Uneori facem milostenie pentru a avea conştiinţa împăcată, decât din iubire
Înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu dădeam aproape niciodată bani pe stradă la săraci, la ţigani sau la fel de fel de persoane care mă abordau. Poate pentru că eram foarte influenţat de atâtea prejudecăţi, gândeam că astfel de persoane nu muncesc şi trăiesc numai din hoţii şi cerşeală, poate şi pentru că n-am discutat cu părinţii niciodată acest lucru iar pe cei din anturajul meu nu-i vedeam a avea o atitudine deschisă faţa de ei. Nu ştiu… Important e că nu dădeam nimic.
În schimb, în grupul de prieteni şi colegi eram învăţat de acasă să împart orice am, să nu fiu zgârcit, şi din pricina asta mi-am făcut şi o grămadă de prieteni.
Când am intrat în Biserică lucrurile s-au schimbat. Nu ştiu cum, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat dar mi-aduc aminte că am început să dau câte ceva celor care-mi cereau. Mi se părea lucru mare… era o trecere de la nimic la ceva. Apoi am început să măresc suma.
Trecând timpul îmi dădeam seama că nu fac mare lucru că le dau câte zece mii de lei şi începeam să le dau mai mult. Uneori aveam impresie că “vai ce milostiv sunt…” dar apoi realizam că nu fac mare lucru. Astfel încercam să le dau mai mult celor care-mi cereau. Începusem să merg la servici, să câştig mai mulţi bani şi era normal pe de o parte. Dar parcă tot simţeam că nu e mare lucru.
Şi am început să dau unora şi mai mult. Ei se bucurau… mă bucuram şi eu cu ei văzându-le fericirea. Diavolul iar îmi spunea prin gânduri: “vai ce milostiv eşti… dacă ar fi toţi ca tine ce lume ar fi….” Uneori cădeam în capcană şi ascultam astfel de gânduri, alteori simţeam că e ceva normal să ajuţi. Dădeam dar aveam de unde, aproape că nu se simţea niciodată în banii pe care-i aveam, chiar dacă dădeam mai mult faţă de cât eram eu învăţat.
La un moment dat am auzit la predică un părinte arhimandrit zicând că nu e de ajuns să arunci nişte bani în faţa unui sărac, ci e bine să te opreşti să vorbeşti cu el, să-i acorzi atenţie, să vezi ce probleme are, să-l tratezi ca om.
Au trecut anii, a venit criza, am rămas fără servici, cu familie şi doi copii şi lucrurile s-au schimbat. Banii pe care îi dădeam mai de mult celor necajiţi nu-i mai aveam şi am început să dau mai puţin, uneori îmi părea tare rău că le dau te-miri-ce şi oamenii pleacau cu mâna goala. Însă de abia din acea perioadă am realizat că eu tot timpul am dat din prisosul meu, şi am avut destul, niciodată simţind lipsă.
Când s-a făcut o colectă la templu în Ierusalim toţi oamenii au început să dea bani mulţi, pentru că de faţă era şi Iisus şi vroiau să fie văzuţi, vroiau să se arăte milostivi înaintea Lui:
“Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.” (Marcu 12, 41-44)
Deci această femeie a aruncat mai mult decât toţi la un loc pentru că s-a privat de pâinea de la gura, pentru că milostenia făcută o va resimţi în viitorul apropiat când va suferi pentru că n-are bani să-şi cumpere cele trebuincioase.
Există o ispită mai subtilă prin care dăm mereu bani săracilor, dar o facem uneori ca să scăpăm de ei, ca să nu ne mai sâcâie, să nu se ţină după noi pe stradă, să nu ne certăm cu ei pe la semafor, sau din motive asemenea. Da! e un început să oferi săracilor pâine, haine, mâncare, bani, dar urmează alte etape ale milosteniei mai mari decât acestea. Sfârşitul milosteniei este iubirea. Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” (1Co 13:3 )
Dacă darul pe care-l oferi cuiva nu e din dragoste, din iubire, din milă curată, atunci nu te va schimba pe tine ca om, ci te va lasă la fel de egoist şi închis în tine ca şi înainte. De aceea spune Pavel că milostenia fără iubire nu foloseşte la nimic. Dacă dăm milostenie doar ca să avem conştiinţa împăcată că noi îi ajutăm pe săraci, că noi facem destul pentru lumea aceasta, atunci ne păcălim singuri.
Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu nimic, nici dacă vei construi 10 biserici şi 50 de spitale, nici dacă vei da milostenie 1 miliard de euro. Dacă toate astea nu te fac pe tine mai bun, înseamnă că le-ai dat pentru a fi lăudat, sau din alte motive, străine de iubirea Sfintei Treimi. “Jertfa lui Dumnezeu este Duhul umilit şi inima înfrântă” zice David în psalmul 50. Domnul vrea de la noi în final după toate faptele noastre bune, să vadă că am învăţat să iubim, să iertăm, să lăsăm răutatea la o parte, să fim asemenea Lui, blânzi şi smeriţi cu inima.
Se întâmplă să dăm milostenie, chiar şi foarte mulţi bani, pentru ca apoi să ne cheltuim în tihnă o altă parte din bani pe plăcerile noastre şi să fim sigur că nu ne mai mustră conştiinţa. E o ispită. Dacă ne legăm obţinerea fericirii de bani atunci nu vom obţine niciodată ceea ce sufletul nostru căută mereu: harul lui Dumnezeu, harul veşniciei şi apa vie care ne va ajuta să nu mai însetăm niciodată.
Care este următorul pas în arătarea milei faţă de cei bolnavi şi săraci? Să ni-i facem prieteni, să-i apropiem de familiile noastre, să petrecem timp liber cu ei, să-i invităm la noi acasă, să-i invităm la marile sărbători ale Bisericii şi ale familiei noastre.
“Iubeşte-ţi aproapele tău ca pe tine însuţi!” ne porunceşte Dumnezeu, adică oferă-i celui de lângă tine ceea ce-ţi oferi ţie! Dacă ai ocazia invită-l la masă în casa ta, oferă-i un loc de dormit. Dacă poţi ia-l cu tine la picnic, sau în vacanţă. Caută-i un serviciu, caută-i un loc unde să stea, da-i haine curate şi îngrjite, discută cu el şi află-i toate năzuinţele şi întristările sufleteşti.
Trebuie să-i intregrăm pe aceşti fraţi ai noştri în societate, e de datoria noastră. Cum poţi fi fericit cu adevărat când ştii că alţi oameni, la câţiva metri de blocul sau casa ta, stau în sărăcie sub albastrul cerului trăind de pe azi pe mâine?
Ne place să stăm lângă oamenii bogaţi şi cu funcţii mari, dar la fel cum noi tânjim după atenţia lor, asemenea şi săracii tânjesc după atenţia noastră.
Şi ca să închei, eram la o nuntă acum două săptămâni şi pe ringul de dans se jucau trei fetiţe alergând pe acolo. Sofia, fetiţa noastră, ajungând acolo s-a dus repede să se joace cu ele. Deşi erau de aceeşi vârstă fetiţele acelea o respingeau. Sofia se uita la mine tristă parcă spunându-mi: “Tati, copiii nu mă primesc şi pe mine să mă joc cu ei!”. Tare mă supăram când vedeam ce se întâmplă, iar ea încerca din noi să intre-n joc cu ele, şi iar o refuzau. Îmi dădeau lacrimile de supărare când o vedeam cum suferă! Mă durea sufletul la propriu, ca tată, că nu-mi primesc pe copilul pe care-l iubesc aşa de mult.
Acelaşi lucru se întâmplă în lumea noastră, Tatăl nostru cel din ceruri priveşte cum noi aproape mereu nu-i primim în „jocul nostru” pe cei săraci, bolnavi şi uitaţi de lume, dar spre deosebire de un tată pământesc care se supără şi se tulbură pentru această mare nedreptate, Dumnezeu se îndură, rabdă şi ne iartă, poate poate până la urmă îi vom primi în viaţa noastră şi pe cei pe care tot noi indirect i-am dus în situaţia asta.
Care este limita milostenie? Cât să dăm? Cum? Unde? Când?
Să făcem milă de oamenii din jur aşa cum Dumnezeu îşi face milă de noi!
Abia atunci vom realiza că faptele noastre sunt aproape nimic pe lângă iubirea şi mila cu care ne-ncojoară mereu Dumnezeu.
Spune Hristos Domnul:
“Nu are nimeni mai mare iubire ca aceasta decât să-şi pună viaţa pentru fratele său!”
Mai avem drum lung până acolo.
(Claudiu)
Radu
mai 23, 2011 @ 9:02 pm
„Sfârşitul milosteniei este iubirea.” Frumos si adevarat.
Alexandru
mai 24, 2011 @ 7:58 am
Asa este Claudiu. Trebuie sa dam fiecaruia ce are de trebuinta: care are nevoie de un banut, o hainuta, de mancare sa ii dam si o vorba buna pe langa, iar cine are nevoie de iubire, de companie, sa le oferim din timpul nostru (de care ne plangem mereu ca nu ne mai ajunge). Problema cea mare este ca sunt foarte multi mincinosi, care nascocesc fel si fel de povesti doar pentru a obtine niste bani de la noi..iar daca le dam, nu le facem decat rau, pentru ca ii incurajam, iar ei prind curaj si nadejde ca o sa le mearga bine cu minciuna. Eu zic ca e bine sa ne ascultam inima si sa il rugam pe Dumnezeu sa ne indrume pasii catre cei care chiar au nevoie de noi. Totusi, eu am o vorba: ca niciunul care sta cu mana intinsa nu are mai mult decat mine, si ca nu sta in strada in proaie,in zapada pentru ca acasa il asteapta masa plina de bunatati..
Radu
mai 24, 2011 @ 11:21 am
O alta problema, in ceea ce priveste milostenia (si aici ma refer strict la partea materiala) este faptul ca suntem mereu pusi in situatia de a alege cui sa dam acei banuti sau acea bucata de paine. Pentru ca noi, daca nu suntem impresionati de povestea sau necazul unuia sau altuia, nu dam nimic. Si ca sa fiu mai clar inteles, ma gandesc la acest fragment din Filantropica: http://www.youtube.com/watch?v=0vVpsJnbq3A
Boitos
mai 24, 2011 @ 1:12 pm
Trebuie sa facem bine (indiferent ce e acel bine), pentru ca si Dumnezeu ne-a facut noua si avem de toate pe langa noi, ca sunt altii care poate nu am nici un sfert din cat avem noi.Si nu trebuie sa ne gandim la cine sa dam si cat.Dam la cine putem si cat putem.Ca degeaba dam mult si des daca viata noastra e pustie si sufletul departe de Dumnezeu.Si sincer pe mine nu ma impresioneaza ceva la tv sau in alta parte.Mai repede ma impresioneaza cu copil care cerseste ( pt. ca l-a pus mama sau tata ), si el trebuie sa duca bani acasa, ca de nu primeste bataie; sau un batran intr-un carucior, care poate ca a muncit toata viata si la batranete a ajuns prin cine stie ce mijloace sa ceara mancare de la noi.Si e normal sa dam: cum sa nu dam daca si Dumnezeu si-a facut atat mila cu noi?
Si cu copii e normal sa se intample asa, Claudiu.Si eu am vazut multe cazuri de astea.Dar nu e nici o problema, trebuia sa o iei in brate si sa ii explici fiicei tale ca ele se cunosc si sa nu mai fie suparata ca data viitoare se va juca cu alte fetite.Nu trebuia sa o lasi suparata, si nici sa simta ca e respinsa.Datoria parintilor e si sa isi protejeze copii (mai mult moral).Si mie mi sa explicat asa ceva numai ca putin altfel.Sofia nu trebuia sa simta sa tu suferi, dimpotriva trebuia sa afisezi ca e ceva normal, ca si ea sa simta la fel, pt. ca in viitor sa nu sufere degeaba cand cineva o respinge.
Carol
iunie 25, 2013 @ 8:44 am
Mi s-a intamplat de multe ori sa am bani si sa dau ca sa scap.
Mi se face greata cand vad in fata bisericii cersetori cu tigara in mana si invoca pe Dumnezeu sa te ajute si iti cer bani. Cum sa mi-l imaginez pe Hristos cand fumeaza? Spun sfintii sa ne gandim la Hristos cand dam, dar cum sa en inchipuim pe Hristos fumand? Sau poate gasesc un motiv sa ma scuz pentru ca nu am vrut sa dau un banut?
De multe ori citesti mila in voce si in ochi la omul nevoias, chiar si la tigani, altii cer chiar ei milostenie dupa imbracaminte.
Am si acum 2 scene in minte care nu le voi putea uita niciodata !
Odata nu am avut sa dau 1 leu unui tiganus de vreo 7-8 anisori , descult care cauta in tomberon, imi parea enorm de rau ca nu am avut la mine nici macar 50 de bani, imi plangae inima cand il vedeam asa.
Altadata, am avut de unde sa dau, dar nu am dat. O tigancusa iesea din magazin, cu un fratior mai mic de mana. Sa fi avut vreo 10 anisori. Mi-a mai cerut 1 leu pentru paine, eu eram grabit si am refuzat-o categoric, apoi mi-am dat seama ce pacat am putut sa fac, imi venea sa ma intorc inapoi, dar era prae tarziu, imaginea ei de tristete si dezamagire si acum ma urmareste.
In mintea mea aveam numai pe tiganii nesimtiti si profitori pe care-i refuz intotdeauna, dar acea fetita chiar avea envoie, era in pragul magazinului, si puteam sa cumpar eu o paine sa-i dau, imi si spusese ca eram multi frati si nu au decat o paine. Nici aucm nu imi pot ierta asta, i-as da in fiecare zi daca as vedea-o sa isi cumpere paine, dar din pacate nu am mai vazut-o. Regret enorm ceea ce am facut.
Daca am de unde, dau la cei care-i simt, dupa glas, dupa purtare, dupa lacrimi, dupa cum ma indeamna Dumnezeu.
Laura Stifter
iunie 25, 2013 @ 8:00 pm
Excepţional articol, Claudiu! Felicitări! Poate convinge chiar şi inimile cele mai împietrite.
„Trebuie să-i intregrăm pe aceşti fraţi ai noştri în societate, e de datoria noastră. Cum poţi fi fericit cu adevărat când ştii că alţi oameni, la câţiva metri de blocul sau casa ta, stau în sărăcie sub albastrul cerului trăind de pe azi pe mâine?”
Da, mă frământă şi pe mine această întrebare şi… mi-e ruşine de mine însămi, fiindcă îndrăznesc să năzuiesc la a mă numi „teolog”, dar… 🙁
Unicul motiv şi scop al oricărei fapte bune ar fi bine să-l constituie iubirea, fiindcă Izvorul absolut al acesteia este Însuşi Dumnezeu (cf. I In4, 16 ş. a.). Mă întrebam recent: de ce, oare, părinţii cei duhovniceşti îi îndeamnă pe cei care au impresia că n-au ajuns la capacitatea de a-şi iubi semenii ca pe ei înşişi să se comporte ca şi cum i-ar iubi?
Ulterior, am intuit un posibil răspuns: fiindcă, tratându-i pe semenii noştri ca şi cum i-am iubi, vom ajunge să-i iubim într-adevăr, să învăţăm iubirea sau, mai corect spus, vom descoperi că, de fapt, îi iubeam. 🙂 Vom ajunge astfel să ne cunoaştem nu doar aproapele, ci şi pe noi înşine: vom conştientiza că, în adâncul inimilor noastre, SUNTEM BUNI! 🙂
Dumnezeu să fie cu noi şi să ne-nveţe să iubim!