Mituri și realități legate de concubinaj
Vorbeam în numărul trecut despre motivele care îi imping pe tinerii noştri, fii şi fiice, spre concubinaj. Astfel, între acestea identificam deziluziile trăite ca urmare a divorţului propriilor părinţi sau al majorităţii cuplurilor celor apropiaţi, zestre nefericită cu care ei pornesc la drum şi care îi convinge de fragilitatea căsătoriei. Totodată, am depistat frica de responsabilitate ca fiind un alt factor de importanţă covârşitoare în alegerea concubinajului ca modalitate de-a începe viaţa de cuplu…
Mitul „sufletului-pereche”
Aceşti doi factori coroboraţi îi conving pe copiii noştri că, de fapt, concubinajul ar fi o modalitate minunată de-a testa compatibilitatea maritală înainte de căsătorie – astfel crescând, în opinia lor, şansele unei căsătorii de durată. Raţionamentul lor este următorul: „De vreme ce ratele divorţului sunt atât de ridicate în ziua de astăzi, de ce să ne grăbirn să ne căsătorim? Nu ar fi mai bine să împãrţim o vreme acelaşi pat şi aceeaşi baie, să testăm astfel compatibilitatea de cuplu înainte de a face «marele pas»? Iar dacă nu merge, punct şi de la capăt! Ce avem de pierdut?… Şi aşa cu timpul, ne vom găsi sufletul-pereche…”
„Sufletul-pereche”, o altă găselniţă spectaculoasă – de origine New Age – are menirea de-a distrage atenţia de la ceea ce este cu adevărat important într-o relaţie, singurul lucru care o poate face să meargă la nesfârşit: dragostea jertfelnică.
„Şi uite aşa”, îşi spun ei, „dacă trecem cu brio «testul băii şi al patului» vreme de câteva luni sau, după caz, câţiva ani, avem şanse destul de serioase să fim şi la bătrâneţe împreună”. Trebuie să recunoaştem, un test de importanţă „vitală” pentru o relaţie de cuplu; nu devotamentul, nu disponibilitatea pentru celălalt, nu răbdarea şi înţelepciunea ci patul şi baia… Dacă nu ar fi tragic, ar fi de-a dreptul hilar. Şi, paradoxal, convinge tot mai mulţi – cu toate că nu existã nici un studiu sociologic care să susţină efectul benefic al unei relaţii de concubinaj în viaţa de cuplu. (1)
Realitatea: concubinajul creşte rata divorţurilor
Dimpotrivă, există numeroase cercetări în domeniul sociologiei care contestă această convingere la modă. Concubinajul nu numai că nu reduce riscul divorţului, ci se asociază cu o rată crescută a acestuia. Toate studiile efectuate în acest sens conduc inevitabil spre aceeaşi concluzie: posibilitatea ca o căsătorie să se destrame este mai mare dacă a fost precedată de o perioadă în care cei doi au trăit în concubinaj. Astfel, un studiu efectuat pe un eşantion de 3.300 de cupluri relevă faptul că, în căsătoriile lor, foştii concubini aveau cu până la 46% mai multe şanse de divorţ decât cei care nu optaseră pentru acest mod de vieţuire anterior mariajului. Acest fapt i-a determinat pe autorii studiului să conchidă: „A devenit o generalizare empirică faptul că vieţuirea în concubinaj creşte rata divorţului”. (2)
Un alt studiu canadian, de dată mai recentă, a scos la iveală faptul că riscul dizolvării căsătoriilor precedate de concubinaj este de două ori mai mare (3). De unde această legătură între concubinaj şi o rată crescută a divorţului? O parte din sociologi afirmă că este vorba, în primul rând, de profilul celor care acceptă să trăiască împreună înainte de căsătorie. Aceştia sunt, de cele mai multe ori, nişte persoane libertine, neconvenționale, mai puţin devotate instituţiei căsătoriei prin însăşi natura lor, care ulterior vor opta mult mai uşor pentru dizolvarea mariajului atunci când vor apărea aşa-numitele „incompatibilităţi” (4). Conform acestei teorii, concubinajul nu ar cauza divorţul, ci doar s-ar asocia cu acesta, prin tipologia comună a celor implicaţi în ambele fenomene sociale. Şi totuşi, efectul negativ al coabitării înainte de căsătorie s-a observat şi în cazul cuplurilor mai puţin nonconformiste.
O altă categorie de cercetători susţine faptul că asocierea concubinaj-divorţ se datorează unei nepotriviri între mentalitatea care stă la baza concubinajului şi cea care stă la baza căsătoriei. Căci, deşi concubinajul şi mariajul sunt două realităţi ce par a avea multe puncte comune, caracteristice vieţii de cuplu (locuinţă comună, unitate economică şi financiară – fie şi parţială -, intimitatea sexuală, chiar şi existenţa copiilor), totuşi concubinajul diferă fundamental de căsătorie în două privinţe: devotamentul partenerilor unul faţă de celălalt si modul în care cei doi acordă importanţă autonomiei proprii.
Astfel, cei care trăiesc în concubinaj au tendinţa de a nu fi atât de dedicați continuării relaţiei de cuplu cum sunt familiştii, manifestând totodată o mai mare disponibilitate de-a încheia o relaţie, precum şi o autonomie personală mai accentuată (5). Odată dobândit acest mod de relaționare, se înregistrează şi o diferenţiere în modul de rezolvare a situaţiilor tensionate din cuplu. Prin urmare, se ajunge ca o relaţie pe termen lung să fie mai puţin credibilă la nivelul subconştientului concubinilor, şi aceştia optează mai uşor pentru o rezolvare negativă a tensiunilor de cuplu decât familiştii, având o motivaţie mult mai scăzută de a-şi dezvolta abilităţile de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă (6).
Așa se destramă un alt mit legat de concubinaj…
Mitul fericirii în concubinaj
Majoritatea celor care optează pentru „căsătoria de probă” sunt atraşi de eterna ispită a omului: falsa libertate. O astfel de legătură este percepută ca fiind mai permisivă din punct de vedere al obligaţiilor reciproce ale celor doi.
Nefiind „legaţi” prin „instituţia căsătoriei”, concubinii nu se simt obligaţi cu nimic unul faţă de celălalt, astfel putându-şi hrăni instinctul narcisist: „Dacă mă place aşa cum sunt, bine – dacă nu… iarăşi bine”. Într-o astfel de relaţie, nimeni nu trebuie să se schimbe pentru nimeni. De ce ar face-o? Şi pentru cine? De vreme ce celălalt nu este mai important decât eu însumi, întotdeauna voia mea va fi mai presus decât orice – chiar şi decât această relaţie, pe care o pot schimba oricând cu una nouă.
Căci trecerea de la al meu la al nostru ar însemna tocmai trecerea de la concubinaj la căsătorie. Prin urmare, îşi zic ei, ce sursă de fericire poate fi mai sigură decât o „familie” fără obligaţii de familie? Dar să vedem răspunsul ştiinţific al acestor convingeri empirice.
„Soţíi să cultive virtutea dragostei cât mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru lisus.” (Părintele Paisie Aghioritul)
Realitatea: cei care trăiesc în concubinaj sunt mai nefericiţi şi mai puţin sănătoşi decât familiştii
Există o diferenţă calitativă netă între relaţia maritală dintre doi parteneri şi cea de coabitare (7). Cuplurile de concubini intervievate în cadrul diferitelor studii sociologice raportează nivele mai scăzute ale fericirii, ale exclusivităţii şi satisfacţiei sexuale, precum şi relaţii de cuplu mai slabe şi inferioare calitativ decât familiştii (8), iar principalul motiv semnalat de sociologi este că persoanele implicate într-o relaţie de concubinaj sunt mai nesigure de relaţia lor (9). Totodată, familiştií sunt superiori concubinilor şi la capitolele forţă de muncă şi productivitate, sănătate fizică şi psihică, fericire generală şi longevitate (10). Motivele pe care le evidenţiază Linda Walte, o cercetătoare în domeniul demografiei de la Universitatea de Stat din Chicago, sunt următoarele:
-
căsătoria este un „contract pe termen lung”, fapt care are ca principale urmări implicarea emoţională şi atenţia sporită de celălalt, ceea ce duce la o bună cunoaştere reciprocă. Aceasta facilitează dezvoltarea abilităţilor în care excelează fiecare, lăsandu-le pe celelalte în seama partenerului, într-o simbioză frumoasă şi împreună-lucrătoare;
-
căsătoria funcționează şi ca o „poliţă de asigurare în faţa incertitudinilor vieţii” (11), ceea ce reduce sernnificativ factorii de stres in viaţa de cuplu;
-
cei căsătoriţi au relaţii mai puternice cu societatea din care fac parte, fapt ce devine o sursă de suport social şi emoțional” (12).
În plus, sunt studii care arată că cei care trăiesc în concubinaj sunt de trei ori mai expuşi riscului de-a suferi de depresii“ (13), iar femeile implicate în astfel de relaţii sunt mai des agresate fizic sau sexual decât cele căsătorite, demonstrându-se statistic că există un risc de până la nouă ori mai mare ca acestea să fie ucise de partenerii lor” (14).
Sunt dovezi care atestă faptul că violenţa este de două ori mai des întâlnită între concubini decât între familişti (15). Aceasta este, aşadar, adevărata „fericire” a concubinilor, aşa cum reiese ea din cercetările efectuate de sociologii americani.
În loc de concluzii
Aşadar, dragii mei familişti sau viitori familişti, nu vă temeţi de căsătorie! Este unul dintre puţinele lucruri care nu dăunează grav sănătăţii în zilele noastre. Ştiu, este marele test al responsabilităţii şi matutităţii fiinţei umane. Dar ceea ce mai ştiu este că atât timp cât lucrurile se vor aşeza după principiul reciprocítăţii – adică dacă și eu, și tu suntem egal de implicaţi, devotaţi şi jertfelnici, chiar dacă la început nu suntem destul de maturi – cu siguranţă că lucrând împreună, modelându-ne nu unul pe altul, ci unul pentru altul, vom învăţa împreună maturitatea. Şi, ceea ce este mai important, o vom preda frumos şi copiilor noştri.
(Presvitera Alina Mirică – Revista Familia Ortodoxă nr.5 (52) / 2013)
-
Alfred DeMaris și William MacDonald, Premarital Cohabitationand Marital Instability: A Test of the Unconventional Hypothesis, in ,,]ournal of Marriage and the Family”, nr. 55, I993, p. 407
-
Alfred DeMaris și Vaninadha Rao, Premarital Cohabitation and Subsequent Marital in the United States: A Reassesmnent, in „Journal of Marriage and the Family”, nr. 54, 1992, p. 183
-
Zeng Vu, Cohabitation, Oxford University Press, New York, 2000, p. 149.
-
David Popenoe și Barbara Dafoe Whitehead, Should We Live Together, Ed. Universității de Stat Rutgers, New jersey, 2002, p. 5.
-
Stephen L. Nock, A Comparison of Marriages and Cohahiting Relationships, in ,,]oumal of Family Issues”, nr. 16, 1995, p. 56.
-
Catherine L. Cohan și Stacey Kleinbaum, Toward a Greater Understanding of the Cohabitation Eflect: Premarital Cohabitation and Marital Communication, in ,,]ournal of Marriagc and the Family”, nr. 64, 2002, p. I87.
-
David Popenoe și Barbara Dafoe Whitehead, op.cit., p. 6.
-
Linda J. Waite și Kara Joyner, Emotional and Physical Satifaction with Sex in Married Cohabiting and Dating Sexual Unions: Do Men and Women Differ? in Edward O. Laumann și Robert T. Michaels (editori), Sex, Love and Health in America, Chicago University Press, Chimgo, 2001, p. 247.
-
Larry Bumpass, James A. Sweet și Andrew Cherlin, The Role of Cohabitation in the Declining Rate of Marriage, in Journal of Marriage and the Family”, nr. 53, 1991, p. 126.
-
Lee A. Lillard și Linda J. Waite, Teel Death Do us Part: Marita1 Disruption and Mortality. in ,,American Journal of Sociology”, nr. 100, 1995, p. 1148.
-
David Popenoe și Barbara Defoe Whitehead, op.cit., p. 7.
-
lbidem.
-
Susan Lee Brown, The Effect of Union Type on Psychological Wall-Being: Depression among Cohabitors: versus Marrieds. in ,,]ournal of Health and Social Behaviour”, anul XXXXI (2000), nr. 3.
-
Todd K. Shackelford, Cohabitation, Marriage and Murder; in ,,Agiessive Behaviour”, nr. 27, 2001, p. 291.
-
Jan E. Stets, Cohahiting and Marrital Aggression: The Role of Social Isolation, in ,,]ournal of Marriage and the Family, nr. 53. I991, p. 679.