Misiunea excepțională a Părintelui Elpidie. Un preot grec harismatic a devenit “mama” orfanilor din Africa

Ce face un misionar grec în Africa şi ce distanţă desparte Rodos-ul de Uganda? O distanţă foarte mare, de 10 mii de kilometri. Totuşi o distanţă mică, cât o îmbrăţişare.

Am vorbit în acele zile în care la televizor erau pline de ştiri negre, întunecate, fețe supărate şi voci ridicate – din cauza negocierilor pentru libertatea concubinajului.

Îl vedeam, îl auzeam şi sufletul meu se însenină. Un chip luminos, ochi zâmbitori, un râs adevărat, că zgomotul pietricelelor (…). Ieromonah şi misionar. Rodiotiss ca şi origine. Cincizeci şi cinci de ani, teolog ca şi formaţie.

 “Da, mereu mi-am dorit să devin preot… “. A devenit părintele Elpidios (Speranţă). Ce nume! Râde.

 “Îmi place speranţa, să ai speranţă. Îmi place să fiu Elpidios (Speranţă), şi purtător de speranţă”.

Arhimandritul Elpidios Vagianakis nu şi-a pus numele pe un perete. A fondat “Lumina lui Hristos“, o mişcare misionară grec-ortodoxa. Principala activitate a acestei organizaţii (pe lângă lucrarea sa umanitară şi de caritate din Rodos şi din alte locuri din Grecia) este să construiască orfelinate în Africa.

Până acum s-au construit cinci. Şi continuă…

“Africa am purtat-o ani de zile în sufletul meu, dar nu am reuşit să merg. Am mers pentru puţină vreme în 2000 şi apoi în 2005, ca să văd locul despre care auzeam şi aflăm atâtea lucruri, continentul sărăciei, al nefericirii, al mizeriei. Am vizitat mai întâi Kenia, o ţară în care aveau loc multe conflicte şi se înmulţeau orfanii. Am rămas uluit, mut, nu-mi puteam crede ochilor. Îmi amintesc la un centru de ajutor deschis de o misiune ortodoxă unde se împărţea copiilor jumătate de pahar de suc şi o felie de pâine pentru micul dejun. Câţiva beau două înghiţituri şi restul îl lăsau”.

“De ce nu beau tot?” l-am întrebat pe preot, “nu se simt bine?”.

”Îl păstrează”, mi-a răspuns, “ca să aibă şi mâine”.

„Jumătate de pahar de suc era mâncarea lor pentru 2 zile. În loc de lapte le dădeau zeamă de porumb fiert şi boabele pe post de mâncare. Acelaşi lucru dimineaţa, la prânz şi seara în continuu. Am văzut copii care mâncau pământ, insecte, furnici zburătoare. M-am revoltat “.

Atunci pentru prima oară mi-a venit ideea să construiesc un orfelinat pentru copiii străzii, cei singuri, murdari, zdrenţăroşii. “Săracii” Domnului.

“Pe aceşti copii ai nimănui îi pândesc noaptea vrăjitorii triburilor. Îi răpesc, îi ucid, le iau organele şi îi folosesc ca jertfe umane. Magia şi frică au rădăcini adânci în Africa. Există şi copii-vrăjitori, de 10, 12, 15 ani care îi pun pe alţii să ucidă copii. “Ca să te fac şi pe tine vrăjitor” îţi zic, “ca să te iubească spirtele, vreau să îţi văd mâinile înmuiate în sânge “. De aceea, împreună cu orfelinatul trebuia să construim şi şcoli şi biserici. Ca să nu creştem victime şi “soldaţi” pentru vrăjitori. Copiii trebuie educaţi şi să crească în iubire, în solidaritate. Şi încet, încet să lase în urma frică “.

Lumina lui Hristos “s-a aprins” în anul 2000, ca o organizaţie non-guvernamentală a iubirii, o mână de ajutor către oamenii bolnavi, fără casă, pentru mamele cu mulţi copii, pentru copiii cu nevoi speciale.

“După 2005 am început programul “Salvaţi orfanii” pentru copiii din Africa. Am luat cu mine şi oameni din Rodos, ca să vadă cu ochii lor locurile, nevoile lor. La început mai puţini, mi-era teamă de boli. Este foarte dură viaţa din Uganda. Albii nu rezistă. Poţi bea apa doar îmbuteliată. Mănânci doar mâncare uscată din conserve pe care le aduci cu tine. Nu există nimic acolo “. “Acolo” este Degeya, Monte, Kambonge, tigri-fantomă în mijlocul tropicelor Africii. Lacuri, bălţi, confruntări între armata guvernului şi rebeli, căldură, umezeala, malarie, SIDA.”

S-a dus şi a revenit de multe ori.

„A trebuit să găsesc constructori, materiale de construcţie, muncitori, oameni care să ridice casele. Până acum am găsit 50 de femei. Locale, voluntare, Toate vreau să le fac cu localnici. Construim un orfelinat, apoi pe al doilea. Până acum avem 5. Şi o şcoală. De curând s-a finalizat şi spitalul. Ajutor de la stat. Sărăcăcios. Au aflat de lucrarea noastră şi acum ne-au informat că Preşedintele doreşte să participe la inaugurarea spitalului. Ne-a promis să ne dea ceea ce vom cere. Mă gândesc să cer să ne dea curent, lumina. Ca să funcţioneze un frigider şi să putem conserva medicamente, şi copiii să poată citi noaptea.

Câţi copii avem acum? Aproape 1000. La început ne-am gândit că vom primi mai puţini, ca să poată trăi omeneşte. Vin însă în continuu, unul îl aduce pe altul, plâng, ne cer ajutorul. Ce să faci? Să îi alungi? De curând a venit lângă noi un băieţel în jur de 12 ani, din Kenia. L-am botezat Christos. Familia lui s-a împrăştiat în urma conflictului şi a rămas singur. A reuşit să supravieţuiască, dar s-a rătăcit. Undeva a auzit de un sat al iubirii. A căutat zile întregi, luni de zile şi ne-a găsit. A bătut la uşa noastră înfometat, murdar, bolnav. I-am dat să mănânce, i-am întins un pat să se odihnească. Când s-a trezit a strigat: “Sunt în paradis! Vă implor, nu mă daţi afară!”

Acest orfelinat este ridicat în memoria altui copii care a murit. Fără să îmi dau seama, m-am gândit că un suflet din rai a ajutat un alt suflet să găsească raiul pe pământ…”

Îl aud şi mi se pune un nod în stomac. Ia te uită, pentru cine priveşte prin ferestrele bunului Dumnezeu, acesta este paradisul. Nu îngerii şi livezile verzi – ci un pat curat, o farfurie de mâncare şi un copil care şi-a găsit casa.”

Acum, îmi spune, se gândeşte să crească vaci – are deja într-una din tabere o fermă de porci – pentru ca să aibă copiii lapte proaspăt.

“Mai demult am adus un avion cu 10 tone de ajutoare umanitare. Cu o cutie de lapte praf, care poate scoate 40 de litri de lapte, puteam să hrănesc 250 de copii într-o zi. Dar cutiile se termină. Acum vom creşte vaci. Vaci de rasă, străine. Cele africane nu prea dau lapte. Şi apoi vom face şi o fermă de păsări pentru a avea ouă proaspete. Dar mai întâi va trebui să funcţioneze moară pentru a putea măcina porumb. Altfel dacă le dai porumbul întreg la animale, îl iau copiii că să îl mănânce ei.”

Bani, ajutoare unde găseşte? Peste tot, îmi spune, din activităţile organizaţiei, din donaţii mari şi mici, din prinosul inimii oamenilor buni care „deoarece este binecuvântat, în mâinile noastre se înmulţeşte”. Se transformă în saltele, paturi, medicamente pentru malarie. Se transformă în case, pâine şi caramele.

“Am avut şi obstacole şi dificultăţi. Şi au fost şi unii care au spus: “Ce se întâmplă acolo, pater, să ne îngrijim mai întâi de grădina noastră”. “Grădina noastră”, le-am răspuns, are multe flori. Noi aici încercam să adăugăm puţină sare să dăm gust mâncării. Acolo ei nu au nimic. Nici sare, nici mâncare, nici oale de gătit. Acolo nu se găseşte nimic, doar nevoi. Şi sufăr pentru cei care cred că copiii noştri sunt doar aceia pe care i-am născut noi, aceia care sunt lângă noi. Greşit. Toţi copiii lumii sunt ai noştri. Şi fiecare mamă este mama tuturor copiilor din lume. Îmi amintesc că mama mea, înainte să plec în Africa, mi-a zis: “Când o să ajungi, copile, acolo, la orfanii aceia, să nu te porţi cu ei ca un tată. Să le fii mama”. Şi sunt mama, nu iubesc nici un copil mai mult decât pe altul, nu fac diferenţe între ei, ca să nu fie geloşi. Le dau daruri la toţi. Sau la nici unul. Câteodată îmi fac şi ei cadouri, mici lucruşoare din economiile lor. Un dovlecel, o piatră frumoasă, o banană, o găină. Ah, nici nu ştiţi cât de mult pot să iubească aceşti copii, ce sentimente au. Generozitatea lor este nesfârşită… “

Ce altceva mai vrei, părinte Elpide! (Ciudat, nu am mai auzit de mult un preot să viseze…)

“Vreau să facem şcoli, un gimnaziu mare şi un liceu, şcoala primară avem. Ca să nu plece copiii de lângă noi, să îi ajutăm. Şi apoi, câţi sunt deştepţi să poată să obţină o bursă la facultate. Să devină ingineri, agronomi, profesori, să se întoarcă să lucreze împreună cu noi. Şi mai apoi, când vor ajunge la vârsta căsătoriei, să îşi facă o familie şi să le fac o mică casă în satul nostru.

Un sat construim acolo jos. Avem orfelinat, spital, restaurant, un tractor, moară de măcinat. Acum vreau să fac şi un loc unde să se joace copiii şi să se bucure de viaţă. Un stadion. Cresc şi nu ştiu să se joace. I-am întrebat de Crăciun: “ce cadou vreţi?”. Ştiţi ce mi-au zis? “Un caiet şi un creion”. De ce? Deoarece acolo caietele şi creioanele sunt scumpe şi câţi nu au caiet şi creion, nu îi primesc în şcolile lor. Vă imaginaţi? Am fost şi am cumpărat 2000 de caiete şi creioane şi câteva mingi şi le-am dat. Să vezi ce s-au bucurat! A fost extraordinar! Ha, ha, ha… “

Mereu acelaşi râs molipsitor, aceleaşi pietricele care dansează. Este mereu atât de vesel? Nu a plâns niciodată, nu a suspinat? Atâta durere…

“De multe ori am plâns, de mai multe ori decât îţi imaginezi. Dar asta poate face că râsul să fie şi mai minunat după aceea. Copiilor le place să râdem, să fim bucuroşi. Câteodată ne suiam în maşină să mergem undeva şi îi vedeam cum râdeau. “De ce râdeţi?” le întrebăm pe femei “Pentru că te vedem pe tine că râzi”, era răspunsul. Îmi plăcea asta, mă bucuram să am lângă mine copiii cu zâmbetul pe buze. Nu este acesta sensul vieţii? Să iubim, să fim fericiţi şi plini de pace? Omul care nu se bucura nu este omul lui Dumnezeu, zic eu. O să le cumpăr şi un mic autobuz încet-încet, ca să mergem în drumeţii. Ce este viaţa? Să se bucure şi ei puţin… “.

Sursa: Război întru Cuvânt – MISIUNEA EXCEPTIONALA A PARINTELUI ELPIDIE: Un preot grec harismatic a devenit “mama” orfanilor din Africa