casa aceluia ce face milostenie este mereu prosperă, ferită de boli şi fericită. Băncile pot falimenta, afacerile pot eşua, averea se poate pierde, însă prin milostenie omul îşi adună „comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20).
Sub chipul săracilor se ascunde Hristos, iar „cel ce are milă de sărman împrumută Domnului” (Sol. 19, 17) şi cel ce împrumută pe Hristos, primeşte înapoi „împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34).
(Florian Popa)