Minunile nu se văd, de multe ori… ele se simt

Ochii blânzi o urmăreau pe fetiţa de zece ani cum zburda nestingherită prin cameră, jucându-se uneori cu noua păpuşă primită în urmă cu o zi, sau fugind la fereastră pentru a urmări norii grei ce se apropiau cu o repeziciune de invidiat.

Acei ochi emanau atât de multă blândeţe şi iubire, încât nu puteai rămâne indiferent la o asemenea privire.

În curând norii încep să îşi cearnă ploaia care cade spre pământul cald, însetat după binecuvântarea ce cuprindea oraşul.

Vocea subţire se aude îndată, trădând un entuziasm şi o emoţie pe care numai un suflet de copil le poate încerca.

– Bunico, plâng norii !

La auzul acestor cuvinte, bunica surâde uşor, chipul ei palid însufleţindu-se deodată. Fetiţa se îndreaptă spre scaunul în care, sufletul blând din trupul necruţat de ani se odihnea, şi îşi întinde mâinile în dorinţa de a sta în poala bunicii. Dorinţa i se îndeplinise; cu mâinile tremurânde, bunica o ajută să se ridice, cuprinzând-o cu braţele sale scumpe.

Nepoţica, gângurind fericită, îşi trece degetele micuţe prin părul nins şi des al bunicii şi, după ce se plictiseşte, îşi coboară încet mânuţele spre chipul îmbătrânit, dar senin, chipul atât de dulce ce se trece cu fiecare zi, cu fiecare an.

– Bunico, vreau să văd o minune!

Privind-o senin, cu o voce nemuritoare, scumpa fiinţa îşi întreabă nepoata:

– Îngeraşule, ce crezi tu că este o minune?

Atingându-şi bărbia ca un veritabil gânditor, fetiţa se gândeşte preţ de câteva minute, după care răspunde cu o siguranţă încântătoare:

– Minune este atunci când mi se strică păpuşa iar, după câteva ore, o găsesc întreagă.

În camera răsună vocea caldă a bunicii, care, înduioşată şi amuzată de răspunsul primit, râde uşor.

– Frumoasa mea nepoţică, o minune este ceva sfânt, iar cu ceea ce este sfânt nu te poţi juca!

Fetiţa o priveşte nedumerită.

– Bunico, tu ai văzut vreo minune?

– În fiecare zi avem posibilitatea să vedem cel puţin o minune, în fiecare zi.

Cu ochişorii mari de uimire, fetiţa priveşte în jurul ei şi, apropiindu-se de urechea bunicii, îi şopteşte cu grijă, ca şi cum ar fi martorul a ceva uimitor şi nu vrea să tulbure acel ceva.

– Acum se întâmplă o minune?

Cu mâinile tremurânde, bunica mângâie chipul micuţ şi angelic.

– Da, draga mea, acum se întâmplă o minune.

Fetiţa mai priveşte încă o dată în jurul ei şi, de data aceasta, cu o voce puternică întreabă:

– Şi eu de ce nu văd minunea?

– Pentru că minunile nu se văd, de multe ori…ele se simt.

Atingându-i locul de unde încep îndată să se simtă micile bătăi ale inimii, continuă :

– Se simt aici, în inimioară.

– Ce simţi ?

– Simţi o bucurie imensă…

– Ca şi atunci când primeşti un cadou neaşteptat ?

– Nu, îngeraş, este vorba despre o bucurie distinctă, o bucurie adâncă din care se nasc lacrimi calde de mulţumire, o bucurie pe care vrei să o simţi de-a pururi.

Bunica priveşte într-un colţ al camerei, la scurt timp fiind urmată de privirea fetiţei. Pe peretele unde priveau cele două suflete se odihnea o icoană cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus.

Fetiţa îşi mută de mai multe ori privirea de la icoană la bunică şi de la bunică la icoană, fiind un martor tăcut al unui dialog dintre o fiinţă umană şi o fiinţă mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât Serafimii, un dialog alcătuit nu din cuvinte, ci din simţirile inimilor, un dialog al privirilor.

– Bunico, îţi sclipesc ochii !

Bunica îşi închide ochii şi, după ce îi deschide, acea sclipire nelumească i-a dispărut din priviri.

– Privirea…bunico, tu ai văzut minunea !

– Nu, micuţo, tu ai văzut minunea…

– Eu ?

– Da, tu. Ai văzut cum plâng norii, sufletul tău curat a înţeles această taină, dar sufletul meu nu a înţeles-o, eu văd doar o banală ploaie.

– O minune este şi atunci când poţi vedea o taină a creaţiei acolo unde majoritatea văd doar ceva superficial, lipsit de o semnificaţie profundă.

(Mihaela Gligan)