Minunate apoftegme despre Patriarhul Serbiei Pavle

Patriarhul Bisericii Ortodoxe sârbe este eroul multor povestioare şi anecdote. Ele întăresc legenda că ar fi un om popular şi cu viaţă sfântă. (…) Prin felul său de viaţă Patriarhul Pavle este apropiat oamenilor. Pe dânsul, sârbii îl simt ca pe un semen apropiat lor, şi nu ne referim numai la credincioşii practicanţi.

 

Mercedes.

Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:

– Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:

– Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?

– Al meu, Sfinţia Voastră!

– Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:

– Dumnezeu să vă aibă în pază!

 

Automobilele negre.

Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:

– Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?

– Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.

– O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

 

Dificultăţile diaconului.

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.

– Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.

– Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.

– E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape…

– Mergem! – zise din nou scurt Sfinţia Sa.

– Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major – Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit…

– Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fie care vede ceea ce doreşte!

 

Două măsline.

La masa de prânz în Palatul Patriarhiei mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.

– Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?

– Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin – răspunse Patriarhul.

 

Mesaj către America.

Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:

– Cu ce am putea să vă ajutăm?

– Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

 

Salariile

Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii… Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

– “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

 

Pentru Milos Crnjanski.

În acelaşi fel procedează Părintele Patriarh şi cu ceea ce primeşte în dar. Dacă primeşte material pentru mantie, îl păstrează până întâlneşte un călugăr sau preot care nu are posibilitate să cumpere. Atunci îi calculează cât are nevoie pentru a coase o mantie, şi-i dă exact atât, ca să mai rămână şi pentru alţii.

Renumitul istoric al literaturii Zika Stojkovic, care a colaborat cu vlădica Pavle, pe când acesta fusese episcop de Raska şi Prizren, la editarea operei capitale: “Monumentele din Kosovo”, i s-a plâns odată în Palatul Patriarhal că are greutăţi în a aduna bani pentru continuarea tipăririi seriei începute de Opere ale unuia din cei mai importanţi scriitori sârbi, Milos Crnjanski. Ascultându-l, Patriarhul se ridică, se duse până la patul său, ridică perna, luă de sub ea portmoneul, apoi scoase din el trei mii de mărci şi le întinse lui Stojkovic:

– “Iată, e contribuţia mea pentru tipărirea cărţilor lui Milos Crnjanski. Să vă fie de ajutor!”.

 

Economii.

Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:

– “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.

Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

 

La “Semnul de întrebare”.

Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “?“, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:

– Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

– Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic! (…)”

(preluat de pe blogul lui Laurentiu Dumitru)